Florentina Loredana Dalian

joi, 13 noiembrie 2025

Potcoava cu noroc

 

Mergea pe stradă cu capul plecat, ca un om amărât și cocoșat de toate grijile lumii, gândind că n-a avut și el noroc în viața asta și că-i mai mereu urmărit de ghinion, care se ține de el ca râia de om. Nu că n-ar fi avut și râie, dar pe asta o considerase oarecum un noroc, la vremea respectivă, că-l ajutase să scape de una urâtă care pusese ochii pe el și se ținea după trena lui tot cam ca râia.

Și cum se târa el așa cu ochii-n pământ, văzu deodată o potcoavă. De cal mort, de cal viu, nu mai conta, câtă vreme norocul i se arătase în cale tocmai lui care... Iată – își spunea – cum din toată lumea asta care trece pe stradă, tocmai pe el l-a ales potcoava să-i iasă în cale. Așa încât, fără să stea mult pe gânduri, se aplecă și o culese de jos.

Luă potcoava și-o azvârli în buzunarul de la piept, întrezărind o urmă de speranță prin mirosul de bălegar care se insinua tot mai insistent din buzunar. Nevasta îl boscorodi când îl simți așa înmiresmat, regina nopții, nu alta, dar lui puțin îi păsă de boscorodelile ei, câtă vreme azi îi ieșise norocunainte. Deja se visa prin palate de cleștar, cu zeci de cadâne în preajmă, înfulecând bucatele cele mai alese și ingurgitând cu sughițuri cele mai fine vinuri, de care nici măcar nu auzise, însă de bună seamă trebuia să existe, că doar potcoava nu minte.

O scoase din buzunar, o șterse de mânecă, dar nu prea tare, să nu șteargă și norocul odată cu rahatul de cal aferent, și o așeză la loc de cinste, într-un cui deasupra ușii, așa cum îi șade bine unei potcoave norocoase. Se dădu un pas înapoi și-o privi, zicându-și că viața se vede oleacă mai roz acum. Mă rog, dacă se uita mai bine, era mai mult maronie, dar ce mi-e roz, ce mi-e căcăniu.

Peste noapte, pământul s-a cutremurat. S-a trezit din somn speriat, în zgâlțâielile nevestei, care credea că au intrat rușii cu tancul sau cu bomba atomică până la ei în odaie. Dar el era un ins lucid, a priceput repede că nu războiul le bate la ușă, ci cutremurul și a-nceput să-i strige netoatei de femeie: „Repede, treci în toc, treci în toc!” Asta, amețită de-a binelea, își căuta singura pereche de pantofi cu toc pe care-i păstrase încă de la nuntă, dar nu-i găsea nici cu lumânarea. Atunci el își zise în sine: „N-ai decât să crăpi, dacă ești proastă! Unde mi-o fi fost mintea, când te-am luat? Vorba aia: am ales, pân-am cules!”

După aceste reflecții făcute cu obidă,  se așeză în tocul ușii, așa cum știa din moși strămoși că se face la cutremur, chiar dacă Inspectoratul Pentru Situații de Urgență avea, mai nou, cu totul alte recomandări în caz de seism.

Și cum stătea și se zgâia la nevastă-sa, căutând amețită după tocuri, deodată simți că-l pălește ceva în moalele capului. Crezu că se dărâmase casa pe el și murise, dar nevăzând niciun înger prin preajmă, nici vreun drac, exceptând-o pe diavolița de nevastă, și mai ales simțind un oarecare parfum de bălegar, înțelese. Potcoava, potcoava lui norocoasă îi făcuse un ditamai cucuiul. Se putea să aibă și el noroc măcar o dată-n viață? „La mine – gândi – chiar și norocul se transformă-n ghinion.” Și, mai mult decât atât, simțind încă durerea de la fierul dușmănos ce-i găurise inteligența, se lumină deodată și pricepu sensul profund al urării: „Bată-te-ar norocul să te bată!” Pe el îl bătuse. În cap.


Florentina Loredana Dalian

 

 

joi, 30 octombrie 2025

Rapsodie în alb

 


Suntem albi cu toții, ca niște mirese de împrumut,

ori mai degrabă precum stafiile încercănate,

ne mișcăm ritmic și cu rost

dintr-o parte în alta a mirărilor fără de răspuns;

sprijin un perete, alb și el,

un gând alb îmi străbate mintea:

câtă lume se agită și asudă pentru a hrăni nehaliții planetei.

Totul e alb și aseptic, ca-ntr-un spital

unde ai voie doar să intri, niciodată să ieși,

niciodată să te abați de la reguli.

Țigara ai voie s-o fumezi pe covorașul verde,

singura excepție de la regulă,

dar fără să depășești chenarul dreptughiului dezinfectat.

Suntem albi, suntem aseptici, suntem roboți.

Odată cu ultimul fum expirat

înainte de întoarcerea în cazarma de alb,

un fluture galben ca o sfidare a nonculorii

își face dansul căutând o frunză, o floare

pe care să-și odihnească aripile;

el amintește de faptul că dincolo de garduri

există totuși o lume,

una vie, colorată, non-albă, cu zbaterile ei,

precum aceste aripi fragile

ce vin dintr-o altă lume, fragilă și ea,

dintr-o altă culoare,

dintr-un curcubeu, din viața-viață

în care suntem sătui până peste cap

de atâta alb imaculat.

Slobozia, 21 august 2025 

Publicată în „Actualitatea literară” - octombrie 2025

 


 

duminică, 12 octombrie 2025

Salvatoarea din zborul 962


Când mi-am făcut check-in-ul online pentru zborul de întoarcere din Atena, după alocarea locului, am fost pusă să răspund la trei întrebări, având în vedere că mi se alocase locul de lângă ieșirea de urgență: dacă am peste 15 ani, dacă declar că nu am dizabilități majore și dacă mă consider în stare să ajut echipajul în cazul unei situații de urgență. Am dedus că asta e procedura obișnuită în astfel de situații. Dacă la una dintre întrebări răspunsul ar fi fost negativ, ar fi urmat să mi se aloce un alt loc, dar la check-in în aeroport. Cum n-aveam chef să mai stau la o coadă, am răspuns afirmativ la toate. La primele două, n-am avut dubii, la ultima m-am gândit puțin, dar am decis că da, mă simt în stare. Am lucrat în industria chimică și sunt familiarizată cu situațiile de urgență (cel puțin teoretic), la capitolul viteză de reacție, sunt chiar mai rapidă decât mi-aș dori, uneori (pe mine, să nu mă pui să am răbdare, dar când vine vorba să acționez rapid, îmi pică mănușă), în plus, știu să urmez instrucțiunile date de alții, că doar n-ar fi urmat să conduc eu intervenția. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că probabilitatea de a fi fost necesar era foarte mică, iar eu plec întotdeauna cu gândul optimist că nimic rău nu se va întâmpla, iar dacă se întâmplă, înseamnă că așa era scris.

După check-in, am și uitat de asta. Dar mi s-a reamintit constant. Avionul a întârziat două ore (că vremea, că ploaia, că lipsa personalului etc). După exercițiul de răbdare impus, mă așez la rând la controlul documentelor înainte de îmbarcare, bucuroasă că mă situez destul de în față și n-am nevoie de alt exercițiu de răbdare. Aș! Când mi-a venit rândul, operatoarea mi-a oprit documentele și m-a pus să aștept. Răbdareeee! După ce s-au scurs toți călătorii pe lângă mine, timp în care băteam tactul când cu stângul, când cu dreptul, operatoarea mă ia la întrebări. De fapt mi-a adresat una singură (văzuse cu ochiul liber că am peste cinș’pe ani și că nu sufăr de dizabilități majore, de vreme ce stătusem în două labe cât s-a scurs pe lângă mine un sfert din populația Greciei și României la un loc): dacă sunt capabilă să ajut în caz de urgență, având în vedere că... Zic un „da” grăbit și foarte sigur, că autobuzul care ne ducea până la avion dădea semne că ar vrea să plece.

Îmi ocup locul de la fereastră, unde am văzut, într-adevăr, menționat: „Ieșire de urgență” și mă pregătesc de un somn lin. Dar dușmanii liniștei mele nu se lasă. După ce s-a terminat cu foaiala specifică și toți zburătorii și-au ocupat locurile, cu tot cu bagaje, o stewardesă se îndreatpă către noi (eu și cei doi bărbați de lângă mine) și ne întreabă și ea, mai întâi dacă știm engleză, apoi dacă suntem în stare să ajutăm în caz de... Toată lumea a răcnit „da” în cor. Doar că eu, ca o tipă care simt nevoia să mă instruiesc în orice am de făcut, chiar dacă știu că poate nu voi face lucrul acela niciodată, întreb ce anume va trebui să fac. Domnișoara scapă repede de mine, spunându-mi că am instrucțiunile pe măsuța din față. Acolo, erau doar niște desene pentru copii de grădiniță, fără nicio indicație, din care n-am priceput mare lucru, în afară de faptul că maimuțoiul ăla desenat, cu pretenții de om, mă întruchipa pe mine, în toată splendoarea. Așa că mă adresez sfrijitului de lângă mine. El, mai întâi, încearcă să mă convingă că n-o să se întâmple nimic. Asta știam și eu, dar, bre, dacă te afli în afara curbei lui Gauss, în procentul ăla de unu la un miliard, și dacă totuși se va întâmpla, eu chiar trebuie să știu ce am de făcut, nu să stau ca moaca, dacă tot și-a pus avionul nădejdea în mine, cu tot cu echipaj. Văzând că nu scapă de gura mea, sfrijitul îmi dă indicațiile într-un mod cât se poate de profesionist:

-        Trageți de mânerul ăla, ... dar nu acum!

-        Mersi! Nu-mi spusese nimeni pe ziua de azi că sunt tâmpită! Chiar mă gândeam să trag de el.

-        Apoi luați ușa și o aruncați în afară.

-        Cine, eeeu?!

Pe bune, pricăjitule, mă vei pe mine în stare să zvârlu ușa aia, când eu nu reușesc, cu mâinile astea, să desfac dopul unei sticle de apă? Mai grav e că nu te prea văd nici pe tine. Totuși adaug:

-        În cazul ăsta, mă bazez pe dumneavoastră! (În realitate, mă bazam pe capacitatea mea genială de a delega responsabilități.)

Și arunc un ochi discret asupra fizicului celui de-al treilea ocupant din șirul nostru de oropsiți în caz de urgență. Ăla părea mai bine legat, dar era și nițel legat la neuron, că, în timp ce lumea discuta treburi de importanță majoră, el îi dădea raportul unei iubi sau nevastă – ce-o fi fost – și, într-o evaluare rapidă,  mi-am zis că ăsta nu-i în stare să meargă nici la budă fără acordul nevestei, d-apăi s-arunce o ușă. Drept care, am decis că nădejdea stă tot la mine. Bine, mai întâi la Dumnezeu, pe care l-am rugat cam așa: Dă Doamne să nu se întâmple nimic, iar dacă se întâmplă, lucrează Tu cumva cu forțele fizicii, să se zvârle singură ușa aia, înainte să mă fac de rahat. Și am vrut să mă culc, că așa-mi mai place să dorm în avion, dar creierul meu, care de obicei adoarme la comandă, acum n-a mai vrut, că pesemne se simțea pătruns de importanța misiunii încredințate. Și nu-i frumos să dormi ca o balegă, în timp ce alții și-au pus nădejdea în tine. Iaca motiv de insomnie, la mine, care nu prea știu ce-i aia, de fel!                           

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 octombrie 2025

 

Cartea călătoare

 „Înainte de magnolii” în mâini de cititoare