Ziua Limbii Române la Fierbinţi

Şcoala Generală Fierbinţi, 30 august 2013

Începând de anul acesta, avem prin lege (53/ 2013) şi o Zi a Limbii Române (ziua de 31 august). O fi bine, o fi rău? Părerile sunt împărţite. Dan Elias susţine că ziua Limbii Române ar trebui să fie în fiecare zi, Nicolae Teoharie ne aminteşte că, din păcate, limba română e batjocorită în fiecare zi, aşadar e bine să ne amintim într-o zi anume despre frumuseţea ei, Gheorghe Dobre afirmă că, prin instituirea unei zile a limbii române în România, ne comportăm de parcă am fi atacaţi, că, în timp ce în Republica Moldova aceasta îşi justifică existenţa (fiind sărbătorită începând din 1990), în România nu prea. Oricum ar fi, această sărbătoare a prilejuit şi truditorilor limbii române de la „Helis” o întâlnire frumoasă, la care au participat scriitori, profesori, elevi, aşadar iubitori ai limbii române.

Ideea şi organizarea au aparţinut domnului Dan Elias (economist Daniel Teodorescu), scriitor helisian şi, totodată, director al Centrului de Asistenţă Medico-Socială Fierbinţi, fost primar al oraşului. Preţuiesc enorm oamenii de acţiune, aceia care îşi propun şi fac, care nu aşteaptă „indicaţii” de la partid şi subvenţii de la guvern, pentru a demara o activitate. Daniel şi-a propus şi a reuşit să adune câţiva (nu puţini) oameni care au serbat, în felul lor, acest instrument nepreţuit al scriitorului (şi nu numai) – cuvântul (românesc, în cazul de faţă). Fără artificii, fără foc de tabără, fără zorzonele. Locul desfăşurării: Şcoala Generală din Fierbinţi. Am citit pe internet despre cum s-au desfăşurat manifestrile prilejuite de această zi la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, adică în marile oraşe şi centre universitare ale ţării. Prin întâlnirea organizată de Dan Elias la Fierbinţi, consider că această localitate s-a înscris în lista celor de mai sus. Nu râdeţi!

Dan Elias a vorbit în deschiderea evenimentului, prezentând invitaţii: prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, Marian Ştefan, Marin Constantin, Mihail Matei, Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Nicolae Teoharie, Costel Bunoaica, Dan Laurenţiu, Alexandru Bulandra, Lili Balcan şi Florentina Loredana Dalian, pe care i-a numit prieteni ai limbii române, fiind corectat de Marian Ştefan: „slujitori ai limbii române, dacă nu cumva chiar robi”. Abia acum înţeleg de ce mi-am intitulat un viitor volum de proză „Eu, servitoarea”.

Domnul Marian Ştefan a supus atenţiei auditoriului două documente medievale, datate 1480, primul emis din Cancelaria Domnitorului Ştefan cel Mare, o circulară trimisă de domnul Moldovei tuturor boierilor şi locuitorilor Ţării Româneşti, celălalt, răspunsul primit din partea boierilor brăileni (despre care domnia sa Ştefan – cel Marian, nu cel Mare – opinează că ar putea fi considerat unul din primele pamflete româneşti).

Domnul profesor Nicolae Constantinescu (Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti) a ţinut o prelegere interesantă şi savuroasă despre limba noastră cea română, punctând şi pe două din proverbele bine cunoscute: „Vorba dulce mult aduce” şi „Tăcerea e ca mierea”. Păi, ori e vorbă ori e tăcere, se întreabă domnia sa, intrigat de acest contrast. Domnule profesor, dacă-mi permiteţi, eu am găsit cumva legătura dintre ele: dacă vorba nu poate fi dulce, atunci să fie tăcere. Nu acră, nu amară, nu cătrănită.

Tot despre tăcere, aminteşte Nicolae Teoharie spusa lui Anton Pann: „Zi ceva mai bun decât tăcerea!”, sintagmă care l-a salvat pe Costel Bunoaica în momentul când i s-a dat cuvântul, spunând că îi va mulţumi autorului, atunci când va fi să-l „întâlnească”. Teoharie afirmă, printre altele: „Noi am găsit limba română şi încă o mai căutăm, o primenim...”

S-au mai citit creaţii proprii: Dan Laurenţiu - „Gânduri dintr-un august torid”, Mihail Matei - „Testament lacustru”, Gheorghe Dobre – poezie, subsemnata – o pagină din „Scrisori netrimise”, cu trimitere directă la limba română. Marin Constantin a recitat poezii la temă, scrise de: George Sion, Alexei Mateevici şi Grigore Vieru, dar şi o poezie abia scrisă şi dedicată locurilor natale.

Marian Ştefan a ţinut să amintească faptul (bine cunoscut) că limba română datorează mult celor mai vechi slujitori ai ei: preoţii. Aici aş dori să fac o menţiune importantă: anume că, din punct de vedere al limbii scrise/ vorbite, noi, românii, datorăm cel mai mult preoţilor noştri, comparativ cu alte neamuri, fie şi numai dacă ne gândim la faptul că România este singura ţară ortodoxă în care slujbele se ţin în limba actuală (actualizată), în timp ce în Grecia, acestea sunt ţinute în greaca veche, iar în Rusia, Bulgaria, Serbia şi Polonia – în slavona veche.

Doamna profesoară Dorina Crasnea ne-a prezentat elevele cu bune rezultate la învăţătură şi la concursuri extraşcolare care au fost prezente, într-o zi de vacanţă, alături de noi. Una dintre ele a recitat o poezie scrisă de Marian Ştefan. Felicitări distinselor domnişoare şi profesorilor care le îndrumă!

Astfel s-a încheiat momentul oficial al zilei. Sărbătoarea a continuat într-un cadru frumos, unde, în cerc mai restâns, scriitorii au cinstit limba română prin lecturi din creaţii proprii sau ale altor autori. Lili Balcan a citit două din textele sale din recenta carte apărută la Editura Helis, după ce mai întâi ne-a recitat un fragment din „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu; Alexandru Bulandra ne-a delectat cu o savuroasă povestire proprie, ceva cu nişte „hire” de înaltă tensiune şi un Neluţu care vedea stele verzi, în timp ce babele îi turnau cositorul la cap; Costel Bunoaica n-a mai tăcut (şi bine a făcut!), citind o superbă poezie; de asemenea, Nicu Teoharie. Gheorghe Dobre ne-a citit un text adevărat (ficţiune zero!) despre jocul de berbunca (el îi zice altfel, dar zău că n-am reţinut) inventat de foştii membrii ai Cenaclului din Urziceni „Dor fără saţiu” (a propos de limba română – superbă sintagmă!!!). Eu am scos-o din memorie (precum iluzionistul, iepurii din joben) pe Domnişoara Nimeni, pe care o ţin de rezervă pentru situaţiile de urgenţă, când sunt luată prin surprindere, prinsă fără texte la mine (cele două cărţi pe care le avusesem le oferisem şi mi-a fost jenă să le cer înapoi). Va trebui să mai învăţ şi eu o poezie, nu de alta dar cred că lumea s-a cam săturat de domnişoara asta, pe care nici măcar n-a aflat nimeni cum o cheamă. Marin Constantin a strălucit cu nişte sonete uşor sonate, vreau să zic amuzante şi pline de curată limbă românească. În rest, discuţii, discuţii... Numai Florin Ciocea a fost cuminţel, cuminţel (ce-o fi fost cu el? Iertaţi rima neintenţionată!). La un moment dat, încercase să ne convingă că peste câteva sute de ani, nu vor mai exista limbi (adică limbaje vorbite), că oamenii vor găsi alte modalităţi de comunicare (probabil se referea la cele telepatice). Argument care, la o astfel de sărbătoare, nu ne-a picat chiar bine. Dar cine ştie, până la urmă, ce va fi peste... era să zic ce va fi când nu vom mai fi. Dar aş fi făcut o greşeală.

Am reţinut supărarea lui Marian Ştefan, care şi-a admonestat la un moment dat interlocutorul: „Lasă-mă, domnule, să vorbesc! Că dumneata nu mă laşi să vorbesc, iar eu mor, dacă nu vorbesc!”. Nici eu nu pot să închei textul acesta până nu voi face vorbire despre excelenta organizare şi modul exemplar în care am fost primiţi în locul absolut superb din Fierbinţi, într-un cadru natural minunat, cu o curte plină de copaci splendizi, despre străduinţa celor din „culise” (oamenii de la bucătărie, care au avut grijă ca şi bucatele şi băuturile să fie de calitate), oameni care, din păcate, adeseori nu au nume. Adâncă plecăciune, alese mulţumiri tuturor, precum şi „dirijorului” Dan Elias, pentru o zi minunată din care parcă nimeni nu se îndura să plece.

Slobozia, 31 august 2013

Emoţie de toamnă

Muzica: Chris Spheeris - Eros (Rain)

Versuri: Nichita Stănescu (Emoţie de toamnă)

Recită: Florentina Dalian (min. 5:53)

Ploaia

Terminase treaba mai repede la Institut. Se cam zorise, spărsese ceva, se tăiase în cioburi. Şi viaţa ne-o facem ţăndări. Nu-i nimic, o să treacă. Toate trec. Trebuia să plece cu un sfert de oră mai devreme. Poate avea şansa să-l zărească măcar puţin. Uf! Şi mi-am zis de atâtea ori c-o să-mi vină mintea la cap!

Ca un făcut, se pornise o ploaie torenţială. O rupere de nori. Nici nu ştia dacă mai văzuse până acum. Cerul devenise plumburiu, de parcă-ar fi prevestit sfârşitul lumii. Dacă tot vine sfârşitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Aprinse lumina din toaletă, apoi o stinse, nemulţumită de imaginea din oglindă. Ce tânără şi frumoasă erai! Şi proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumuseţea ta. Nu-ţi mai trece degeaba mâna prin păr, şi-aşa mai ai trei fire! Ce frumos îţi cădea, negru, strălucitor şi uşor ondulat, până aproape de umeri! Şi ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Şi Ana lui Manole s-a dus. Auzi şi la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă şiroaie!” Şi Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea şi el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginaţie a bărbaţilor! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut şi-ai avut! Ană zidită îţi trebuia ţie? Egoistule! Ţi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înşelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcţie, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ţi mai stă! Ţie la ce-ţi trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerţi cu Manole, mai bine grăbeşte-te să-ţi dai halatul jos! Şi papucii. Dă-ţi-i singură, decât să ţi-i dea alţii! Parcă s-a mai potolit şi potopul. Se va duce. Oricum ar fi, se va duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneţia?

Veneţia, ah! Romantism desuet. Şi totuşi, i-ar plăcea s-o plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneţiei. Verzui, neverzui, ea aşa şi le imaginează. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci şi gărgăuni! Vezi să nu uiţi vreo uşă descuiată, vreun bec de gaz aprins... Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roşie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roşie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mişcă-te!

Şi tocmai azi şoferul n-a tras maşina la scară. Poate nu se aştepta să plece aşa devreme. „Du-te, ce mai stai!” Trăsese maşina şi încercase s-o convingă:

-         Nu vreţi să conduc eu?

-         Nu. Pot şi singură. Mulţumesc!

-         Dar nu vreţi să mai staţi puţin? Măcar până se opreşte...

-       Nu. Am treabă. Apoi, nu vezi că s-a oprit?

O privi ca pe un bolnav cu febră peste 40. Tot stătea cu cheile în mână, neconvins. Portarul, care se adăpostise şi el, îl admonestă, cu un gest mustrător:

-     Ce tot comentezi, Vasile? Dacă doamna zice c-a stat ploaia, înseamnă c-a stat!

Aşa vă vreau!

Se repezi să-i deschidă poarta. Bun băiat! Trec în fiecare zi, de două ori,  pe lângă el, dar nu ştiu cum îl cheamă. Mâine am să aflu. Sărmanul! Când eşti mic, trebuie să zici ca ăi mari şi, în niciun caz, să nu-l contrazici pe şeful. Dacă ăla, tembel, zice că cerul e maro, tu plusezi şi susţii că soarele-i verde. Şi tot o-ncurci, că nu i-a venit lui ideea primul. Poate, totuşi, portarul fusese doar ironic. Deşi nu i-ar fi convenit, l-ar fi preferat aşa, decât cu coloana frântă. Alunecoasă treabă şi puterea asta! Din când în când, trebuie să-ţi mai legi câte-o piatră de orgoliu, ca să păstrezi cumpăna dreaptă. Întoarse maşina, stârnind valuri pe lângă ea. Portarul alergă într-un suflet să deschidă iar poarta care de-abia se închisese cu ţăcănitul ei metalic, de fier pe fier. Opri şi se duse direct la şofer:

-         Vasile, să ştii că ploaia n-a stat!

O privi interzis, de parcă văzuse o nălucă. Şi-l imagina gândind: „A înnebunit doamna.” Avea privirea unui om deznădăjduit, care nu ştie ce să spună. Până la urmă alese, cu ochii la cerul plumburiu:

-         N-a stat, doamna inginer.

-     Vasile, tu pricepi ce spun eu? Aici nu-i vorba de ploaie. Du-te şi spune-le şi celorlalţi, inclusiv portarului: voi să nu ziceţi niciodată ca mine, numai pentru că aşa zic eu! Fiţi voi! Nu vă-ndoiţi în faţa nimănui! Ai înţeles?

-         Da; da’... tot nu vreţi să vă duc eu?

-         Nu. Hai că am treabă! Şi nu uita, Vasile, ploaia nu se opreşte şi nu porneşte când zice doamna!

Trecu iar prin poartă, amărâtul ăla se făcu iar ciuciulete să-i deschidă... riscurile meseriei. Ce, parcă ea nu înghiţea toate nenorocirile de la substanţele din laborator? Şi şoferul „înghiţea” destule: ba că ploaia a stat, ba că n-a stat... ai înţeles, Vasile?

Ieşi la drum. Eu încotro vâslesc? Uite, vezi, producătorilor de automobile nu le-a venit ideea să le pună şi vâsle. O să le-o dau eu. Poate mă-mbogăţesc.

Oraşul era inundat pe alocuri. Maşinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise şi îşi vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viaţă! Şi ei îi spălase şoferul maşina până să-nceapă ploaia. Când a fost la Paris, văzuse un negru care spăla pereţii hotelului cu furtunul pe o ploaie torenţială. Un altul uda peluza din faţă. Intrigată, a întrebat de ce. Răspunsul venise prompt, la fel din ambele părţi: „Aşa scrie în fişa postului”. Idioţi! Dar nu executanţii, ăia îşi câştigau corect pâinea. Ci aceia care întocmiseră fişa postului. Şi care uitaseră să adauge la propoziţia „De la ora... la ora, se vor spăla pereţii hotelului, etc...”, un amănunt important: „cu excepţia cazurilor când plouă”. Vasile nici n-avea în fişa postului să spele maşina. O spăla că voia el. Când îl bombănise – „Toată ziua o lustruieşti!” – mormăise ceva că aşa trebuie, că ne râde lumea. Bine, Vasile, lustruieşte! Dar să ştii că lumea ne râde oricum, dacă e dispusă a face asta.

Ajunsese la timp. Reuşise să parcheze într-un loc fără baltă şi acum făcea echilibristică pe vârfuri. Şi totuşi, îi plăcea ploaia. Parcă se simţea îmbrăţişată, ocrotită, ca sub o mantie. Iată-l! Ieşise soarele. Vasile, să ştii că a ieşit soarele! Şi de data asta chiar nu accept să mă contrazici!

Norii îşi vedeau mai departe de treabă, făcând ce ştiau mai bine să facă: tunau, se ciocneau, revărsând ploaia peste setea pământului. Cum îi mai înţelegea setea! Şi ei îi fusese atât de sete. De chipul lui, de căldura lui, de... Vasile, nu fii idiot! Dac-ai avea un pic de imaginaţie, n-ai căuta soarele pe cer...

Slobozia, 29 august 2013

Singurătate întoarsă

Singurătatea mi se furişează sub piele

ca o actriţă de mâna a doua

căznindu-se să intre în rolul Cleopatrei.

Singurătatea aceasta

ca o damă trecută şi ieftină

pare să nu priceapă că vremea ei a apus,

că locul ei se află în altă parte.

Căci eu mă las purtată spre marginile lumii şi înapoi

de corăbierii cuvintelor.

Singurătatea face cale întoarsă,

ducându-şi alaiul decepţiilor

pe la alte mese.

Tu… ce mai faci?

Slobozia, 25 august 2013

Drumul desculţ - Lucian Mănăilescu

Mai păstrez în memorie sandalele

mele făcute de unchiul Ion

din curelele unui ham vechi,

bietele sandale pe care mama

le lustruise până la fericire.

Într-o zi, când ea spăla rufe şi nori,

aplecată în oglinda iazului morii,

eu, mânz sălbatic, neînvăţat

cu hamul ce-mi împiedicase

picioarele, le-am scos pe rând

şi le-am aruncat în şuvoiul

repede al apei.

Ca nişte peşti morţi, cu burţile în sus,

pluteau încălţările pe apa sâmbetei

până nu le-am mai văzut

şi mama a început să plângă…

Acum nimeni nu mai spală rufele

norilor, iazul a obosit şi

s-a scurs sub pământ, mâinile

mamei mângâie coama vântului

şi copilul desculţ trece

îngânându-şi amintirile prin

praful drumului de demult.

Poetul Lucian Mănăilescu (Buzău) este redactorul şef al revistei "Fereastra" care apare la Mizil, cu o frecvenţă lunară, revistă ce poate fi accesată şi on-line la adresa: Revista "Fereastra". Împreună cu primarul Mizilului, domnul Emil Proşcan, om de cultură şi scriitor, totodată, susţinătorul financiar al revistei, Lucian Mănăilescu organizează, sub egida Asociaţiei culturale omonime, festivalul anual de literatură "Agatha Grigorescu Bacovia".  

Poezia de mai sus am citit-o în "Fereastra" din iulie şi mi-a plăcut mult. Mulţumiri, domnule Lucian!

Eu, servitoarea (3)

Eu, servitoarea (2)

Mirandele 

Cabinetul ginecologic. Acolo e o lume. O lume în care, uneori, n-ai vrea să fii. Şi totuşi, o lume fascinantă. Desigur, dacă te poţi detaşa de lucrurile mai puţin plăcute. Acolo, se înfruntă viaţa şi moartea, convieţuind, de cele mai multe ori, în mod paşnic, fiecare pe drumul său, neatacându-şi reciproc „clienţii”. Uneori, se întâmplă şi lucruri hazlii. Cum a fost atunci când asistenta, după ce mi-a recoltat probă pentru test, holbându-se la „obiectul” expus de mine pe masă cu atâta graţie, a exclamat: „Vai, ce frumos!” Am crezut că am dat în halucinaţii, dar individa a continuat pe acelaşi ton exaltat, adresându-se doctoriţei: „Veniţi, doamna doctor, trebuie să vedeţi şi dumneavoastră neapărat!” Aceasta, o profesionistă desăvârşită, nu putea rata ocazia semnalată de asistentă; şi-a îndesat mai bine ochelarii pe nas şi a privit atent, minunându-se, la rândul său, ca la vreo operă de artă: „Da, într-adevăr, foarte frumos!” În momentul acela, am regretat că n-am şi vreo pereche de ochi pe la coadă, să mă pot bucura şi eu de capodopera care tocmai li se descoperise. Dându-şi seama că le priveam consternată, au izbucnit în râs şi mi-au explicat: „Ştim că pare ciudat. Odată, când am făcut o astfel de remarcă, o pacientă ne-a întrebat, toată o indignare: „Dar ce vedeţi, doamnelor, atât de frumos la o p...?” Ceea ce noi numim frumos, explică doctoriţa academic, are, de fapt, o cu totul altă conotaţie în limbaj medical, decât cea din sfera esteticului. Frumosul, la noi, înseamnă, de fapt, normalitate, curăţenie, sănătate.” Mă mai liniştisem, chit că mă simţeam expusă ca la Luvru. Singura dorinţă arzătoare pe care o aveam în momentul acela era să-mi pot aduna picioarele mai repede. Şi speram din tot sufletul să nu le vină ideea să cheme tot corpul medical în „pelerinaj” pe la chestia în cauză. Scăpasem ieftin, doar cu două vizionări.

Astăzi, m-am dus după rezultate. În antecameră, pacientele, în număr mare, erau furate de explicaţiile a două dintre ele. Erau ţigănci, tinere, dar nu foarte, frumuşele, curăţele şi cu bun simţ. Vorbeau în şoaptă, să n-o deranjeze pe doamna doctor care avea nevoie de linişte dincolo de uşă. Le-am numit în sinea mea Mirande, nu Pirande, aşa cum se obişnuieşte, oarecum peiorativ, căci mi-au câştigat respectul mai ales pentru motivul pentru care se aflau acolo. Deşi mame a cinci, respectiv trei copii, Miranda 1 – patru fete şi un băiat, Miranda 2 – trei fete, veniseră la control, cu speranţa că sunt însărcinate. Două tinere, mai încolo, stăteau bosumflate pentru că testul de sarcină le ieşise pozitiv, iar acum veniseră pentru confirmare şi pentru programarea avortului, deşi se aflau la primul copil. Comparând cele două situaţii, mi-am amintit un personaj celebru şi violonist care, la o emisiune televizată, a pus întrebarea: „V-aţi gândit cum o să arate România peste 20 de ani? Că, în timp ce noi facem câte zece, voi abia dacă mai faceţi unul.” Da, probabil că peste 20 de ani România va arăta puţin mai... tuciurie.

În special Miranda 2 era disperată, că era musai să fie însărcinată şi musai cu băiat. Ne explică: „La noi, oricâte fete ai avea, dacă nu ai băiat, nu eşti bună de nimic. Te râde lumea, bărbatul te bate şi toţi zic că, dacă nu-l faci, atunci trebuie măcar să-l înfiezi. Şi eu nu vreau să înfiez, vreau să fie al meu, făcut de mine. Toţi vorbesc, şi eu sufăr.” A ieşit foarte supărată din cabinet, că doctoriţa îi spusese nu doar că nu este însărcinată, ci şi că are o problemă medicală, ceva pe la „trompete”, care o împiedică să mai rămână. I-a spus că s-ar putea rezolva cu o operaţie, dar riscurile sunt foarte, foarte mari. Miranda era dispusă să-şi asume orice risc. Celelalte paciente au încercat s-o încurajeze – „Lasă, dragă, să fii sănătoasă, să ţi-i creşti pe ceilalţi!” – dar ea nu şi nu. Se lansează într-o explicaţie cu umor, nu ştiu dacă voluntar sau nu: „Şi dacă mor, ce? Abia o să mă simt şi eu regină. La noi, când mori, îţi aşterne covor roşu, te-mbracă frumos, îţi aduce fanfară... Cât trăieşti, nu eşti bună decât de muncă şi de făcut copii. Pe când aşa...” Divagaţia i-a fost întreruptă de asistentă care, văzându-mă la uşă, a ieşit cu rezultatul analizei, arătându-mi-l. I-am spus că n-am ochelarii, să-mi citească ea. „O să-l citiţi acasă. Oricum, mai bine de atât nu se poate!” Mirandele, care auziseră, au ţinut să mă felicite: „Bravo ţie! Ai văzut ce-a zis asistenta? Că mai bine de aşa nu se poate. Asta înseamnă că eşti însărcinată cu băiat. Ori te pomeneşti că ai doi?” Răspund încurcată: „Nu, e vorba de testul Papanicolau.”

-         Păi vezi! – triumfă Miranda 2, sigură pe sine şi cu o urmă de invidie în glas. Am zis eu că-i băiat. Văd că i-ai dat şi nume: Nicolau.

Miranda 1 are o nelămurire pe care încearcă s-o elucideze, strigându-mi în timp ce prinsesem viteză:

-         Auzi, da’ de unde ştii c-are s-ajungă Papă? Ţi-a ghicit vreo soră de-a noastră?

Slobozia, 22 august 2013

De-ai fi tu salcie la mal - Mihaela Mihai

Muzica: Horia Moculescu

Versuri: Puiu Maximilian