Invitaţie

Cu ocazia Festivalului de tradiţie şi artă culinară „La Casa Tudorii” organizat de Consiliul Judeţean Ialomiţa şi Muzeul Judeţean Ialomiţa la Oraşul de Floci (Şos. Slobozia – Constanţa, via Ţăndărei, colo, pe dreapta), festival aflat la a III-a ediţie, Asociaţia Culturală HELIS vă invită la standul său, unde veţi degusta (sperăm că nu vă veţi dezgusta) preparate culinare alese, băuturi fine, toate în tradiţia locului, dar şi un praf de literatură stropită cu umor. La eveniment, vor participa şi alte echipe, precum şi artişti care vor susţine un spectacol deosebit. Vă aşteptăm sâmbătă, 12 octombrie 2013, începând cu orele 11:00.

Echipa Asociaţiei Culturale „Helis”, participantă pentru prima dată, v-a pregătit surprize frumoase (nu ştim cât de frumoase, dar cu siguranţă surprize vor fi, chiar şi pentru noi, sau mai ales pentru noi). Dintre acestea, feluri culinare şi băuturi tradiţionale şi uşchite, ale căror reţete nu le vom divulga, deocamdată, dar măcar titlurile le vom spune, să vă facem curioşi şi pofticioşi: tochitură ciobănească „Oaia literară”, ied haiducesc, balmoş cu brânză (maestru bucătar Florin Ciocea), peşte umplut cu prune într-o baltă de legume, sâni de puici cu pere dulci, căpşunică amară ca viaţa la ţară (maestru bucătar şi preparator Dan Elias). Toată nădejdea la Florin (abia întors de pe alte meleaguri) şi la  Daniel! Oricum, noi, pentru orice eventualitate, ne vom lua şi sandwich-uri de acasă. Şi dumneavoastră să faceţi la fel! Ori, dacă nu, mai există şi varianta de rezervă: fasolea preparată de jandarmi. Varianta şi mai sigură ar fi să veniţi gata mâncaţi. 

Dar pentru că noi suntem (sau măcar ne pretindem) şi artişti (scriitori, pictori, solişti), la standul nostru veţi avea parte şi de cultură din plin: reviste „Helis”, cărţi ale membrilor Asociaţiei, picturi, epigrame, muzică şi mult umor. Avem şi un desenator de moace (prof Vasile Aionesei), care ne va (i)mortaliza şi o solistă adevărată de muzică populară (Ioana Marin). Eu, dacă tot nu pot să beu, din motive de volan, voi fi hangiţă. Vă asigur de pe acum că veţi rămâne nebăuţi. Sper numai să nu rămâneţi mască. Maestru decorator: pictor Valeriu Stoica. Şi alţi maeştri...

Gata cu vorba, că avem treabă! Nu cumva să lipsiţi, că punem absenţe.

Preţul biletului de intrare: dragostea şi respectul pentru tradiţie şi cultură.

Aşadar, ne găsiţi  printre ciulini pe câmp (nu pe arătură!).

Pentru A. C. „Helis”

Florentina Loredana DALIAN

Foto: "Ciulini" - pictură de Valeriu Stoica

Alte informaţii: AICI si AICI

Marius Stan la Hollywood

Prietenul şi colaboratorul revistei "Helis", omul de ştiinţă, actorul şi scriitorul Marius Stan, despre care am scris în articolul Reţeta fericirii, pe care l-am intitulat prozatorul de ştiinţă în "Cavalerii de la Maltezi" (Cronică de Stână - 12) şi care mi-a transmis un Gând de citior la "A unsprezecea poruncă", a fost recent la Hollywood, la petrecerea de final a echipei de realizatori a filmului "Breaking bad" care a obţinut de curând premiul Emmy pentru cel mai bun serial de televiziune (categoria dramă) din SUA. În film, Marius a interpretat rolul Bogdan. 
În videoclipul de mai jos, îl vedem pe Marius acordând un interviu, cu acest prilej, lui Jimmy Kimmel. 
Felicitări, Marius! Suntem mândri de tine. Dar şi tu de noi! :)

Nenumărate minute la Mizil

Festivalul-concurs „Agatha Grigorescu Bacovia”, 04 octombrie 2013

„Minutul 175. Trenul porneşte. Trec la fereastra din partea cealaltă, spre câmp. Sub lumina lunii, Bărăganul se întinde nesfârşit şi în depărtare devine haotic. E luni, 10 octombrie 1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de ani şi am vizitat pentru prima oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice şi de neînţeles.

P.S. În direcţia Buzăului, trenul străbate ca un balaur câmpia fantastic luminată de

lună” (1940)  (Geo Bogza – „175 de minute la Mizil”;  http://www.romeojulietalamizil.ro/pdf/175_DE_MINUTE.pdf)

Minutul... care-o fi. Opelul porneşte. Nu pot să trec la fereastra cealaltă, că eu sunt şoferul. Sub lumina unui soare zgârcit, Bărăganul de întinde nesfârşit, dar n-am timp să-l studiez, că trebuie să mă uit la şosea. E vineri, 04 octombrie 2013, mă cheamă Florentina Dalian, am patruzeci şi cinci de ani şi am vizitat pentru a treia oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice şi de neînţeles.

P.S. În direcţia Sloboziei, automobilul străbate câmpia oarecum luminată de soare...

Prima dată, şi eu am vizitat Mizilul tot într-o zi de 10 octombrie, doar că la 70 de ani diferenţă faţă de Geo Bogza, adică în 2008. Şi nu aveam 30, ci 40 de ani. Dar, la fel ca şi pe scriitorul GB, şi pe mine m-a impresionat drumul către Mizil. Parcă mă aflam într-o altă lume, parcă picasem în alt veac. Şoseaua, pe care întâlneai rar câte o căruţă (de maşini, nici vorbă!), înfăţişa privirii, de o parte şi de cealaltă, câmpia încremenită, presărată, din loc în loc, cu fântâni cu cumpănă. Pe una chiar am fotografiat-o, iar fotografia am folosit-o, ulterior, la coperta cărţii „Aceeaşi lună peste sat”. A doua oară, am fost în octombrie 2009. Şi acum iată-mă pentru a treia oară, în 04 octombrie 2013, străbătând drumul Mizilului, cu aceeaşi încântare, cu prilejul Festivalului-concurs de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, aflat la a VII-a ediţie. La mai multe!

2009, premiere

2009

2009, cu epigramistul Laurentiu Ghita care tocmai îmi trântise o epigramă
despre cum a nimerit orbul Brăila şi Loredana Mizilul

2009, Emil Proscan, Lucian Manailescu, FL Dalian, Laurentiu Ghita

Mizilul este oraşul în care au loc două festivaluri/ concursuri literare pe an, care adună nu doar câştigătorii concursurilor, ci şi personalităţi marcante ale lumii culturale româneşti. La Mizil i-am văzut şi ascultat pe Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, iar anul acesta ivitaţii de onoare au fost actorul şi scriitorul Dan Puric şi regizorul Dan Piţa (care nu mai au nevoie de nicio prezentare). Ceea ce se petrece, cu consecvenţă, la Mizil, îmi întăreşte convingerea că, atunci când se doreşte, se poate. Dar acolo se poate, deoarece există implicarea puternică a doi oameni: domnul Primar Emil Proşcan, om de cultură şi scriitor, este cel care susţine financiar şi care se implică personal în organizare, primeşte invitaţii, moderează festivalul, face prezentările, oferă premiile. Dacă România ar avea numai astfel de primari, cultura ar fi repusă în locul ei de cinste cuvenit; un alt truditor al festivalului este poetul Lucian Mănăilescu, cel care se ocupă atât de concurs, cât şi de revista „Ferestra”, apărută tot cu susţinerea fianciară a domnului Emil Proşcan. Domnul Mănăilescu nu a lăsat revista să nu apară nici măcar atunci când ar fi avut un motiv întemeiat, numărul din septembrie a.c., dedicat concursului, fiind redactat de pe patul de spital. Alte cuvinte ar fi de prisos. Oricine ştie cum stau lucrurile pe ici, pe colo, poate înţelege de ce există „fenomenul Mizil”.

Emil Proşcan, Margareta Labiş, Dan Puric

În deschiderea evenimentului din 04 octombrie, domnul Emil Proşcan a prezentat invitaţii: Dan Puric, „omul frumos”, actor şi scriitor, Dan Piţa, regizor bine cunoscut şi îndrăgit pentru filmele sale, doamna profesor Margareta Labiş, sora regretatului poet Nicolae Labiş, Virgil Diaconu, poetul care „locuieşte într-o bătaie de inimă”, redactor şef al „Cafenelei literare”, Preşedinte al juriului la concursul de anul acesta, Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Republica Moldova (Catedra „Literatură universală”), absolvent al aceleiaşi universităţi, facultatea de limbi străine, secţia engleză-germană. Domnul Proşcan a propus şi o temă de discuţie (generoasă): despre viaţă. Fiecare a spus ce a crezut de cuviinţă, spectatorii (în proporţie de 80% elevi de liceu, cinste lor!) au adresat întrebări, ca, de altfel, şi telespectatorii, evenimentul fiind transmis în direct de televiziunea locală. Domnul Primar a dat numărul său de telefon la care puteau fi adresate întrebările, pe care, ulterior, le transmitea invitaţilor.

Virgil Diaconu, Ivan Pilchin, Dan Piţa

Virgil Diaconu a exprimat un gând frumos: „Mizez pe cei care trag lumea înainte, în primul rând pe artişti.” Dan Piţa a vorbit despre recentul său film „Ceva bun de la viaţă” şi ne-a anunţat că lucrează la o ecranizare a romanului „Chira Chiralina” de Panait Istrati. Personal, fiind o pasionată admiratoare a operei marelui scriitor, aştept cu interes filmul. Domnul Piţa ne-a spus că a mai existat o singură ecranizare, rusească, a romanului, foarte veche, fără sonor şi având o peliculă deteriorată.

Doamna Margareta Labiş a spus lucruri interesante, de istorie literară,  despre fratele său, poetul trecut la cele veşnice la numai 21 de ani, în condiţii încă neelucidate. Dintre „trăznăile” pe care le făcea, ne-a spus-o pe cea cu Ateneul. Revoltat de snobismul unora, care se îmbrăcau în haine de lux (gen frac şi rochii lungi de seară) când majoritatea erau sărăcuţi şi prost îmbrăcaţi, fiind vremea teribililor ani de după război (aici mi-am amintit personajul Ladima al lui Camil Petrescu, care umbla îmbrăcat în uniforma militară, deoarece nu avea altă haină), într-o zi, Labiş a cumpărat, cu nişte bani câştigaţi pe poezii, locul în loja regală de la Ateneu şi s-a dus acolo îmbrăcat cu un cojocel ponosit şi o căciulă ţărănească pe cap. Când dirijorul orchestrei, George Georgescu, s-a întors să salute publicul, căutând disperat personajele importante din lojă, a dat cu ochii de Labiş, acesta şi-a scos căciula şi a salutat, obligându-l şi pe Georgescu să salute. „Moartea căprioarei”, una dintre capodoperele poeziei româneşti, i-a fost inspirată poetului de împuşcarea unui cerb de către tatăl său. Doamna Labiş ne-a spus că acea „soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte” era chiar ea şi a făcut o descriere a foametei cumplite din acel an. În 1954, când a scris-o, Nicolae Labiş avea 19 ani. A plecat la Bucureşti, în fugă, să publice poezia şi a uitat-o acasă. Doamna Margareta a găsit-o, a citit-o („şi am înţeles, atunci, că fratele meu e poet”) şi i-a expediat-o. În amintirea poetului Nicolae Labiş, în special pentru tinerii care astăzi nu-l mai găsesc prin manuale, doamna Labiş a recitat trei poezii scrise de acesta: „Mioriţa”, „Moartea căprioarei” şi „Noi, nu!”.

Dan Puric, foarte aplaudat şi ovaţionat de tinerii din sală, a avut o prestaţie excelentă (ca de obicei) şi, pentru că tot fusese numit „specialist în viaţă”, a început cu îndemnul „Să vă feriţi întotdeauna de specialişti în viaţă!”, adăugând că viaţa ne prinde mereu nepregătiţi, mereu cu garda jos. Prin tot ce a spus, a transmis o infuzie de optimism sălii şi m-am bucurat enorm, mai ales pentru tinerii prezenţi, întrucât discuţiile porniseră într-o notă oarecum pesimistă. Trebuie să-i încurajăm şi să le dăm speranţe acestor tineri. Despre toate lucrurile spuse de artist nu voi scrie, întrucât ele au farmec povestite de el. Voi menţiona numai răspunsul său la întrebarea adresată de un telespectaor: „Aveţi cont de facebook?” Răspunsul a fost: „Nu. Am avut. Dar l-am închis. Aveam vreo 90.000 de like-uri, adică d-ăia care mă iubesc. S-a întâmplat că a ars cantina acolo, la Părintele Tănase¹⁾ şi nu mai aveau copiii ăia unde mânca. Am scris pe facebook rugând pe admiratori să dea fiecare câte un euro ca să poată fi refăcută cantina. Vă daţi seama ce s-ar fi putut face cu 90.000 de euro? Dar câţi credeţi că au donat? Trei! Am înţeles atunci că din cei 90.000, doar trei erau adevăraţi. Şi tot atunci am hotărât să închid contul.” Mărturisirea lui Dan Puric mi-a amintit titlul cărţii unui alt Dan (Mircea Cipariu): „Singurătatea vine pe facebook”.

Din păcate, artistul Dan Puric a trebuit să plece la o repetiţie, astfel că nu a rămas cu noi până la sfârşit. A urmat momentul premierii câştigătorilor, repede, repejor, că se cam scursese timpul alocat festivităţii. Toate momentele evenimentului au fost presărate cu muzică de calitate interpretată de cvartetul „4 Art” (http://cvartet4art.ro/), având în componenţă artiştii: Diana Pîrgaru (vioară), Radu Barabancea (vioară), Georgiana Munteanu (violă) şi Andrei Frîncu (contrabas).

Invitaţii au continuat discuţiile la o agapă. M-am bucurat să-i revăd pe Florin Dochia (Marele premiu – poezie), Florina Isache (Premiul I poezie), pe Virgil Diaconu (Preşedinte juriu), Lucian Mănăilescu (organizator), Emil Proşcan (Primar), Niculai Tăicuţu (membru în juriu; din păcate plecat mai devreme, cu treburi importante, dar am apucat să schimbăm câteva impresii în biroul domnului Primar înainte de începerea festivităţii) şi să-i cunosc pe Cecilia Moldovan (locul III poezie) şi pe regizorul Dan Piţa. Au fost oferite cărţi şi reviste („Ferestra” – Mizil, „Spaţii culturale” – Rm. Sărat, „Helis” – Slobozia, "Revista Nouă" - Câmpina).

In biroul domnului Primar. În stânga, Florina Isache

cu poetul Florin Dochia (Câmpina)

cu scriitorul Niculai Tăicuţu (Rm. Sărat)

domnul LM a zis că asta-i "probă pentru Valeria" (Manta Tăicuţu). Noi nu credem:)

Emil Proşcan, Margareta Labiş, Dan Puric

Virgil Diaconu şi Muţunache

Ora 14:30. Articolul se încheie aici. E 05 octombrie, 2013, mă cheamă Florentina Dalian şi mă gândesc deja când voi revedea a patra oară Mizilul. Până atunci, mulţumiri organizatorilor şi juriului pentru bucuria pe care am trăit-o la acest eveniment cultural. Felicitări! Viaţa şi lumea mi se par atât de frumoase, cu tot fantasticul şi neînţelesul lor...

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 05 octombrie  2013

______________________________________________________ 

¹⁾        Părintele Nicolae Tănase găzduieşte şi hrăneşte, în Valea Plopului, în jur de 400 de copii, unii dintre ei salvaţi de la avort. 

2)    Câştigătorii concursului aici

_________________________________________________________________________________

Înainte de magnolii (20) - capitol final

Înainte de magnolii (19)

Părintele Serafim

Drumul şerpuia printre dealuri despădurite, forma de relief în care sufletul mi se simte acasă. Mai ales în ziua aceea de toamnă coborâtă parcă din mâinile lui Dumnezeu. Soarele, apropiindu-se de asfinţit, învăluia totul într-o lumină blândă, greu de prins în imagini sau cuvinte. Plecasem singură, fără vreo ţintă, dorind numai să mă limpezesc, dar cu ferma convingere că mă voi întoarce înnoită. Habar n-aveam însă cum s-ar fi petrecut această „înnoire” şi ce ar fi trebuit să fac eu pentru ea. Mă simţeam împovărată, ca de o haină prea grea, îmbibată cu apă, care te stinghereşte în mişcări, pe care ai vrea să o lepezi, pentru a putea pluti în voie. Mersesem zeci de Kilometri printre dealuri, fără să văd vreo casă ori vreun om. Asta şi dorisem. Dar începusem deja să mă întreb cât voi mai merge astfel şi unde ar urma să opresc pentru a înnopta. Ideea de a dormi în maşină, pe stradă, la întâmplare, nu-mi surâdea absolut deloc. Când, la o răscruce de drumuri, am văzut indicatorul: „Spre Schit”. Era singura soluţie la momentul acela; am luat-o într-acolo, gândind că nu trebuie să mai fie mult, indicatoarele nu se pun la distanţe prea mari. Mi-am zis că nu mă vor lăsa fără un acoperiş şi, chiar aşa, şi dacă aş fi dormit în maşină, tot era bine dacă ştiam că mai există oameni prin preajmă. Mă gândeam la pustnici şi la curajul acestora de a înfrunta singurătatea. Mai bine zis izolarea completă de oameni şi de tot ce înseamnă lume. Şi oricât încercam să-mi spun că nu ar trebui să mă tem, de vreme ce au mai fost şi alţii în situaţii asemănătoare, ba încă ani de zile, nu prea reuşeam să mă conving. Cărarea o luase, la un moment dat, prin pădure, iar acolo mi se părea aproape sinistru. Doar că acum nu mai era cale de întors. Era atât de îngustă, încât n-aş fi putut întoarce maşina, iar de mers înapoi nici nu putea fi vorba. În plus, parcă ceva mă chema, o forţă care mă atrăgea şi mă îndemna să merg mai departe. Încercam să nu mă gândesc la posibilitatea să se strice maşina, ori să se blocheze drumul, la un moment dat. Nici măcar nu mai eram sigură că merg pe drumul care duce la schit, nu mai apăruse niciun indicator prin pădure. Aruncând o privire spre telefonul mobil, constatasem că îi dispăruse şi ultima liniuţă care indica semnalul. „Sublim!” Din când în când, garda maşinii, destul de joasă, atingea câte o rădăcină de copac, scoţând un trosnet de parcă ar fi crăpat în clipa aceea. Tresăream de fiecare dată şi îmi propuneam să fiu mai atentă. Redusesem viteza cât putusem de mult, dar nu era cazul să mă târăsc până când mă prindea noaptea, asta ar mai fi lipsit. Îmi trecu prin cap că iadul trebuie să însemne singurătatea absolută. Să vrei să simţi pe cineva respirând alături şi să-ţi auzi doar propria răsuflare. Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuaţie pe Dumnezeu. Imediat ce îmi adusesem aminte de El, am ieşit la lumină. „Chiar de ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.”¹⁾ Doar ce îmi amintisem aceste cuvinte, pe care uitasem demult că le ştiu, şi pădurea se terminase brusc, ivindu-mi-se în cale o vale largă, de forma unui lighean, care avea în mijloc o biserică mică, albă. Puţin mai departe, se zăreau şi vreo două chilii. Am coborât în vale şi am intrat într-o grădină plină de flori, de pomi, o imagine care îmi amintea de cărţile de poveşti ilustrate ale copilăriei. Am lăsat maşina undeva, mai în margine şi am pornit-o în jos, pe alee. Nu mă mai săturam privind împrejurimile. Totul respira calm, ordine, curăţenie, frumuseţe. Simţeam că mă purific cu fiecare pas făcut şi cu fiecare respiraţie. Atâtea minuni ascunse ochilor noştri de betoane şi reclame sclipitoare! Am simţit deodată că, aici, nu mi-ar fi fost frică nici singură.

Un câine alb, mare şi blănos, m-a simţit de departe şi mi-a alergat înainte. Am încetinit pasul, apoi m-am oprit. M-a întâmpinat cu aerul maiestuos al câinilor de la munte, parcă plictisiţi de viaţă şi scârbiţi de rasa asta superioară numită om. Câinii noştri, de la câmpie, sunt exuberanţi, când se bucură o arată cu toată fiinţa lor, cu tot cu coadă, îţi sar în braţe, te ling, scot sunete de bucurie. Blănosul ăsta părea că îmi face o mare favoare că nu mă sfâşie. I-am adresat vreo două vorbe, să priceapă că nici nu e cazul:

-         Salut, prietene! E voie mai departe? , întrebându-mă ce-ar fi să-mi răspundă.

Ca-n bancul ăla cu omul care strigă la poartă, iese cîinele şi zice: „Stăpânul nu-i acasă”. Ăla leşină, mai deschidea ochii din când în când, câinele „Sunteţi bine, domnule?”, victima leşina la loc. Până când îşi revine şi ceartă câinele: „Păi bine, măi câine, dacă tot eşti câine, de ce nu latri?” „N-am vrut să vă sperii, domnule.”

Nu mi-a răspuns. În schimb a luat-o înainte pe alee, mergea, apoi se oprea uitându-se înapoi, să vadă dacă-l urmez. Deştept şi cu simţul datoriei. Şi frumos, frumos. Mi-aş fi înfipt mâinile în blana lui albă, să-l smotocesc puţin. Dar nu părea genul care să agreeze astfel de intimităţi. Sau poate nu cu oricine. Aşa că mi-am băgat mâinile în buzunare şi minţile-n cap, urmându-l docilă. De două ori fusesem capsată de câini şi asta din pricina mea, pentru că ignorasem nişte reguli simple pe care le învăţasem încă din copilărie: să nu fugi sau să-i întorci spatele atunci când te latră, să nu te atingi de mâncarea câinelui niciodată şi de puii căţelei până ce nu te asiguri că îţi dă voie.

         Am ajuns în apropierea unui frate care stătea cu spatele, aplecat asupra unor flori pe care le pigulea. Blănosul a lătrat scurt, de două ori, a înştiinţare. Fără să-şi lase ocupaţia, fratele l-a interogat:

-         Ce-i, Pripas? Ce nevoie ai?

Aş fi intervenit să-mi fac simţită prezenţa, dar m-am gândit să nu-l sperii precum căţelul pe omul din banc. Am lăsat în cârca lui Pripas misiunea. Care, schimbând tonalitatea, a mai lătrat o dată. Atunci, fratele a răspuns sigur pe el:

-         Am înţeles, avem oaspeţi.

Apoi s-a ridicat şi s-a întors. După prezentările de rigoare, i-am adresat rugămintea de a mă găzdui.

-         Nu vă pot da eu răspunsul. Trebuie să-l întreb pe Părintele Stareţ.

A dispărut şi a reapărut după un timp, spunându-mi:

-         Părintele zice că avem un loc în grajd.

Îi mulţumesc, încurcată, dar îi spun că aş prefera, în cazul acesta, să dorm în maşină. Când mă pregăteam să mă întorc, s-a ivit în uşa unei chilii Stareţul, cu un râs care a făcut să răsune valea. Apoi:

-         Stai liniştită, soră! N-o să dormi în maşină. Ţi-am testat smerenia. Zero barat! Va să zică, Maica Domnului a putut să-L nască pe Dumnezeu în iesle, dar tu nu poţi dormi o noapte în grajd! Frumooos!!!

-         Părinte, îi spun, nu este vorba de asta, aş dormi şi direct pe pământ. Însă îmi e foarte frică de şoareci.

-         Frica e de la diavol! tună, de parcă un întreg pluton de artilerie îşi revărsă tirul. L-am compătimit pe diavol în clipele acelea, la gândul că are de-a face cu Părintele. Bietul Pripas, crezând că pe el îl ceartă, se făcu mic, luând poziţia de apărare a câinilor, cu botul pe labe, scheunând.

-         Uite, soră, vezi? Câinele ăsta, cu tot neamul lui câinesc, deşi nu l-a învăţat nimeni smerenia, ştie prea bine cum trebuie să se apere de rău. Merge târâş, pune botul pe labe şi scheaună, cerând iertare. Cât de tâmpit ar trebui să fii ca să-l loveşti, în condiţiile astea? Noi, în schimb, nu ne lăsăm convinşi cu niciun chip că smerenia e scutul care ne apără şi de mânia lui Dumnezeu şi de viclenia lui mamona. Zici că vrei să dormi la noi?

-         Da, Părinte, dacă se poate...

-         Se poate, dar numai în anumite condiţii. Când te-ai împărtăşit ultima oară?

-         Când eram copil, cred...

-         Crezi?

-         Nu-mi aduc aminte exact.

-         Îhm. Parfum! Dar de spovedit, când te-ai spovedit ultima oară?

-         Niciodată.

-         Parfum de roze. Treci la spovedit!

De data asta, plutonul de artilerie se făcu regiment. Pripas se ascunse de-a binelea, iar eu... Treci la spovedit! Vocea i-a sunat cu ecou în capul meu. Nu ştiu dacă muntele din faţă îi întorsese vorbele prin efectul de ecou, ori dacă în mintea mea a mai vorbit o voce. Ştiu numai că mi-a fost anihilată voinţa. Aş fi vrut să-i spun că nu ştiu ce-i aia spovedanie, că nu mă simt pregătită... n-am fost în stare, mi se încleştase maxilarul. Şi parcă, aceeaşi forţă care mă târa prin pădure, mă atrăgea şi acum către ceea ce urma să se întâmple. L-am mai auzit zicând:

-         Nu te iau eu. Nu suntem la aceleaşi măsuri. Te-aş speria mai rău decât şoarecii ăia din capul tău. Te dau unui Părinte mai răbdător. Hai, treci încoace, nu te mănânc, doar m-am ridicat de la masă.

M-a dus în biserică, a deschis uşa şi s-a adresat unui preot care stătea într-o strană, citind dintr-o carte:

-         Părinte Serafim, ţi-am adus o petardă. Dar una care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Văzându-mi mirarea de pe chip, adăugă:

-         Te întrebi de unde ştiu? De la Pripas. Are un nas pe care nu-l poate păcăli nimeni.

O umbră de zâmbet mi-a cuprins toată faţa. Mă gândeam că, probabil, „nasul” era al lui, dar, din smerenie, dădea pe Pripas. Cred că aşa şi era. Dar a ţinut cu tot dinadinsul să mă convingă de contrariul:

-         De ce zâmbeşti? Dacă există câini dresaţi să detecteze drogurile, de ce n-ar fi şi câini care-i detectează pe necredincioşi? Vrei să-ţi spun ce-ţi făcea dacă te simţea cum nu trebuie? Nu te omora, l-am învăţat porunca a şasea, dar te punea jos şi te târa de poalele rochiei până aici.

Mi-a venit să râd, imaginându-mi cum aş fi arătat târâtă de Pripas.

-         Nu râde, că în curând ai să plâgi!

Şi plecă.

Câtă dreptate avusese! Nu ştiu nici eu de unde a ţâşnit plânsul ăla din mine, pe ce căi lacrimile şi-au făcut loc. Toată viaţa ştiusem să-mi controlez plânsul în faţa altora, chiar şi în situaţiile cele mai tragice. Ba chiar uram să mă vadă cineva plângând. Când am îngenunchiat în faţa Părintelui Serafim, după vreo două vorbe introductive pe care mi le-a adresat, la care am încercat să formulez un răspuns, am simţit că nu mai pot spune nimic. Şi lacrimile au erupt ca o lavă care mocnea demult. Simţeam o infinită blândeţe că mă înconjoară şi ea venea dinspre el. Scăpată de biciul stareţului, percepeam atingerea de mătase a unui suflet asemenea mie. Părintele Stareţ intuise perfect că în faţa lui nu m-aş fi putut deschide niciodată, că aş fi fost îndărătnică şi falsă. Părintele Serafim mi-a acultat lacrimile, parcă le plângea odată cu mine şi nu ştiu dacă doar în sens metaforic, mi s-a părut de vreo două ori că l-am surprins ştergându-şi ochii. Asta în timp ce-i spuneam povestea cu David. Când eu deja terminasem toate lacrimile şi am avut puterea să vorbesc.

Stătusem mult, nu ştiu cât de mult. Două, trei ore? Oricum, cât să cuprinzi o viaţă în câteva ore? Esenţializasem, sărisem, uitasem, ocolisem dar, până la urmă, eu am rămas cu convingerea că adevărata mea spovedanie nu a stat în vorbe, ci în plânsul acela venit din toată fiinţa, de parcă toată omenirea plângea odată cu mine. După rugăciunile de iertare, întrucât genunchii îmi erau îngrozitor de amorţiţi, am dorit să fac câţiva paşi prin grădină. Se înnoptase. Părintele Serafim s-a alăturat paşilor mei, printr-un gest firesc. Am mers în tăcere. În dreptul unei magnolii, se opri, şi eu odată cu el. Zise încet:

-         Au murit magnoliile.

-         Şi iubirile mor, am adăugat, cu gândul la ale mele.

-         Îl mai iubeşti pe David?

-         Da.

-         Te-ai dezlegat de el?

-         Nu ştiu.
-     Iubirile... nu mor; ele doar se transformă. Ne ajută să evoluăm, către forma supremă a Iubirii. 

După o pauză, în care parcă s-ar fi întrebat dacă să continue sau nu, a rostit vorbele care, de data aceasta, m-au lovit ca un trăznet:

-         Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi.

Se învârtea pământul cu mine. Pământul şi cerul. Parcă s-ar fi întâlnit facerea lumii cu sfârşitul ei. Abia adunându-mi forţele, am exclamat:

-         David!

-         Părintele Serafim, m-a corectat.

-         David!!!

-         Părintele Serafim!!!

-         Părinte...

A doua oară, „sentinţa” fusese rostită pe acelaşi ton ca atunci când îmi spusese, în primăvara nedrept de frumoasă, cu ochii la magnoliile înflorite: „Zorina, eu plec”. Doar că de data aceasta am simţit, am ştiut că sentinţa era definitivă. Şi fără drept de apel. Am ştiut în clipele acelea, cu ştiinţa pe care nu ţi-o dă nicio ştiinţă, că David se pulverizase în particule fine, formând un nor invizibil. Din el mai rămăsese doar o lacrimă, care i se scurgea acum pe la colţul ochiului, nestingherită în alunecarea ei gravitaţională înspre pământ. Pentru prima oară, după atât amar de vreme, l-am privit în ochi. Părintele Serafim privea la Cer.

¹⁾        Psalmul 23:4

Slobozia, 27/ 28 august 2013

- Sfârşit - 

Cum s-a născut romanul "Înainte de magnolii"

În decembrie 2011, am scris un text de proză scurtă intitulat "Cântecul". L-am citit într-un cenaclu. Deşi textul era destul de lung pentru o lectură publică, era atâta linişte încât n-a mai fost nevoie de aplauze, de nicio declaraţie încât să-mi dau seama că a plăcut. Iar cineva mi-a zis că lui îi sună ca un început de roman. Am negat cu vehemenţă (cum fac adeseori, berbec încăpăţânat), motivând că sunt texte la care nu mai ai ce să adaugi. Mai ales dacă textul e bun, nu cumva ai strica adăugând? Şi l-am lăsat aşa. Textul. Ba chiar a fost inclus în manuscrisul unui volum ("A unsprezecea poruncă") ce a câştigat un premiu la concursul "Titel Constantinescu" din 2012, având drept rezultat tipărirea cărţii. Aşadar, "A unsprezecea poruncă" are ca ultim text, de sine stătător, primul capitol al acestui roman. Semn că nu aveam niciun gând mai departe. În ziua de 09 martie 2012, s-a întâmplat ceva. Întâmplarea e descrisă (cu modificările şi înfloriturile de rigoare) în capitolul 2 "Călugărul de la Athos". Întâmplarea aceea mi-a deschis apetitul de a continua romanul care, de unde nici nu voisem să aud de el, a început să mă obsedeze. Întâmplarea s-a suprapus peste o idee de-a mea, de a scrie un roman pornind de la ceea ce am auzit despre pictura „Cina cea de taină” a lui Da Vinci, anume că aceeaşi persoană i-a servit, la 12 ani diferenţă, drept model pentru Iisus şi Iuda. Nu ştiu cât este de adevărat, eu am auzit-o povestită într-un teatru radiofonic despre Părintele Arsenie Boca: „Sfântul şi omul cavernelor”. Deodată, cele două direcţii s-au suprapus în mintea mea şi le-am unit sub acest roman.
Restul, e pură imaginaţie, plus un amestec de lucruri petrecute, auzite, presupuse. Dar, vorba lui Marin Preda, faptele, întâmpările, personajele sunt inventate. Trăirile sunt adevărate. Dacă nu "trăieşti" odată cu personajele tale ori dacă n-ai trăit cândva anumite stări, scriitura e falsă şi fără ecou în sufletul cititorului. O vreme mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că voi intra pe un teren alunecos, pe un tărâm unde îmi voi prinde urechile. Sper că am reuşit să driblez rezonabil acele lucruri la care nu mă pricep sau despre care nu-mi este îngăduit să am opinii. De-aceea nici nu m-am grăbit cu scrierea lui, uneori trecând luni între capitole. Am aşteptat să-mi curgă inspiraţia de sus, să mă inunde şi abia apoi am pus pixul pe hârtie. N-am forţat nimic. Şi m-am rugat.

Mulţumesc celor doi Preoţi, unul de mir, celălalt călugăr, care s-au rugat împreună cu mine şi care m-au susţinut şi încurajat în demersul meu, ajutându-mă să nu abandonez, sfătuindu-mă să mă rog, sau răspunzând întrebărilor mele agasante: dar aia cum e, dar acolo cum ar trebui? 

Adâncă plecăciune tuturor cititorilor şi fiecăruia în parte!

Autoarea

Toate capitolele mai jos:

Înainte de magnolii (1)
Înainte de magnolii (2)
Înainte de magnolii (3)
Înainte de magnolii (4)
Înainte de magnolii (5)
Înainte de magnolii (6)
Înainte de magnolii (7)
Înainte de magnolii (8)

Înainte de magnolii (9)

Înainte de magnolii (10)
Înainte de magnolii (11)
Înainte de magnolii (12)
Înainte de magnolii (13)
Înainte de magnolii (14)
Înainte de magnolii (15)
Înainte de magnolii (16)
Înainte de magnolii (17)
Înainte de magnolii (18)
Înainte de magnolii (19)
Înainte de magnolii (20)

Câstigătorii Concursului Naţional de Literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, 2013

Juriul, format din scriitorii Virgil Diaconu, preşedinte, Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil, Niculai Tăicuţu, Emil Niculescu, Lucian Mănăilescu, membri ai USR, a acordat următoarele premii literare:

POEZIE

Florin DOCHIA (Câmpina)/ Marele Premiu  

Florina ISACHE (Roşiorii de Vede) - Premiul I

Maria PILCHIN (Chişinău) - Premiul II

Cecilia MOLDOVAN (Bacău) - Premiul III

Sorin LUCACI (Bucureşti) - Premiul rev. Cafeneaua literară

Raul COLDEA (Braşov) - Premiul Revista Nouă

Oana PUGHINEANU (Cluj-Napoca) - Premiul revistei Fereastra

MENŢIUNI:

Vlad SIBECHI (Boroaia - Suceava); Silvia Bitere (Constanţa), Leonard Ancuţa (Bucureşti)

PROZA

Loredana DALIAN (Slobozia) - Premiul I

Cristian MELESTEU (Piteşti) - Premiul II

Viorel SAVIN (Mărgineni - Bacău) - Premiul III

Alexandru JURCAN (Cluj-Napoca) - Premiul Revista Nouă; Premiul revistei Bucureştiul literar

Diana TRANDAFIR (Câmpina) -  Premiul rev. Cafeneaua literară

Dorin Mureşan (Cluj-Napoca) / Premiul revistei Fereastra

Adelina Bălan (Bacău) - Premiul revistei Oglinda literară

Ana Maria Botez (Brăila) - Premiul pentru debut

MENŢIUNI:

Ion Roşioru (Hârşova), Maria Niţu (Timişoara), Cristina Gogata (Cluj)

Mulţumesc juriului pentru onoarea acordată.  Felicitări celorlalţi câştigători precum şi organizatorilor care au iniţiat şi continuă acest concurs-festival de înaltă ţinută! 

Am participat cu un fragment din romanul în lucru "Înainte de magnolii", mai exact capitolele: 5 - Păpuşica, 6 - Concertul, 7 - Dansul şi 8 - Dorul. 
Chiar dacă în listă am fost trecută doar cu prenumele Loredana (s-o fi săturat lumea de atâta nume, lung cât o zi de post negru), nu pot să nu remarc o coincidenţă simpatică, anume că marele premiu şi premiile I la ambele secţiuni au fost câştigate de... Florin, Florina şi Florentina. 

Maria Tănase - centenar

"Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră." Acestea sunt vorbele pe care i le-a adresat Constantin Brâncuşi artistei Maria Tănase de la a cărei naştere se împlinesc astăzi 100 de ani. Anii ei pământeşti au fost 50, dar urma pe care a lăsat-o încă dăinuie. 

Femeie frumoasă, personalitate fascinantă, artistă cu mult talent şi dăruire, om generos şi un adevărat ambasador cultural al României. 
Dumnezeu s-o odihnească!

Zilele Europene ale Patrimoniului - Oraşul de Floci, 2013

Ce mi-am mai amintit, pe unde viaţa, paşii mi-am mai risipit - Oraşul de Floci, 21 septembrie 2013

Nu ştiu cum se face că, ori de câte ori îmi propun să fiu femeie de casă, cum îi şade bine unei femei - să spele, să calce, să gătească, să cureţe casa - se găseşte cineva să-mi dea programul peste cap. Şi eu atât aştept. Telefon, invitaţie, echipat ca la armată, cheie, contact, motor, demaror. Direcţia Oraşul de Floci unde s-a desfăşurat evenimentul "Zilele Europene ale Patrimoniului", ediţia 2013. Organizator: Consiliul Judeţean Ialomiţa şi Muzeul Judeţean. Lume, lume... De câte ori pronunţ cuvântul "lume" îmi amintesc spusa lui George Ranetti: "Ce de-a lume, ce de-a lume, şi niciun om!". Să sperăm că n-a fost cazul şi la Oraşul de Floci. Copii cu mandoline, copii karatişti, unii, alţii. A, şi gogoşi. La propriu, ce credeaţi!? Nu mi-am propus o cronică, voi lăsa imaginile să vorbească. Spun doar că a fost o vreme superbă, o zi splendidă de început de toamnă, când ar fi fost păcat să rămâi în casă. M-am bucurat de aer, de soare, de prieteni şi de cerul acesta minunat.