Profesori universitari
Unora le-am uitat numele, altora chipul. Pe unii poate îi voi fi uitat de tot (picată cu ceară, nu-mi amintesc pe cine am avut la Sport, deși materia asta pot spune că mi-a plăcut cel mai mult). Majoritatea portretelor conțin lumini și umbre, în proporții diferite. Nu-mi amintesc de niciunul care să fi fost numai umbră (poate și pentru faptul că am scormonit cu înverșunare după o cât de mică luminiță). Dar îmi amintesc de unul singur care a fost numai lumină: profesorul doctor inginer Eugen Pincovschi, șeful catedrei de Tehnologie Chimică Anorganică, o somitate, dar și un om special față de care am simțit mereu acel ceva care te apropie de un om (viața mi-a demonstrat mult mai târziu că nu m-am înșelat, când mi-a picat în mâini cartea sa autobiografică). Dar despre el am mai scris și oricum merită un capitol separat, n-aș putea să-l amestec printre alții.
Voi scrie, încercând să păstrez oarecum ordinea cronologică a anilor mei de studii. Cu siguranță, după atâția ani, nu voi pune în cuvinte niciun soi de înverșunare, ci voi lăsa memoria să se aștearnă ca și când ea ar aparține unui spectator care privește de sus, de departe și doar constată. Oricum ar fi, recunoștința mea se îndreaptă către ei toți, cu bunele și relele lor. Cei mai mulți dintre ei m-au învățat carte sau m-au obligat să învăț (de drag, de silă, de voie, de nevoie, cum o fi fost). Alții, mai puțini, m-au învățat și altfel de lecții, fără să intenționeze neapărat, pe acestea mi le-am extras singură studiindu-le comportamentul. Dumnezeu să aibă grijă de ei, în viața asta sau în cealaltă! (Cei mai mulți pe acolo vor fi).
Contextul în care se desfășoară lucrurile e foarte important, de aceea voi menționa anii între care s-a definit experiența mea raportată la acești oameni: 1987-1992. Locul: București, Institutul Politehnic, Facultatea de Tehnologie Chimică.
....
Agneta Bâtcă (Chimie anorganică, anul I)
Îmi imaginez că, pentru orice student, primul an e traumatizant, într-o oarecare măsură. Sau măcar bulversant. Dar înzecit se amplifică trauma atunci când nimerești chiar de la început o profesoară ca ea. Cu mintea și cunoștințele de acum, înțeleg că ea însăși era plină de traume și emoții captive pe care nu reușise să le gestioneze (câți reușeau pe vremea aia?), pe care, din nefericire, le arunca pe noi, făcându-ne să ne simțim mici de tot, neînsemnați, incapabili, imbecili și în multe alte feluri. Era genul înfricoșător.
Sunt unul dintre oamenii cu cele mai puține frici, din câți cunosc. Ba chiar, uneori, mă arunc cu capul înainte în situații periculoase, fie imaginându-mi că astfel minimizez pericolul, fie dintr-o inconștiență la care ar mai trebui să lucrez. Dar în fața unora ca ea, oameni inconstanți, când reci, când calzi, când calmi până la absență, când isterici, pe care nu știi „de unde să-i apuci”, simt nevoia să fac nu unul, ci doi pași înapoi. Dacă situația permite, o rup la fugă și nu mă mai opresc decât atunci când nu-i mai zăresc sau când energia lor nu mă mai poate influența. Dar atunci, situația nu o permitea. Trebuia să-mi iau cursul, să-mi dau examenele și, evident, să le mai și trec. În plus (sau în minus), nu existau cărți, cursul litografiat de CA era la mare căutare, foarte scump și greu de găsit. E aproape de neconceput astăzi, dar așa a fost.
Pe Agneta Bâtcă o apucau des crizele. De cele mai multe ori, țipa la noi, când i se părea că nu suntem atenți (și nu eram! Cum ai fi putut să urmărești o persoană cu privirea atât de înfricoșătoare?). O dată, a aruncat creta la tablă și a ieșit, bombănind, din clasă. Am așteptat vreo zece minute să se întoarcă, dar n-a mai făcut-o. Mi-am amintit atunci ce ne spusese cândva profesorul de istorie Radu, din liceu, când i-am zis că profa de fizică, Norica Dragomir, se supărase pe noi: „Profesorul care nu uită supărarea pe elev de la clasă până la cancelarie, nu are ce căuta la catedră.” Însă madam Bâtcă nu era supărată pe noi, era supărată pe viață (noi eram doar declanșatorul unor supărări mult mai mari pe care trebuie să le fi avut). Povestea care circula în jurul ei era aceea că soțul o prăsăsise pentru o studentă. Asta explica oarecum și de ce pe noi, fetele (majoritare la facultatea mea) ne oropsea cel mai mult. De obicei, când mergeam la examene, ne aranjam, ne îmbrăcam frumos (niciodată în jeans), din respect pentru moment și pentru profesor. La ea, dimpotrivă, ne făceam cât mai palide, cât mai urâțele, dacă se putea am fi mers cocoșate și am fi târât piciorul, doar ca s-o mai îmbunăm. Ți se iartă greu, oricum, tinerețea, dar, pentru asemenea monștri, frumusețea e de neiertat.
Nici nu mă mir că am picat primul examen cu ea (și primul meu examen din facultate). Nu pentru că eram tânără și frumoasă m-a picat, ci pentru că nu știusem de trecere (examenul era oral). Dacă aș fi fost doar cu foaia de hârtie, poate aș fi reușit să iau cinciul salvator, dar având-o pe ea în față, fixându-mă cu privirea aceea tenebroasă, am uitat și bruma pe care o învățasem. Punctul culminant a fost atunci când am iritat-o scriind greșit o reacție pe care mi-o dăduse. A izbuncit, scoțând flăcări pe nări: „Fetițo, cine te-a învățat pe tine chimie?!” M-am simțit vinovată, nu față de ea, ci pentru fosta mea profesoară, doamna Istrate, cea mai bună de chimie, cum era cotată la vremea aceea în Slobozia, din „mâna” căreia intraseră mulți studenți la Medicină și la Chimie, chiar și în condițiile de concurență pe care le-am avut de suportat noi, „decrețeii”, cea mai numeroasă generație a țării din toate timpurile. Dar doamna Istrate n-avea nicio vină că Agneta mă speriase de moarte și că ar fi trebuit să-mi torn cositor cum făceau babele înainte, ca să-mi treacă de sperietură. Mă părăsise chiar și simțul umorului, căci altfel, la întrebarea ei legată de cine m-a învățat chimie, știind că oricum cauza era pierdută și urma să mă pice, i-aș fi răspuns pe un ton angelic, punându-mi masca de prostănacă: „Dumneavoastră, doamna (tovarășa) profesoară”. Că doar ea se luptase cu mine zadarnic un an întreg.
Restanța am dat-o în toamnă. Se înțelege că vacanța mea de vară a fost un coșmar, printre straturile orbitale și spinii electronilor. Și nu era numai asta, picasem și Algebra, nerevenindu-mi din șocul de la Chimie. La Analiză Matematică împușcasem un cinci. Sublim început pentru viitorul meu ingineresc! Slavă Domnului că mi-am revenit și că următorii profesori, oricât ar fi fost de exigenți, oricâte hachițe ar fi avut și ei, niciunul n-a întrecut-o și nici măcar n-a egalat-o la capitolul „băgat spaima în studenți”. Mie chiar mi-au plăcut profesorii exigenți, iar la materia unora chiar învățam cu plăcere, atât cât poți învăța cu plăcere asemenea materii, ori cu responsabilitate sporită. Când am luat examenul de restanță și am trecut de madam Bâtcă, am știu că voi ajunge inginer, că niciun obstacol nu va mai fi de netrecut (din fericire, ea preda numai în anul I). Dar până atunci, în perioada verii, îmi pusesem serios problema reorientării profesionale (dacă picam, examenul de admitere trebuia dat din nou. Oscilam între Farmacie și Drept, nu m-aș mai fi întors acolo cu niciun chip). Și tot atunci, la cei 19 ani, am observat primele două, trei fire de păr alb.
Spuneam că n-am găsit numai umbre (deși acesta este portretul cu cele mai multe umbre dintre toate). Două au fost lucrurile bune de care îmi pot aminti legat de ea. Unul: când la un curs la care ne vorbea de „pietre”, ne-a arătat una pe care o purta pe deget, despre care ne-a spus că este „malachit”, o piatră verzui-murdar, având totuși frumusețea ei. Am apreciat că umblă cu materialul didactic la purtător. Iar al doilea: fiul său, Octavian, colegul nostru de an, un băiat frumușel, cu ochi de un albastru intens, pe care îmi era jenă să-l privesc atunci când mama lui făcea crize, gândindu-mă ce prost trebuie să se fi simțit. Oricum, n-am interacționat prea mult. Fiind unul dintre puținii noștri băieți, mai arătând și bine, roiau gâștele în jurul lui. Iar eu m-aș fi putut considera multe în viața asta, dar în niciun caz o gâscă dintr-un cârd de admiratoare. Nu știu dacă a fost bine sau rău, dar așa a fost și nici astăzi nu-i altcumva.
Slobozia, 28 decembrie 2024
