Chitara fără o coardă (Cronică de Stână - 15)

Nu ne mai întâlniserăm la stână din noiembrie 2012. Se pare că toţi simţeam lipsa acestei întâlniri, în special Florin care susţine că a vărsat două găleţi de lacrimi după noi. La momentul prezentării dovezii în instanţă (alcătuită din: Dobre, Teoharie, Costel, Vasile Iordache şi subsemnata pe post de grefier), s-a dat ocupat foarte, zicând că are de hrănit „copiii” (aşa le spune el animăluţelor copitate sau nu, de la stână). Sincer, nu mi-l imaginez pe Florin plângând. Nici foarte serios nu l-am văzut vreodată. Chiar şi atunci când nu râde, tot are un licăr şugubăţ în privire. Totuşi, ca să nu ocupe cu lacrimi toate găleţile din gospodărie, ne-am grăbit să-i alinăm suferinţa sâmbătă, 09 februarie a.c.

     Ne-am bucurat toţi de revedere, iar un farmec aparte a dat întâlnirii noastre domnul Colonel Vasile. Fost Colonel de Securitate, actualmente rezervist, Vasile a dat dovadă de profesionalism chiar şi pe parcursul drumului până la Maltezi. Nu-i scăpa nicio pasăre de pe câmp, nicio vietate de sub pământ, niciun ciulin, nicio surcea. Până la destinaţie, mi-a arătat trei vulturi, două caragaţe, treizecişicinci virgulă trei vălătuci de ciulini şi-o vulpe decedată în accident rutier. Vasile, Vasile, mai cheamă şi-un câne!

     N-a fost nevoie să-i cheme, că au venit ei după noi, cârd. Împreună cu Vasile şi Florin, am făcut o plimbare prin moşie. Florin, foarte mândru, ne-a dus să ne arate moara. Acolo, Vasile, electrician ca profesie de bază, s-a luat cu mâinile de cap, când a văzut panoul electric. Când a mai verificat şi împământarea (numai vizual, că nu-şi luase sculele, neştiind ce-l aşteaptă), am simţit nevoia să-i ofer un punct de sprijin şi sărurile pe la nas. La capitolul improvizaţii, Florin e Mare Maestru în Grad de Criminal.

     Momentul liric a fost asigurat de Teo care ne-a citit şi dezvăluit din „Jurnalul Casei”. Aşadar, Teo s-a apucat să scrie şi proză, însă poetul din el presară paginile de jurnal şi cu multă poezie – din aceea cu rimă, sensibilă şi care ajunge la suflet. Se pare că locurile natale (Munteni-Buzău, acolo unde merge să scrie) îl inspiră profund, îi oferă energia şi seva scriitoricească.

     La capitolul creaţie ad-hoc, Dobre ne-a adus tema gata pregătită de acasă: o mulţime de cuvinte pe care le-a cules din joaca lui Adrian Bucurescu într-o poezie, lansându-ne provocarea de a-l susţine astfel pe Adrian, cu propriile noastre creaţii. Ca de obicei, ne-au reuşit aiureli, greu de încadrat vreunui gen, însă trebuie să recunosc că şi de data aceasta Teoharie ne-a „bătut la fund” cu poezia. S-ar zice că unii e poeţi şi când doarme.

     Deşi exploatatorul Florin ar fi dorit să ne mai dea de scris, am schimbat registrul, întrucât mie mi-a venit ideea să-i propun lui Vasile să ne cânte la chitară (el, printre altele, a făcut parte şi dintr-o trupă muzicală, cândva). Ideea s-a dovedit strălucită, chiar dacă a trebuit să ne mulţumim cu chitara decăzută şi dezacordată a lui Florin, cu o coardă lipsă. Chitara, nu Florin. În situaţia dată, Vasile a făcut ce se mai putea face, acordând instrumentul, dar coardă n-am avut de unde să luăm (chiar dacă Florin e de părere că sunt pe toate drumurile).

     Momentul a fost cât se poate de frumos, m-am străduit să-l acompaniez vocal pe Vasile, alăturându-ni-se cu timpul şi Teo şi chiar Dobre. La „texte” ne-am dovedit cam deficitari. Florin mai filma din când în când, de cele mai multe ori atunci când nu trebuia. Iar când era cazul, îşi găsea de spart seminţe. Şi când te gândeşti că iniţial, după absolvirea liceului, a vrut să se facă regizor! Mulţumim Cerului că n-a reuşit la Regie!

N-am înţeles de ce n-a cântat Costel, probabil pentru că e mai timid. Altfel, îl suspectez că ar avea şi voce şi ureche muzicală, că doar fiica sa – deja cunoscuta soprană Mirella Bunoaica – o fi moştenit ceva şi de pe la dumnealui.

     Dintotdeauna, am avut senzaţia că nimic nu aduce mai mult oamenii împreună decât muzica. Atunci când oamenii cântă împreună, parcă s-ar mai aprinde o lumină în cer. Ne-a plăcut tuturor „serata muzicală”, eu îmi doresc ca ea să se repete. Promit să aduc şi texte.

     Mă gândesc că, oricât ar filma Florin, oricât aş scrie eu, oricât ar fotografia Dobre, nimic nu imortalizează mai bine clipa, decât clipa însăşi. Sau, cum ne-a citat Teoharie din Fernando Pessoa: „Misterul lumii este pe măsura acestei imagini”¹⁾.

Slobozia, 10 februarie 2013

¹⁾ Citatul complet: „La pompa de apă din grădina casei noastre/ măgarul se învârte în cerc, împingând scripetele, / iar misterul lumii este pe măsura acestei imagini” 

De la inimă la inimă

Spectacol caritabil pentru Alexandra Daniela Aron, Slobozia, 07 februarie 2013

Pe inimă mai apare un rid… atâtea riduri pe inimă… această senzaţie mă încearcă ori de câte ori mă intersectez cu marile tristeţi ale lumii. Una dintre cele mai mari mi se pare aceea ca un tânăr să fie bolnav grav, să nu-şi poată trăi din plin anii frumoşi ai nestematei care este tinereţea. Este şi cazul Alexandrei Aron din Slobozia, absolventă a Facultăţii de Limbi Străine (specializarea poloneză), care se luptă de patru ani cu o boală grea.

Alexandra si mama sa

Faptul că Alexandra nu este singură în lupta sa, e un fapt dovedit şi anterior, ea fiind ajutată de multă lume să-şi poată face operaţiile, să aibă curaj şi încredere, să nu-şi piardă credinţa. Aseara, însă, Alexandra a putut vedea cât de mulţi susţinători are, sala Galax a Casei Municipale de Cultură fiind aproape plină. Şi mai ales a putut, aşa cum a mărturisit la microfon, să se elibereze de mulţumiri. Paradoxal, nu? Cum să te eliberezi de mulţumirile pe care le ţineai în tine? Cine a fost atent la ceea ce a spus Alexandra a înţeles că, de fapt, ea era copleşită de atât ajutor cât i s-a dat şi avea senzaţia că nu mulţumise destul. A fost bucuroasă că a putut s-o facă în faţa publicului numeros. După ce “cortina a căzut”, luminile s-au stins şi spectatorii au plecat, am discutat puţin cu Alexandra şi cu mama ei care o însoţea. Alexandra era atât de recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat acolo, în special pentru că văzuse şi ascultase cântând Corala “Sf. Mare Mucenic Mina”, precum şi Corala Catedralei Episcopale din care făcuse parte cândva, încât mi-a spus că, la momentele acelea, a plâns. Mama ei şi-a afirmat credinţa că numai Dumnezeu o întăreşte, că nu se aşteptau ca ea să poată fi în sală la scurtă vreme după operaţie. Ambele erau recunoscătoare tuturor celor care făcuseră parte din spectacol, dar şi publicului care a venit acolo întru susţinerea ei, nu doar morală, ci şi financiară.

Spectacolul a fost organizat de Asociaţia “Din inimă pentru aproapele” a Protopopiatului Slobozia, cu binecuvântarea P.S. Părinte Episcop Vincenţiu, cu sprijinul Primăriei Slobozia care a pus la dispoziţie sala de spectacol, al doamnei Doina Roşca – Director al Centrului Cultural “Ionel Perlea”, al ziarului “Observator”, şi cu implicarea entuziaştilor elevi din Consiliul Judeţean al Tinerilor. Tuturor felicitări şi urări de continuare în aceste faceri de bine. Din ce în ce mai des în comunitatea noastră se întâmplă lucruri frumoase, care ne aduc aminte că suntem oameni, creştini, şi că nu putem trăi altfel decât în comuniune, ajutându-ne unii pe alţii. Un gând bun tuturor ialomiţenilor prezenţi la eveniment, inclusiv domnului Preşedinte al Consiliului Judeţean Ialomiţa, care pentru mine (şi nu numai) nu este important atât ca Preşedinte, cât mai ales ca om de cultură. Această combinaţie de “doi într-unul” e destul de rară, iar noi ne bucurăm că avem un astfel de conducător local.

Spre deosebire de alte dăţi, ieri am văzut spectacolul din culise. Şi m-am uitat mai mult către public decât spre artişti. Da, eu am fost prezentatorul. O postură inedită pentru mine (doar p-asta n-o făcusem), în care am ajuns pe negândite şi pe nepregătite, despre care am aflat abia cu câteva ore înainte. Dar care m-a bucurat şi sper că, la rândul meu, nu am dezamăgit.

Momentul cel mai înălţător, din punctul meu de vedere, a fost interpretarea Coralei “Sf. Mare Mucenic Mina”. Care, şi din culise, se aude la fel de bine. Recunosc, am trişat. Nu m-am îndurat să plec în culise; profitând de faptul că eram mascată de un ecran de prezentare, am stat în spatele lui, pentru a fi cât mai aproape. M-am bucurat, ca de fiecare dată, să-i aud cântând. De data aceasta, o dată în plus, pentru cele două melodii în primă audiţie. Reacţia publicului a fost pe măsură, aplauzele entuziaste, parcă mai mult ca oricând. Corala a deschis mini-concertul cu melodia “Metanie” (versuri: Radu Gyr, muzica: Tudor Gheorghe), melodie care a fost dedicată Alexandrei.

Corala Sf. M. M. Mina - dirijor Pr. Catalin Stanciu

Tenor - arhid. Nicusor Silviu Dascalu care a impresionat publicul
cu vocea si interpretarea deosebite

Spectacolul a fost deschis de Corala Catedralei Episcopale, dirijor Inv. Emil Mihai. Doamna bibliotecar Ecaterina Florea a recitat “Noi, lacomii” de Adrian Păunescu. Alexandra şi-a rostit vorbele, mulţumirile şi speranţele. Publicul i-a fost aproape şi cu mulţime de aplauze. Violonistul Ionuţ Bolozan, acompaniat de sora sa, pianista Iuliana Bolozan, ne-au încântat, de asemenea.

Violonist Ionut Bolozan

Eu am evocat momentele în care am întâlnit-o pe Alexandra şi am simţit nevoia să îi dedic un moment poetic, o creaţie proprie, intitulată “Asediul cuvintelor”, având în vedere că ea este un mânuitor de cuvinte. Am recitat pe minunatele acorduri de chitară ale compozitorului/ interpretului Chris Spheeris. O muzică ce îţi atinge sufletul şi am simţit că şi spectatorii au rezonat cu ea.

Au urmat elevi ai Colegiului Naţional “Mihai Viteazul”: Alina Matache, Larisa, Niţă, Ştefania, Răzvan şi Ionuţ Costea, precum şi School Band Project, tineri zbuciumaţi, care au mărit entuziasmul publicului, chiar dacă unii dintre ei nu se mai află la vârsta rockului.

P.C.Pr. Protopop Dumitru Draghici - Presedintele
Asociatiei `Din inima pentru aproapele`

Spectacolul a fost încheiat de P.C. Pr. Protopop Dumitru Drăghici, Preşedintele Asociaţiei “Din inimă, pentru aproapele”, care a mulţumit tuturor celor implicaţi şi, în mod deosebit, Alexandrei, pentru lecţia de viaţă pe care ne-a transmis-o tuturor.

Mulţumesc şi eu Părintelui Protopop Dumitru Drăghici, Părintelui Secretar (şi dirijor) Cătălin Stanciu, pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, pentru onoarea deosebită pe care mi-au făcut-o, aceea de a lucra împreună, în mare viteză şi cu eficienţă maximă (sperăm), publicului care mi-a tolerat ezitările şi tuturor celor care au pus umărul, banul, dar mai ales sufletul la împlinirea dezideratelor acestui minunat Spectacol. Noi sperăm să oferim publicului ialomiţean şi alte asemenea momente deosebite, chiar mai speciale, însă ne dorim ca ocaziile să fie dintre cele fericite, dintre cele care pun balsam, nu riduri pe inimă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 08 februarie 2013

Din pacate, va trebui sa spun si ce NU mi-a placut la acest spectacol (altfel, n-as fi eu). Reprezentantii televiziunii locale Antena 1 au gasit de cuviinta sa vare microfonul sub nasul Alexandrei exact atunci cand eu incepusem sa vorbesc, pe scena, despre ea, despre calitatile sale, despre cum am cunoscut-o. Imi propusesem sa am un dialog cu Alexandra, dar am fost nevoita sa vorbesc singura. Nici macar nu sunt sigura ca ea a inteles ca poezia pe care am recitat-o ii era dedicata. Nu am facut scoala de televiziune, dar mi-a ajutat Domnul sa am scoala bunului simt. Iar bunul meu simt spune ca nu se iau interviuri in timpul unei actiuni culturale, deranjand spectacolul, spectatorii si pe `fraierii` care isi consuma energia pe scena. Pentru aceasta, exista momentele dinaintea si de dupa spectacol. Am avut tendinta sa opresc spectacolul si sa il reiau numai dupa ce `zelosii` Antenei ar fi terminat. Ori s-o arunc pe `madmoiselle microfon` direct pe geam, cu tot cu microfon dupa ea. Daca n-am facut-o, e numai pentru ca nu era spectacolul organizat de mine, ca era numele Protoieriei in joc si ca, probabil, s-ar fi suparat Parintele. Pana cand vom mai tolera incompetenta si nesimtirea, motivand ca suntem oameni civilizati si buni crestini? Daca suntem crestini, nu inseamna ca trebuie sa fim niste mormoloci, lipsiti de personalitate si zvac, sa le permitem nesimtitilor sa ni se urce in cap. Eu una am de gand sa ma scutur de ei ca de capuse. Fara suparare! Desigur, mai exista posibilitatea ca ei sa se corecteze, sa invete ca anumite lucruri nu se fac sau se fac numai intr-un anume fel, si atunci, ramanem buni prieteni. 

Fotografii: Mirela Cristina Urse, Cristian Shuca

Multumiri!

Despre eveniment, si aici:  Protopopiatul Slobozia
Corala Protopopiatului

ACTUALIZARE 04.06.2014

Pe 2 iunie 2014, Alexandra a plecat la Domnul. Dumnezeu s-o odihnească şi să dea putere părinţilor săi mult încercaţi! Îmi va rămâne în amintire ca un model de luptătoare, în ciuda fragilităţii, de speranţă şi de credinţă. 

Toporaşi - de Magda Isanos

M-a pălit aşa un dor de primăvară! Nah! Şi mi-am adus aminte de minunata poezie a Magdei Isanos - "Toporaşi". Vi-i ofer, căt tot e pe gratis. 

Cu sacu-i de banalităţi s-a prezentat

şi anul ăsta zâna primăvară;

cu toate-acestea noi ne-am bucurat

de parc-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însămi şi,-n sfârşit,

riscând să-mi stric pantofii prin noroi,

m-am dus să văd ce flori au răsărit

în parcul vast şi gol de lângă noi.

De mult nu mă-ncercase aşa dor

de viaţă, si călcam nepăsătoare;

simţeam cum se-nfioară sub picior

pământul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători –

parc-aş fi vrut să-i strâng în braţe, să-i sărut

(trecusem pân-atunci de-atâtea ori

pe lângă ei şi nici nu i-am văzut).

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit

(ca rochiile care ies la spălat),

cu capul dat pe spate l-am privit

şi l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urmă-am dat de toporaşi lâng-un stejar;

erau aşa de-albaştri, delicaţi –

ca nişte firmituri de cer lăsate-n dar

de primăvară, printre pomii-ntunecaţi.

M-am aplecat, cu inima bătând,

dar când era să-i rup, nici eu nu ştiu

de ce şi cum, dar mi-a venit în gând

că pentru ei paharu-i un sicriu.

Şi m-am întors spre casă mai agale,

c-o oboseală fericită-n paşi,

iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,

în schimb aveam în suflet toporaşi.

 (Imagini preluate de pe internet)

"Dăruind vom dobândi"

Protopopiatul Slobozia împreună cu Asociaţia "Din inimă pentru aproapele" invită toţi credincioşii din oraşul nostru să participe la Concertul Caritabil „De la inimă la inimă” unde se vor strânge fonduri pentru ajutorarea tinerei Alexandra Daniela Aron (24 ani) diagnosticată cu tumoare cerebrală.
   „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Matei 22,39) sunt cuvintele Mântuitorului Hristos pentru a arăta modul de convieţuire a oamenilor pe pământ.
   Urmând acest îndemn, Corala „Sf. Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, având binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor va susţine un concert în ziua de joi 7 februarie 2013 orele 18:00 la sala Casei de cultură municipală (Galax) dedicat dragostei creştine faţă de aproapele.
   Vă aşteptăm să ne fiţi alături pentru ca Alexandra să poată continua această viaţă prin darul dragostei noastre căci numai „Dăruind vom dobândi”.

SURSA: Protopopiatul Slobozia

Cornel Mărginean despre "A unsprezecea poruncă"

Impresiile unuia dintre cititorii mei fideli, Cornel Mărginean, scriitor la rândul său, despre "A unsprezecea poruncă": 

,,Să nu visezi!’’

Florentina-Loredana Dalian a publicat cea de-a patra carte de proză. O copertă interesantă dinadins închisă şi uzată, înveleşte într-un mod arhaic, ceea ce se petrece înlăuntru cărţii. Pentru a afla care este cea de a unsprezecea poruncă este necesară citirea celui de-al doilea text. Eu am aşezat anume cea de a unsprezecea poruncă, mai sus, sub titlul cărţii. Şi pentru a stârni, în mod comercial, curiozitatea cititorilor dar mai ales pentru a sublinia ideea de sprijn a acestei cărţi.

Citind cartea, ideile cititorului se ascut în această direcţie: să nu visezi! Nu într-un mod limpede ci prin spatele unor tristeţi adânci, ascunse în descrierea sinceră a frumuseţii de a  trăi şi de a te bucura de tot ce oferă viaţa şi peisajul vieţii. Ideea de peisaj o am după lectura unei cărţi referitoare la peisajul cosmic. Dar cuvântul acesta, peisaj, chiar dacă îl împrumut, se potriveşte prea bine descrierilor din fiecare text, cincisprezece la număr.

,,Cartea. O altă iluzie. Că rămâne ceva după tine. Aiurea, rămâne!’’ Cu o astfel de remarcă, demnă de a fi analizată în tăcere şi în singurătate de către fiecare cititor de pe acest sait, care şi scrie, scriitoarea te face mai întâi frate, sau soră, cu ea. Abea apoi te vântură prin pagini de literatură de calitate. Talentul, ca talentul. Pentru că l-a primit cu nesaţ de la părinţi. Deci nu se poate pune în cântarul unei măsurători a acestei literaturi de calitate. Nu este doar talentul la mijloc. Este ca şi cum am admira mistria lucitoare, din oţel inox, a unui zidar, expusă şi ea lângă peretele perfect drept, abea zidit. Nu ne ajunge.

Aici este vorba de ceva mult mai mult. Chiar greu de pronunţat sau de scris. Dar Loredana mi-a trimit cartea de la mare distanţă, cu dorinţa ca eu să o citesc şi să-i scriu un mic text despre o adâncime, dacă o găsesc. Despre un invariant posibil, unul teoretizat de critica literară, care să îi cuprindă stilul şi munca ei. Ea va deveni, dacă o vor ţine puterile, o scriitoare de valoare. Depinde de ce şanse i se vor da în viitor. Acum ea câştigă premiu după premiu, la nivele din ce în ce mai largi, în concursurile româneşti de literatură.

Care este acel invariant de care vorbeam mai sus? Este unul ticălos şi adâncit în sufletele multor oameni: Nenorocul. Nu este vorba de sănătate sau de slujbe sau de o mulţime de lucruri care alcătuiesc viaţa fiecăruia. Este vorba de nenorocul de a nu iubi şi de a fi iubit. Această temă, deloc la îndemâna unui om ce scrie, este prezentă şi privită de scriitoare cu o mare abilitate. Sigur că mai sunt încă multe teme deosebite, regăsite în texte, dar aceasta, a nenorocului, este reprezentativă. Nici nu ştiu dacă acest termen este traductibil  în alte limbi. Nu se referă la ghinion, neşansă, sau alte asemena. Ci este vorba despre o parte complicată de suflet uman. Cred că nici o explicaţie a nenorocului, trecută prin ideea unui predestinări metafizice, nu poate egala modul cum se explică în carte peisajul nenorocului.

Cartea lasă cititorului un şir sufletesc, cum lasă o brazdă de plug dusă prin pădure, prin dealuri şi văi şi răzoare şi ape, până pe lună şi pe soare. Acel şir leagă zalele neştiute şi nedrepte ale nenorocului.

De ce ? Nu ştiu de ce! Cum? Nu ştiu cum!

  

 Cornel Mărginean

Iernut, Mureş, ianuarie 2013

Casa Domnului şi Plutonul de Execuţie

Moto: „Tipic, tipic şi la inimă nimic” (Pr. Arsenie Papacioc)

       Ieri m-am întâmplat în oraşul Piteşti, cu ocazia unor filmări pentru o televiziune locală. Întrucât aveam timp liber până la ora 14, am mers, împreună cu prietena care m-a însoţit la filmare, la slujba Sfintei Liturghii de la Mănăstirea „Sfânta Treime” din cartierul piteştean „Trivale”. Mă bucuram că ajunsesem înainte de începerea slujbei, ceea ce, spre ruşinea mea, nu se întâmplă prea des. Această bucurie, însă, a fost de scurtă durată, întrucât ea a fost umbrită de un fapt neplăcut.

          Ne aşezaserăm undeva lângă un stâlp, în zona care separă naosul de pronaos, în partea dreaptă a bisericii, care va să zică „la bărbaţi”. „La femei”, locurile erau deja ocupate, iar eu evit aglomerările. În plus, fiind mică de statură, simt nevoia, precum vameşul Zaheu (că tot s-a citit pericopa respectivă duminica aceasta), să mă înalt pe vârfuri, având în vedere că  nu găsesc nici un dud prin preajmă. Şi atunci, caut un loc din care să pot şi vedea, şi auzi, aşadar să fiu cât mai prezentă la slujbă, cu toate simţurile. La un moment dat, m-am simţit trasă cu violenţă de mânecă de un ins (că domn nu poate fi numit) care stătea într-o strană în apropierea mea, şi care mi se adresă cu răutate în glas: „Aicea stau bărbaţii. Mutaţi-vă dincolo!” Menţionez că, în faţa noastră, mai erau locuri cât să se aşeze cel puţin vreo 20 de persoane. Îi spun că ştiu, dar că în biserica noastră ni se permite să ocupăm şi locurile acelea, dacă nu e spaţiu în rest. În clipa aceea, răutatea enoriaşului a ajuns la cote maxime: „Dar aici nu-i biserica voastră! Plecaţi!”. Privirea îi era turbată, ochii injectaţi, iar sub ei avea cearcăne vinete. Am avut senzaţia că mă privea diavolul. Şi nu eram departe de adevăr. Prima reacţie pe care am avut-o a fost să plec de tot din biserică şi eventual să mai şi zic ceva de „biserica mamii voastre”. În dreptul uşii, un bărbat tânăr, frumos, privea în gol. Avea în mâna stângă un sirag de metanii, iar în dreapta o cruce; era probabil vreun vieţuitor al mănăstirii, care se pregătea să devină călugăr, habar n-am. Stătea în partea stângă, „la femei”. Am simţit nevoia să-mi vărs năduful pe el. Înainte de-a ieşi pe uşa bisericii, mi-am dat seama ce era să fac, am înţeles că necuratul vorbise prin urâtul acela din strană care mă privise cu ochi injectaţi, iar acum, tot el, necuratul, se hlizea că mi-a făcut-o, aşadar că m-a dat afară din biserică. Mai păţisem asta cu ani în urmă, dar atunci, fiind mai puţin întărită, chiar ieşisem şi ani de zile nu mi-a mai trebuit să intru într-o biserică. Acum, mi-am dat seama la timp, m-am oprit şi, vâzându-l pe frumosul cu crucea şi metaniile, am zis că mă voi aşeza lângă el. Dar, cum spuneam, mai întâi mi-am aruncat veninul asupra lui. Îl întreb înţepată: „Aici e voie? Sau trebuie să ies dincolo de uşa bisericii?” S-a uitat prin mine şi nu mi-a adresat niciun cuvânt. Nemulţumită, am continuat: „Dumneavoastră de ce staţi ‹la femei?›?” Aceeaşi „reacţie”. M-am aşezat lângă el, rezemată de calorifer. Slujba a început cu Acatistul Mântuitorului. Mă simţeam vătămată şi revoltată. Mi-am revenit cu greu. Aşadar, negriciosul care-şi bagă coada tot obţinuse o victorie cât de mică asupra mea. Am reuşit să mă calmez într-un târziu, după ce îmi curseseră lacrimi pe care n-am putut să le reţin. Apoi, am simţit o pace interioară şi mi-am spus că probabil cineva se ruga pentru mine. Poate chiar tânărul pe care-l agresasem verbal. Cine ştie? Am sfârşit prin a fi de-a dreptul bine dispusă, când, spre finalul predicii, Părintele, făcând referire la ură, invidie şi răutate, vorbind despre o anumită categorie de „creştini”, a spus: „Ei se cred creştini, dar sunt diavoli împieliţaţi! Ar trebui să le tragi una peste botniţă şi să trânteşti uşa peste ei!”

          Prima dată mi se mai întâmplase un lucru asemănător cu mulţi ani în urmă, când eram elevă în clasa a X-a. Am mers într-o excursie cu clasa la Mănăstirea Cozia şi, deşi eram în plin ateism, dirigintele ne-a încurajat să intrăm în biserică. Chiar dacă eram credincioasă, chiar dacă mergeam uneori la biserică, nu ştiam toate regulile de conduită în interiorul sfântului locaş. Astfel că, după ce am mers să sărut icoanele din dreapta, am scurtat drumul spre cele din stânga, trecând prin faţa Altarului. Trei „babe” au sărit deodată cu gura pe mine, iar una m-a tras cu violenţă de mânecă strigând isterizată: „Nu pe-acolo! Nu pe-acolo!”, încât m-a speriat şi m-a făcut să cred că tocmai călcasem pe o grenadă neexplodată. Sunt sigură că „precuvioasele” care m-au tras de mânecă n-auziseră de spusa Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”, ori dacă da, le păsa de ea mai puţin ca de spusa lui nea Gheorghe de la colţul străzii. Sunt de acord că trebuie să existe reguli clare de comportament în biserică (aşa cum există în orice loc, inclusiv în industria chimică, unde lucrez şi unde eu sunt prima care impun respectarea cu stricteţe a regulilor), sunt de acord că ele trebuie respectate de toată lumea, că pe cei care nu le ştiu trebuie să-i învăţăm, dar de la asta şi până la a fi în stare să faci moarte de om pentru că cineva care – cel mai probabil – nu cunoştea regula, a încălcat-o, mi se pare o diferenţă colosală. Şi cred că cei care trebuie să „predea” regulile sunt aceia care au căderea să o facă (îndeobşte preoţii, profesorii de religie, chiar şi unii enoriaşi care se pricep să explice cu răbdare şi blândeţe), nu „soldaţii” din plutonul de execuţie, vigilenţi, stând tot timpul de pază, numărându-ţi paşii, măsurând centimetri, trasând hotare şi impunând reguli, de cele mai multe ori inventate. Urmarea întâmplării de la Cozia a fost că eu n-am mai călcat prin biserică ani buni, iar atunci când am făcut-o, o vreme îmi era teamă şi să privesc spre Altar, imaginându-mi că de acolo e musai să iasă balaurul cu şapte capete.

          Şi, dacă tot m-am pornit, n-am să mă opresc aici. Într-o zi de duminică, am văzut o tânără (probabil elevă de gimnaziu, după cum o trădau aparenţele vârstei), stând afară în ploaie, în uşa deschisă a bisericii. I-am făcut semn să intre înaintea mea, dar a refuzat spunând că n-are voie să intre. „De ce, dragă, cine nu-ţi dă voie? Ori eşti Maria Egipteanca şi ai simţit o forţă împingându-te?” Mi-a spus, de parcă ar fi avut vreo mare vină, că era „necurată”. Hait! Pe ce te bazezi? vorba lui Moromete. Bineînţeles că pricepusem despre ce vorbea, că era într-una din zilele acelea, în care, în mod normal, femeile cu bun simţ sunt chiar mai curate decât în restul zilelor, având mai multă grijă de ele. Nesimţitele nu sunt curate niciodată, indiferent de zile. Ca să nu mai vorbim de faptul că noţiunea de curăţie se referă mai degrabă la cea sufletească, decât la cea trupească. I-am spus să intre măcar dincolo de uşa bisericii, să nu mai stea în ploaie, că, mai ales într-o situaţie ca aceea, ar fi putut răci, cu consecinţe destul de grave. Dar „gardiencele” care auziseră despre ce-i vorba au sărit ca gaiţele cu gura pe ea: „Nu intra! Stai acolo!” Mi-a venit să le pocnesc, dar mi-am adus aminte că sunt în sfânta biserică. I-am spus doar fetei, cât să audă numai ea: „Stai liniştită! Tu eşti mult mai curată decât necuratele astea care te ţin la uşă!” Nu ştiu dacă a priceput, dar de rămas, a rămas tot acolo. Hei, Albe-ca-Zăpada ce sunteţi, nu mai alungaţi tinerii din biserică! Mai bine aţi lua exemplu de comportament de la ei şi n-aţi mai schimba reţete de aripioare în timp ce Preotul sfinţeşte Darurile.

          Într-una din zilele în care mă pregăteam să mă împărtăşesc, o „cuvioasă” ce-şi manifestă cuvioşia prin ochi daţi peste cap în semn de evlavie, mi-a văzut intenţia şi s-a isterizat că nu aveam capul acoperit. În pragul sufocării, nu s-a lăsat până ce nu mi-a trântit eşarfa ei peste păr, fără să se întrebe dacă nu cumva mi-e silă să port un lucru care-i aparţine, dacă nu cumva mă simt agresată de faptul că mi se bagă în viaţă. Că „Nu se poate să te apropii de Sfântul Altar cu capul descoperit”. Nevoind să-mi stric momentul, m-am lăsat îmbrobodită şi nu i-am replicat că, în opinia mea, capul trebuie să fie mobilat la interior, nu la exterior, inima la fel, şi altele.

          Altădată, după terminarea slujbei, stând într-o strană, altă cuvioasă mi-a spus că nu-i bine să ţii picioarele încrucişate în biserică. Când aud asemenea lucruri, mi se încrucişează mintea şi ochii. Am întrebat-o de ce. Evident, n-a ştiut să-mi spună. Dar a adăugat cu convingere că „Aşa zice”. Nu mi-a venit să-i replic că „cine zice” asta, ar trebui să zică şi că nu-i frumos, ba încă e de-a dreptul dizgraţios, atunci când eşti femeie, să-ţi ţii picioarele azvârlite spre două puncte cardinale opuse, aşa cum stătea ea în momentul acela.

          Una dintre cele mai tembele observaţii pe care le-am primit în biserică a fost cea legată de scaunul episcopal. Cum obişnuim să ne îmbrâncim la miruit ca oile căpiate fără stăpân, de obicei evit aglomeraţia, aşezându-mă mai prin coadă. Odată, însă, am fost prinsă în grămada dezorganizată şi împinsă din toate părţile. Cum simţeam că mă sufoc, am găsit un refugiu în faţa tronului care-i este dedicat Episcopului locului în orice biserică. Stăteam în picioare, bineînţeles, la o distanţă de, să zicem, 20-30 de centimetri. Atunci, una-care-le-ştie-pe-toate mi-a spus să nu stau acolo, că-i păcat. Am crezut că n-aud bine. Am dat-o pe glumă: „Haideţi, doamnă, să fim serioşi!” Am crezut că face o criză de epilepsie, dând ochi peste cap şi repetând cu voce sugrumată: „E păcat! E păcat!” Ca s-o trezesc din boală, i-am propus un târg: să ne vedem fiecare de păcatele noastre. Era păcat că eu mă aflam în apropierea acelui scaun, dar nu era păcat că ea, împreună cu alte tovarăşe de turmă, mă împinseseră într-acolo.

          Exemplele sunt multe, dar mă opresc aici, întrucât nu-mi place să vorbesc despre. Dar m-am cam săturat şi să tac. Voi mai spune numai, fiindcă tot veni vorba de scaune, că am ajuns să urăsc aceste obiecte nevinovate, din pricina celor care nu-şi găsesc altceva mai bun de făcut în biserică decât să mute scaunele de colo, colo. Şi asta când? Atunci când Preotul iese cu Sfântul Potir şi zice: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi!” În loc să ne cutremurăm că, în momentele acelea, Dumnezeu, coborât în mâinile Preotului, ne priveşte şi ne cheamă, noi îi întoarcem spatele, căci problema scaunelor e una stringentă şi care nu suportă amânare. Orice altceva fac cuvioasele din biserică în momentul acela, ele, care până atunci calcă pe alţii ca să-şi facă loc să îngenuncheze, care-şi înalţă fundurile până-n turla bisericii, bătând metanii peste metanii, orice altceva, decât să stea liniştite şi să mulţumească pentru minunea că Dumnezeu se coboară până la noi. Scaune, perniţe, genţi, pungi foşnite, coate înfipte în coaste, orice! În timp ce Preotul stă în faţa Altarului, cu Dumnezeu în mâini. Nu ne pasă. De ce ne-ar păsa? Iisus Hristos a pătimit pe Cruce pentru ca noi să înţelegem că: în biserică, bărbaţii stau în dreapta iar femeile în stânga; prin faţa Altarului nu se trece, iar dacă greşeşti eşti bun de dat la spânzurătoare; în zilele „necurăţiei” sale, femeia nu are voie în biserică, mai bine şi-ar pune o piatră de gât; nu cumva să te împărtăşeşti fără basma pe cap, că ai săvârşit păcat de moarte; picioarele să nu le ţii încrucişate, iar de strana Preasfinţitului să nu te apropii, că iadul te mănâncă; scaunele şi perniţele pentru îngenuncheat trebuie strânse şi zornăite şi foşnite fix atunci când Preotul spune „… să vă apropiaţi”. Când văd toate acestea, îmi vine să întreb: „Doamne, pentru ce Te-ai lăsat răstignit? De ce-ai pătimit pentru ceata de nesăbuiţi?” Dar nu-L întreb. El ştie mai bine. Când văd toate acestea, mi-L imaginez cu biciul în templu, strigând: „Casa Mea va fi o casă de rugăciune, dar voi aţi transformat-o într-o peşteră de tâlhari!". Şi mie îmi vine să iau biciul uneori şi să strig: „Aţi făcut din Casa Domnului Pluton de Execuţie!”.

Nu mai trageţi! Iisus n-a cerut de la noi să stăm aliniaţi pe două rânduri, care la stânga, care la dreapta, nici nu l-a scârbit atingerea nimănui (nici a femeii cu scurgerea de sânge), nu a trasat graniţe, n-a calculat centimetri, nu le-a spus mironosiţelor dacă să-şi pună sau nu basmale, cum să-şi ţină picioarele, cum să-şi poarte părul. Ne-a cerut lucruri mult mai înalte, dintre care cel mai greu de atins e poate acela de a ne iubi unii pe alţii. N-aţi înţeles de ce a dat Dumnezeu lumii ăsteia tembele pe Unicul Său Fiu? Atunci staţi în banca voastră şi mergeţi târâş! Ori dacă nu, aveţi grijă să nu-mi nimeriţi în cătare!

Slobozia, 04 februarie 2013

Inimă scanată

Prezentaţi inima la control!

Te privesc, inimă scanată

nu-mi vine a crede că prin tine

au trecut cândva doruri

ori poate mai trec.

Semeni cu-n râu cu ape line

şi atât de limpezi

de parcă niciodată nu te-au tulburat

neiubirile.

Cum stăm faţă în faţă

şi ne uităm una la alta

ca două mirări întâmplate-n aceeaşi gară

îmi pare că dintr-o imagine zâmbeşti.

Ce actriţă bună eşti, inimioară!

Ai păcălit-o până şi pe doctoriţa de inimi

care doar că nu ne-a spus că ne fandosim.

Ţi-a tras un look ştiinţific

te-a-mpodobit cu dimensiuni

cu cifre, cu procente, cu virgule

zice c-ai fi… enervant de normală.

De parcă nu te-aş cunoaşte!

De parcă nu te-aş şti cât eşti de bezmetică

(n-avem termen medical pentru asta)

Eşti sănătoasă tun, zice

Îţi dai seama – dacă n-ai bea râuri de cafea, nici n-ai fuma?

Îmi dau. Atunci aş fi sănătoasă tanc.

Ea cu recomandările ei

eu cu mirările mele

tu inimă cu dorurile tale

ascunse pe după ventriculul stâng…

Să nu mai bei atâta cafea, să te laşi de fumat!

Aşa voi face. Până una alta

îmi împăturesc inima dezvelită

expusă grafic între abscisă şi ordonată

şi plec zâmbind, cu inima-n buzunar.

Deocamdată nu-i cerere pe piaţă

o ţin în stoc până la noi ordine.

Poate-mi răsare la colţ de stradă

şi mă somează: prezentaţi inima la control!

Sărmană omenire!

Atâta ştiinţă nu te ajută când faci disecţii pe inimă

să-i afli dorurile…

01 februarie 2013, Slobozia