Enciclopedia de chimie
Fiind luna cadourilor, mi-am amintit ce daruri ne făceam în studenție, din puținii noștri bani, dar care, uneori, păreau mulți, întrucât nu prea aveai ce cumpăra cu ei. Erau anii de lipsuri masive, am început facultatea în 1987, și orice lucru pe care reușeai să pui mâna pe atunci (inclusiv, sau mai ales cărțile) avea o mare valoare, tocmai fiindcă se găsea greu. Dar mai întâi de a povesti despre cadouri, simt nevoia unei introduceri mai lungi, în care să-mi amintesc de scumpele mele colege de cameră, neprețuite și ele, întrucât, împreună, am învățat, mai presus de orice, valoarea prieteniei. Nu le-am mai văzut și nu mai știu nimic de ele (nici ele, de mine) de foarte mulți ani, zeci. Un paradox, având în vedere ușurința cu care, acum, reușești să dai de oameni, sau cunoștințele pe care le-am legat, fie și numai virtual, prin intermediul internetului, până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Dar poate și lipsa aceasta dă o valoare în plus amintirilor. Fie și așa!
Nu-mi explic nici acum prin ce mister, prin ce soi de aliniere de astre, într-o repartizare aleatorie în căminul P1 din Regie, am fost distribuită cu alte trei colege (cu două dintre ele aveam să rămân colegă de cameră pe perioada celor cinci ani) cu care nu am avut niciun fel de problemă, ne-am înțeles perfect, ne-am respectat reciproc și nu ne-am deranjat cu nimic una pe cealaltă. De la alte camere, chiar și în cazul când unele dintre ocupante se cunoscuseră dinainte, mai auzeai bombăneli, își mai exprimau nemulțumiri, uneori chiar se certau. La noi, nu se întâmplau astfel de situații, ori dacă ceva ne nemulțumea, discutam și rezolvam problema pe loc. Stabiliserăm reguli (căci o conviețuire împreună într-un spațiu atât de restrâns nu este posibilă altfel) pe care le respectam fără ca asta să ni se pară greu. Poate că explicația rezidă în faptul că priveam oarecum la fel viața și oamenii, că primiserăm cam același gen de educație, că poate caracterele ni se asemănau întrucâtva, deși - evident - eram diferite.
Doar la începutul anului I a fost ceva ce ne-a provocat o oarecare tulburare, dar asta pe o perioadă scurtă. Deși camerele erau de patru persoane (cu paturi suprapuse, două câte două), la început, ni se repartizase și a cincea, până când lucrurile aveau să se mai rezolve cumva. Dar nimeni nu ne spusese cum, nici cât va dura acest provizorat care, pe măsură ce trecea timpul, începea să mă calce tot mai mult pe nervi. Biata Edith (ea era a cincea) nu avea nicio vină în toate astea, dar noi îi găseam tot timpul nod în papură: ba că are nu știu ce accent, ba că idealizează facultatea de medicină (la care dăduse admitere vreo 2 ani la rând și rămăsese cu nostalgia ei), ba că mi se așază în cale cu patul ei pliant ori că nu și-l strânge la timp... Nu mi-am pus nicio clipă problema că aș fi putut fi în locul ei, dar gândeam, pesemne, că, dacă aș fi fost, aș fi făcut ceva mai multe eforturi pentru o soluționare rapidă. Situația a durat câteva săptămâni (4 sau 5?) și, în cele din urmă, a plecat, nu mai știu sau poate nici nu m-a interesat dacă și-a găsit un loc în unul din cele peste 25 de cămine ale Regiei ori s-a dus la gazdă. Astfel că, după plecarea ei, în sfârșit, rămăseserăm noi patru, cu loc destul și cu nimeni care să ne mai calce pe nervi: Mirela (căreia îi ziceam franțuzește Mireille), Dana Z, Camelia-Teodora și eu. Nu ne știam dinainte, veneam fiecare din localități diferite.
Repartiția în cămine în anul I a fost ceva de coșmar. Stăteam trântiți pe iarbă - studenți și părinți - sub un soare care ne ardea, cred că erau peste 35◦C, fără putință de a ne adăposi undeva sau de a pleca, întrucât puteai fi strigat oricând de funcționarul care se ocupa de repartiție și care-și improvizase un ghișeu la unul dintre geamurile de la parter. Am stat ore în șir astfel și, când, în cele din urmă, am primit locul, mă simțeam de parcă tocmai cucerisem Everestul.
Camelia. Toate patru eram în anul I. Camelia era singura dintre noi care era studentă la secția de chimie organică, iar noi, celelalte trei, la anorganică, în grupe diferite. Cu ea am stat doar în anul I, în anul următor s-a mutat. Dintre toate, m-a intrigat cel mai mult, prin felul ei de a fi, cumva diferit de al nostru. Poate și pentru că era ardeleancă (din Făgăraș), mai tăcută și nu atât de guralivă ca noi, muntencele, eu - ialomițeană, iar Dana și Mirela - argeșene, prima din Titu, cea de a doua - din Pitești. Însă Camelia se distingea nu doar prin felul ei mai calm, ci și printr-o oarecare maturitate și chiar superioritate intelectuală, de care, însă, nu făcea caz. În plus, nu mai văzusem la nimeni până atunci, și nici de atunci încolo, a asemenea îmbinare fericită între capacitatea de a excela la învățătură și aceea de a se distra, în același timp. Eu nu făceam bine nici una, nici alta. Învățam de crăpam, iar rezultatele erau adeseori mediocre. Cât despre distracție (aia câtă era), nu mă puteam distra la gândul că ar trebui să învăț, mă stresam inutil și, de cele mai multe ori, se alegea praful și de distracție. Cred că acest lucru se aplica și celorlalte două, noi fiind, până la urmă, exponentele normalității. Dincolo de normalitate era Camelia. Oricine a trecut printr-o facultate tehnică știe ce chin presupune învățarea în atare condiții. Și mai ales faptul că învățarea are loc nu doar citind, ci scriind o grămadă, sute sau mii de pagini. Învățam cu creionul în mână chiar și la istorie și filosofie (am avut materiile astea în anul I, respectiv II, oricât ar părea de ciudat). Pe Camelia n-am văzut-o niciodată cu creionul în mână! Stătea în patul ei de sus, cu caietul în brațe, pe care îl răsfoia o dată, treabă care îi lua, după caz, vreo două zile sau chiar numai ore, apoi ne anunța senină că pleacă la ștrand (dacă era vară) sau să se plimbe, sau la unul din cei doi iubiți pe care-i învârtea pe degete (până la urmă, s-a măritat cu un al treilea, încă din timpul facultății, un asistent universitar, treabă care nu se prea întâmpla des la vremea aceea). Când venea de la examen, ne spunea, aproape cu jenă, că a luat 10 (uneori, mai greșea și lua 9). La facultatea noastră, nota zece era foarte rară, și mai ales în anul I (poate la sport; da, am făcut și d-ăla). Noi eram în al nouălea cer dacă reușeam să împușcăm cinciul de trecere, șasele, șaptele, ca să nu mai vorbim de marele opt. La început, o suspectam de oarece chestii necurate, ori de cine știe ce pile ori descendență favorizantă. Dar nu era așa: părinții ei erau muncitori la combinat (încă mai funcționa pe atunci), nu cunoștea pe nimeni în „high-life”, ca și noi, însă avea o inteligență și o capacitate de memorare mult superioare. Când citea o carte (de beletristică, fiindcă da, citeam!) care mie îmi lua, să zicem, o săptămână (printre altele: mers la cursuri și laboratoare etc), ei îi lua câteva ore. Când am întrebat-o cum e posibil, ne-a spus că stăpânește neșteșugul citirii pe diagonală. Și nici vorbă de faptul că ar fi reținut sau ar fi înțeles mai puțin din cartea aceea. Pentru mine, Camelia a rămas un mister. Mi-am dat seama cu cine stătusem în cameră, abia după terminarea facultății, când am văzut-o (surprinsă, acolo se prezentase cu al doilea prenume - Teodora și cu numele după căsătorie) la emisiunea „Vrei să fii milionar?”, îmi pare chiar că a fost prima care a luat milionul. A răspuns la toate întrebările de cultură generală (care nu erau chiar ușoare) pe loc și fără să clipească, doar cu acel zâmbet din colțul gurii, pe care atât de bine i-l știam și de care uneori îmi e dor.
Ticuța. În anul II, Camelia a plecat din cămin, nu mai rețin unde, dar a rămas în continuare studentă acolo unde îi era locul. Totuși, n-am mai revăzut-o niciodată, nici măcar întâmplător nu ne-am ciocnit prin facultate, de parcă se evaporase. Nici ea n-a simțit nevoia să mai treacă, măcar într-o vizită scurtă, pe la noi. Probabil era genul lucid, care nu dezvoltă atașamente, ori poate că pur și simplu asta e tinerețea: pleci și te duci mai departe, fără să privești în urmă. Am aflat prin intermediari că se căsătorise cu un asistent de la Organică și... cam atât. În locul ei, ne-a fost repartizată Ticuța, cu care am stat doar în anul acela.
Spre deosebire de bruneta Camelia, Ticuța era o șatenă cu ochi albaștri, aducea puțin cu actrița Julie Andrews. Era studentă în anul IV (an terminal) la secția de Chimie-Fizică (profesori). Pentru asta, o invidiam toate trei, dându-ne seama cât era de ușoară facultatea ei comparativ cu a noastră. De parcă, pe noi, cine ne pusese să dăm la inginerie?! Era zecistă și asta, a terminat șefă de promoție, dar, spre deosebire de Camelia, ca și noi, avea nevoie să-și muncească rezultatele, ceea ce și făcea, fiind o studioasă. Deși eram cu doi ani de studiu mai mici, dat fiind profilurile diferite, în chestiunile mai complicate ne consulta. Nu ne-a venit să credem că în anul IV descoperise cum se fac graficele logaritmice pe hârtie milimetrică, de care noi eram sătule din orele de laborator. Și, bineînțeles, nu avea nevoie să deseneze cearșafuri întregi cu scheme (la ce i-ar fi folosit?). Sunt convinsă că a ajuns o profesoară bună, cred că mi-ar fi plăcut să-i fiu elevă. Fiind și mai mare, avea tendința să fie mămoasă cu noi, în ciuda faptului că o caracterizau o inocență și o drăgălășenie aparte. Era sufletistă și se oferea tot timpul să ajute. Mie mi-a tricotat (din proprie inițiativă) o bluză din mohair. Era foarte pricepută. Când nu era la cursuri sau nu învăța, tricota, parcă o văd migălind din andrele, cu firul după gât. Din punctul ăsta de vedere, era o apariție stranie printre noi, care ne petreceam timpul liber din cameră citind, flecărind, cu mâinile-n poală, sau pur și simplu visând cai verzi pe pereți, cu ochii-n tavan. Colegei sale de grupă, M., îi tot dădea cursurile să învețe după ele, căci domnișoara (de fapt, doamna, că era măritată) nu servea. Probabil că, totuși, făcea față examenelor, de vreme ce am aflat, ulterior, că ajunsese profesoară chiar la un liceu din Slobozia.
Ticuța era din Buzău și era căsătorită cu un locotenent - cadru militar la garnizoana buzoiană. Soțul ei ne-a vizitat o dată și ne-a făcut câteva fotografii, printre puținele mele fotografii din facultate și singurele de o calitate superioară celor care se făceau la vremea aceea. Deși n-am avut timp să ne cunoaștem prea bine, întrucât ea pleca destul de des acasă, îi păstrez Ticuței o amintire frumoasă, senină, și nu cred să fi văzut-o nervoasă ori supărată vreodată, deși vocea ei era puțin cam pițigăiată pentru gustul meu, iar atunci când se ambala povestind câte ceva, devenea ușor stridentă. Râdeam mult împreună și, cum noi, celelalte trei, eram în același an, chiar dacă la grupe diferite, când ne auzea amuzându-ne de câte o întâmplare sau de cunoștințe comune, ne cerea să-i spunem și ei, pentru a fi „în poveste”. O dată, am râs (mai mult noi trei) să ne plesnească obrajii, dintr-o situație aparent banală dar care, la vremea ei, a vut un farmec special. Ticuței îi plăcea să păstreze aparențele (chestie de care noi nu prea ne sinchiseam), mai ales față de persoane pe care le bănuia bârfitoare. Într-o seară, ne aflam toate patru la masă, în cameră (probabil una dintre noi primise pachet ori poate chiar ea venise cu mâncare de acasă, altfel, mâncam la cantină, la vremea aceea), și aveam în față și câte un pahar cu vin (lucru care se întâmpla destul de rar, dar nu eram niște călugărițe care nu pun gura pe băutură). La un moment dat, s-a auzit o bătaie în ușă, iar Ticuța și-a amintit că trebuia să vină M. la ea, după niște cursuri, și atunci a avut o reacție ciudată, dar care pe noi ne-a amuzat teribil, încât abia ne-am putut ține râsul până a plecat M., să nu creadă că râdeam de ea. Când a auzit bătaia în ușă, Ticuța a răcnit (cu vocea ei stridentă, sunt sigură că a auzit-o și cea de dincolo de ușă): „Pitulă vinul!” și, cum noi râdeam și nu ne ardea de pitulatul ei, a început să se agite singură, ascunzând paharele și sticla de vin în cele mai ciudate locuri. Bineînțeles că am râs multă vreme în urmă, amintindu-ne. Am mai spus-o și altădată, îmi e dor de râsul ăla, din te miri ce și din mai nimic! Nici pe ea n-am mai văzut-o de la sfârșitul acelui an.
Gigel. În anul III, în aceeași formație de la început (Mirela, Dana și eu) am căpătat o nouă colegă de cameră, cu care aveam să stăm până la sfârșitul facultății. Geta (alintată Gigel sau Gigica) nu era nouă pentru mine, ci doar pentru colegele mele. Noi două fuseserăm colege de clasă în școala generală (clasele V-VIII), când stătea chiar în spatele meu, ne despărțiserăm după aceasta, mergând fiecare la alt liceu, dar viața ne-a adus din nou împreună, la căminul din Regie. Era anul II, intrase cu un an în urma mea, după a treia încercare (de unde deducem că eu intrasem din a doua), tot la chimie anorganică, la fel cu noi. Nu mai era fetița cu părul pieptănat lipit de cap și două codițe împletite, acum se tundea și se coafa modern, și aș zice că era cea mai îngrijită dintre noi, cu idei clare despre cum ar trebui să arate / să se aranjeze o femeie. De exemplu, nu suporta unghiile scurte date cu ojă roșie („Scurte și roșii - unghii de servitoare!” avea obiceiul să zică). Era foarte harnică, avea obsesia curățeniei și nu se dădea în lături de la treburile cele mai murdare, atunci când executam împreună curățenia, în cameră, în baie și pe modul.
Rar mi s-a întâmplat să cunosc pe cineva mai tenace și care să răzbească printr-o voință puternică, așa cum era ea. Când își punea ceva în gând, se dădea peste cap să obțină. Chiar și faptul că a dat admitere de trei ori spune ceva despre asta. Era genul care, dacă-l dai afară pe ușă, îți intră pe geam. Pentru că era cu un an în urma noastră, mai venea la noi să-i explicăm diverse lucruri pe care nu le înțelegea din predare. Eu, cea mai puțin răbdătoare dintre toate, dacă nu pricepea din prima, mă cam plictiseam și se mai întâmpla să mai fac câte-un caiet să zboare după ea ori prin mijlocul camerei. Dar nu se lăsa. „Ajută-mă tu, Dana!” - se adresa colegei din patul de deasupra celui în care stăteam. Dacă și Dana o respingea sau își pierdea răbdarea cu ea, își găsea alinarea și rezolvarea la mult mai blânda și răbdătoarea Mireille. Dar nu ne lăsa să stingem lumina, până ce nu-și stingea nelămurirea.
Geta mai avea o obsesie, pe care nu m-am străduit să o înțeleg, ci am luat-o ca atare: ca, după facultate, să rămână în București (ceea ce a și reușit, prin eforturi doar de ea știute). Această obsesie avea să o coste într-o seară râuri de lacrimi, la care, volens-nolens, am fost și noi părtașe. Pe timpul facultății, avusese un prieten, student la facultatea de Teologie, să-i spunem T. (de la Teologie sau de la Teoctist, Patriarhul de atunci al BOR). Era un băiat tare frumușel, simpatic și cu vorba blândă. Cred că orice fată și-ar fi dorit să-l aibă aproape. Și Geta se considera norocoasă și se simțea că se iubesc, deși nu erau, nici unul, nici altul, plini de efuziune sau exagerat de tandri când erau și alții de față. Asta ținea de o pudoare pe care o aveam toți sau aproape toți pe vremea aceea. T. mai venea pe la noi, fie să o ia la plimbare, fie să o vadă și să stea puțin de vorbă (vorbă în care, evident, ne amestecam cu toatele). Într-una din seri, T. a venit ca de obicei, am glumit cu toții, ne-am amuzat, am trăncănit de-ale noastre, apoi Geta s-a ridicat să-l conducă pe palier, așa cum îi era obiceiul (și pentru ca, pesemne, să aibă și ei câteva momente de intimitate, în absența băgăcioaselor de noi.)
Îmi stăruie în minte și acum seara aceea, care avea să se deosebească de altele, în care ea se întorcea zâmbitoare și nerăbdătoare să-și aprindă o țigară (în prezența lui T. nu fuma, deși el îi cunoștea acest viciu). Am tresărit toate trei când ușa s-a trântit în urma Getei, iar ea s-a aruncat cu fața în jos pe pat, tot un hohot de plâns, dar plâns din ăla rău, cu spume, de parcă tocmai i se dărâmase ființa. Urlete, strigăte, iar noi - înmărmurite mai ceva decât tabloul Gicondei în încremenirea-i de secole. Nu puteam pricepe ce Dumnezeu se întâmplase. Cu câteva minute în urmă ieșiseră pe ușă zâmbind și ținându-se de mână, iar ea acum plângea de parcă i se înecase toată flota. Oricât am încercat să obținem un răspuns, n-am reușit în seara aceea. După îndelungi insistențe, ne spusese doar: „M-am despărțit de T”. Și iar urlete și orăcăituri. N-o văzusem niciodată nici măcar lăcrimând, o știam ca pe o ființă tare și stăpână pe ea. Ce pățise? O bătuse T. (deși nimeni nu l-ar fi crezut în stare de asta), o violase vreunul după ce se despărțise de el, o apucase să joace vreun rol? Nici Violetta, în scena finală din „Traviata” nu-ți rupea inima în halul ăla. Am aflat abia a doua zi, când, liniștindu-se întrucâtva, a putut să ne spună: T. era în ultimul an de facultate, își dorea să devină preot cât mai repede, și cunoștea ce traseu îl așteaptă. În primul rând, trebuia să se căsătorească, ca să poată fi hirotonit. Îi expusese lucid problema, o ceruse în căsătorie, dar adăugase și faptul că cel mai probabil (dacă nu cumva sigur) parohia la care va fi distribuit va fi undeva la țară. Asta contravenea obsesiei Getei de a rămâne în București, încât ea luase pe loc decizia că nu-l va putea urma, așadar între ei totul trebuie să înceteze pe loc și fiecare să-și vadă de drumul său. Și-acum tot ea plângea de se zguduiau pereții, băgându-ne pe noi în sperieți.
Nu mai știu dacă și cum am încercat să o convingem că nu e în regulă ce face, că nu rupi o relație care merge bine, de dragul moftului de a rămâne în capitală, că atunci când ești cu omul drag, nu mai contează unde te afli. Cert este că așa a rămas. Bineînțeles că T. s-a căsătorit ulterior (dar nu mai știu la câtă vreme) și a ajuns preot la țară, așa cum anticipase. Iar ea a rătăcit un timp de una singură prin viață (dar în moțul capitalei!) până când, probabil (dar nu sigur) și-o fi găsit și ea perechea. Asta e mai puțin important. Pe mine m-a umplut de uimire, dar și de admirație, luciditatea ei într-o atare situație, anticiparea faptului că viața care i se propunea nu era pentru ea, siguranța de sine și puterea de a lua o decizie pe loc. Cum, de altfel, am admirat și onestitatea lui T. și faptul că nu a încercat să o iluzioneze, promițându-i marea cu sarea, ducând poate mai târziu la alte probleme cu consecințe mult mai grave. Mi-a părut rău pentru ei, păreau să fie făcuți să rămână în doi. Dar nu mereu este ce pare a fi.
Invitație la masă. Cu Geta mai am o amintire, de data asta haioasă. După revoluție, când eu eram anul III, cum veneau atunci ajutoare din toată lumea pentru români, o parte dintre ele au ajuns și la studenți. Nu s-au dat tuturor, ci conform anumitor criterii care îi încadrau pe unii la categoria „defavorizați” sau așa ceva. După algoritmul ălora, am intrat și eu la defavorizații pământului, astfel că vreo trei dintre noi, colegele de cameră, ne-am cărat cu sacoșele de la locul de distribuire. Erau, în principal, alimente: cartofi, unt, conserve, spaghete, dulcețuri etc. Nouă ne-au prins bine, că asta se întâmpla în perioada sesiunii de iarnă (ianuarie 1990) și de-abia nu mai pierdeam vremea cu mersul la cantină. Ne gospodăream în cameră și mâncam tot acolo. Gospodăreala, de fapt, îi revenea mai mult Getei, ea fiind mult mai organizată în astfel de chestiuni și mai preocupată decât noi, restul, în special decât mine care nu aveam astfel de aptitudini și nici griji. De când mă știu, grija mâncării a fost cam pe ultimul loc.
În perioada aceea, ne vizita uneori, destul de rar, Cătălin, viitorul meu cumnat (viitor-fost, mă rog), deja absolvent de Electronică, și care era detașat cu serviciul în București. Una dintre aceste vizite s-a petrecut la ceva timp după ce primisem acele pachete care, în opinia mea, erau ca un sac fără fund. Ce-i drept, ne tot hrănisem din ele! Ne plăcea când venea Cătălin, era mai mare și aducea (po)vești din lumea reală (noi încă mai trăiam în „bula” noastră studențească, ce părea să ne apere, pentru moment, de grijile zilnice). Am vorbit, am povestit și, la un moment dat, când el dădea semne că ar pleca, mi-a venit ideea să-l invit să rămână la noi la masă. M-a refuzat politicos, gândindu-se, probabil, că nu se cuvine să ia dumicătura de la gura unor studente, el, un om deja pe banii lui. Eu am insistat, spunându-i că e absolut obligatoriu să stea la masă cu noi, să nu se jeneze, că aveam mâncare destulă etc. În timp ce vorbeam, mi-au picat ochii pe Geta, care se încrunta la mine, să mă mănânce. Chiar mă întrebam ce-o fi cu ea, de când se zgârcește la mâncarea noastră, dar care era a noastră datorită mie, defavorizata balului; știam că îl place pe Cătălin, deci nu consideram că ar putea avea vreun motiv să se încrunte. Eu insistam, el mă refuza, Geta se încrunta de mama focului, făcând semne disperate pe la spatele invitatului. El că nu, eu că ba da, nu se poate... În cele din urmă, sătul de baletul acesta și de insistențele mele, a acceptat invitația:
- Bine, fie, rămân! Să mâncăm, deci!
Atunci, Geta, roșie ca focul, a răbufnit, trântindu-mi furioasă și scoțând flăcări pe nări:
- Și-acum, Joretta (asta eram eu), să te văd ce-i pui pe masă! Că nu ne-a mai rămas nimic!
Pe moment, aiuritei de mine, care n-a avut niciodată habar de rezervele din cămară, convinsă pesemne că trebuie să existe pe undeva un întreg regiment de intendență care să se ocupe de asta, nu i-a venit să creadă. Dar nu aveam cum să n-o cred pe Geta, care era genul practic și cunoștea în orice moment câți cartofi, câți mililitri de ulei și câte grame/ boabe de cafea mai avem. După ce am depășit momentul stânjenitor (vă imaginați cum e să inviți pe cineva la masă, să insiști chiar, ca să constați, în punctul culminant, că, de fapt, nu-l poți omeni decât cu un pahar cu apă, și aia de la chiuvetă?), a fost un râs și-un haz pe noi toți, care ne-a ținut și de foame și de sete.
Dar nu cred că mi-am învățat lecția. În continuare, mă văd în stare să invit pe cineva la masă, fără să am habar dacă nu cumva în frigider fluieră vântul, mai ales că acum nu mai am o Getă care să se încrunte la mine. Dar, până la urmă, intenția contează, nu-i așa? Totuși, dacă vreodată îmi vine ideea să vă chem la masă, aveți grijă să mâncați înainte (cu alte cuvinte, să veniți gata mâncați)! Just in case!
Dana. Dana a fost una din cele două colege de cameră cu care am împărțit această calitate pe parcursul tuturor celor cinci ani de studiu. Nimeriserăm împreună în cameră încă de la repartiția din anul I (ea, Mirela și cu mine) și de atunci am păstrat această formație, la care se mai adăuga o a patra.
Dana era din Titu (sau poate din Costești, n-am fost lămurită niciodată), fiică de ceferist. Trenul era a doua ei casă, pleca săptămânal acasă și uneori sesiunea și-o petrecea învățând tot acasă și venind numai la examene. Treaba cu meseria tatălui a ajutat-o într-o situație destul de neplăcută, când în marele București îi fusese tăiată geanta în tramvai și îi fusese furat portofelul, în care avea vreo doi bănuți, dar și toate actele: buletin, carnet de student, abonament de tramvai etc. Făptașul își luase banii și azvârlise portofelul cu restul conținutului într-un coș de gunoi din Gara de Nord (facultatea noastră era în Polizu, deci mergeam des în zona aceea). Tocmai când ea se gândea cu groază că va trebui să-și elibereze alte acte, cu tot balamucul aferent, un lucrător al gării a găsit portmoneul în coș, i s-a părut că o recunoaște și după chip și după nume și l-a întrebat pe tatăl ei, controlorul, când acesta a sosit cu trenul său: „Nea Zahario, asta nu-i, bre, fata matale?” Bineînțeles că nenea Zaharia, dacă o recunoscuse în certificatul de naștere, nu avea vreun motiv s-o renege tocmai acum, și astfel lucrurile s-au aranjat cu bine. Vă imaginați ce probabilitate există să-ți găsești actele după ce ai fost jecmănit în marea capitală? Ne-am bucurat pentru ea, mai ales că venise cu o față tare amărâtă din călătoria aceea nefastă cu tramvaiul.
Și dacă tot am zis de tramvai, mi-am amintit cât de înghesuit se circula pe vremea aceea. N-am avut niciodată curajul să mă atârn de scară, să merg așa, deși asta era o imagine frecventă, cu oameni-ciorchine pe scara tramvaiului în mers. Preferam să merg pe jos, chiar dacă asta presupunea uneori întârziat la cursuri sau tocuri rămase printre liniile de tramvai. Fie mergeam tot drumul pe jos, până în Polizu, tăind-o prin gară, de la Basarab, fie combinam, dacă aveam șansa să prindem tramvaiul măcar de la Basarab, dacă de la Grozăvești, nu. Vorbesc de perioada până când s-a dat metroul în funcțiune și când lucrurile s-au schimbat cu adevărat în bine. Și metroul era aglomerat, și acolo așteptam, dar măcar nu stăteam afară, în frig. Tot era ceva! Plus că era mai rapid. Și chiar dacă acum lucrurile sunt diferite, eu am rămas cu o groază de tramvai și o pasiune pentru metrou, ambele dezvoltate în vremea studenției.
Revin la Dana. Și ea m-a intrigat prin ceva ce părea să fie numai al ei (dintre noi toate, era clar doar al ei): capacitatea de a se trezi singură, fără ceas, la orice oră își propunea de cu seara. Am aflat ulterior că această abilitate se dezvoltă în special la navetiști (iar Dana era una, chiar dacă naveta ei nu era zilnică). Declar cu mâna pe inimă că toată perioada celor cinci ani, ceasul meu deșteptător a fost Dana. Aveam mai multă încredere în ea, decât în oricare ceas. Retroactiv, mă apucă groaza la gândul că aș fi putut rata vreun examen din motive de netrezire. Doar atât mă întreba de seara: „Joretta, mâine la ce oră te trezesc?” Ea oricum se trezea prima dintre noi, era genul care doarme puțin, total opusă mie, care nu m-aș fi dat jos din pat până la ora prânzului.
Și mai avea, biata Dana, un „canon” pe care și-l luase cu mine, începând cu anul II. Noi trei, ca să nu existe discuții, făceam cu rândul în paturile de sus sau de jos, schimbul făcându-se la începutul anului de studiu. Eu împărțeam cu Dana paturile din apropierea ușii. În anii I, III și V am stat în patul de jos, iar în II și IV – în cel de sus. La vremea aceea, obișnuiam să beau apă noaptea. Semiadormită, fără să deschid ochii, nimeream pe bâjbâite cana sau sticla, beam și adormeam la loc în secunda următoare. Într-o noapte, în anul II, când stăteam, deci, în patul de sus, nu mi-am luat apă (fie am uitat, fie apa fusese oprită, cum se mai întâmpla frecvent la vremea aceea). Și m-am trezit în toiul nopții cu o arșiță-n gură de nedescris. Dar și cu lene pe măsură. Eu, noaptea, dorm de poți să tai lemne pe mine (pot spune chiar că, dacă am atins perfecțiunea într-un domeniu, acesta este cu siguranță – arta somnului, eheeei! Eu credeam că toți o posedă, mai târziu am aflat că nu-i chiar așa). Încât îmi era peste putință să cobor din patul de sus, să merg la baie și să-mi iau apă. Am găsit salvarea la Dana, din patul de jos și mai aproape decât mine. Ghinionul meu a fost că și ei îi plăcea somnul (chiar dacă dormea mai puțin, dormea la fel de intens). Și eu strigam din patul de sus: „Danaaa, îmi aduci și mie apă?” Ea răspundea mormăit: „Îîîî!” Eu mai adormeam, apoi iar „Danaaa”, ea răspundea în același chip. Și am ținut-o așa până dimineață. Începând din acea seară, în fiecare noapte din câte au mai fost până la finalul celor cinci ani, înainte să se urce în pat pentru somn, Dana îmi punea o cană cu apă pe raftul din apropiere sau măcar mă întreba dacă mi-am luat apă (că uneori făceam acest efort, ca s-o scutesc).
Era un om bun, atât de bun încât câteodată mă enerva cu grija ei de a nu supăra pe nimeni. Dacă două dintre noi îi expuneau puncte de vedere contradictorii, punând-o judecător al chestiunii în cauză, nu putea sau nu voia să judece limpede problema, de teama de a nu deranja pe una din noi, era de acord cu fiecare, astfel că, de multe ori, ne lipseam de „judecata ” ei. O singură dată m-a supărat, într-o altă noapte când nu a vrut să se trezească pentru o chestiune care mi se părea mult mai importantă decât setea mea. În noaptea aia de iarnă (țin minte că a doua zi aveam examen), ninsese mult. Ninsoarea începuse după ce noi alunecaserăm în vise. La un moment dat, din somnul meu care – cum ziceam – e „beton”, m-au trezit niște urlete sfâșietoare. Era prietena mea, Ursa Mare Albă, cățelușa care mă iubea și pe care o mai ajutasem și altă dată. Pe ea nu aveam cum să nu o aud. Știam că are pui și de data asta, și îmi imaginam că era tot legat de ei. Data trecută îi salvasem, ajutată de un student medicinist, din groapa în care și-i ținea și unde, din pricina ploii și a noroiului format, ei nu mai puteau urca, iar ea, să coboare. Dar atunci fusese ziua. Acum nu știam exact ce se petrece, dar bănuiam ceva asemănător. Am strigat-o pe Dana și am rugat-o să mergem până jos la Ursa. Era toiul nopții, 2-3, cât să fi fost? Presupuneam că nu era nimeni pe-afară, și totuși îmi era frică să bănănăi noaptea, poate și lene. Dacă mai eram cu cineva, prindeam alt curaj. Dar Dana nu s-a lăsat înduplecată, ba mi-a mai și atras atenția: „Culcă-te, că mâine ai examen!” Pesemne să mai fi adormit până m-a trezit ea, dar am rămas cu gândul la biata Ursa și puii ei. Dimineața, când m-am trezit pentru a merge la examen, primul meu gând a fost acolo. Ursa m-a întâmpinat tristă și am înțeles. Zăpada acoperise totul, inclusiv cățelușii, care se sufocaseră. M-am simțit vinovată. Nici ea nu m-a mai condus la metrou, cum îi era obiceiul. Am înțeles atunci că sunt lucruri mai importante pe lume decât examenul meu. Probabil că l-am luat, nu mai știu. Dar am rămas așa, cu un gust amar toată ziua. Seara, când am revăzut-o pe Dana, i-am șuierat printre dinți: „Câinii au murit! Ești mulțumită? La noapte, n-o să ne mai deranjeze nimeni somnul.” Îmi vărsam pe ea năduful pentru propria mea neputință și nehotărâre.
De la Dana ne-a rămas expresia „Îmi venea să urlu în mapă.” Nu mai știu care dintre noi o zisese prima dată, dar ea o folosea cel mai des. Pentru că cel mai des ea își înfrâna pornirile războinice. Eu, când aveam vreo nemulțumire, o spuneam în gura mare. Expresia provenea de la obiceiul motanului Tom (din „Tom și Jerry” de care eram toate cucerite), de a urla în tomberon (atunci când, din vreun motiv, nu îndrăznește altfel) și apoi de a deschide capacul, să iasă țipătul. Da, dintr-un motiv sau altul, ne venea uneori să urlăm, fie în mapă, fie la lună, fie doar în capul nostru. Noroc că tinerețea uită repede, iar „mapa” aia e destul de încăpătoare pentru toate urletele pe care apoi le slobozește în eter.
Mireille. Dintre toate colegele din cămin (și nu numai), cel mai aproape am fost de Mirela. Cele mai multe și mai dragi amintiri le am cu ea. De aceea, este și greu să le sintetizez. Am scris câteva texte prozo-poetice pe care mi le-a inspirat prietenia noastră („dragă M”, parte din ele publicate în volumul „Domnișoara Nimeni”).
Mergeam împreună la cursuri, la armată, la bibliotecă, la practica agricolă, dar și la plimbare, la teatru, la operă, la Ateneu ori la Sala Radio. Ne potriveam cel mai bine la gusturi și la program. Mi-a fost confidentă în momentele în care nu puteam vorbi altcuiva de problemele mele. Era cu un an mai mică decât mine (ea intrase din prima), dar uneori părea mai matură în gândire. Era din Pitești, mai avea un frate mai mare, student la Agronomie, mama ei era învățătoare și ea părea că era alintata familiei. Avea un comportament de mâță (chiar dacă, din anumite motive, mie mi se spunea Mâța, via Motanul), pisicoasă, râgâiată, dar și cu gheruțe.
O vreme după terminarea facultății ne-am scris, scrisorile ei sunt un deliciu. De vreo două ori, ne-am și văzut, o dată a venit la mine cu Geta, altădată - am mers eu la Pitești. Dar viața ne-a despărțit la scurtă vreme, deși distanța dintre Slobozia și Pitești nu e tocmai cât cea de la Pământ la Soare. Am aflat doar că și-a luat doctoratul și are niște lucrări de specialitate publicate. Până la urmă, și-a împlinit visul, acela de a deveni cercetător. Îmi amintesc că într-unul din ani, nu mai știu cine și în ce context ne-a dat un chestionar de completat, în care una dintre întrebări se referea la domeniul în care ne-am dori să lucrăm după facultate. Aveam de ales între mai multe variante, printre care: proiectare, cercetare, producție, învățământ. Ea a ales hotărât cercetarea. Mi-ar fi plăcut și mie, dar mi se părea că prea e „la modă”, și atunci, din dorința de a fi originală sau altcumva decât „turma”, am ales proiectarea. Până la urmă, am ajuns în producție.
Voi consemna aici doar lucruri pe care nu le-am mai scris, pentru a nu mă repeta. Unul dintre ele e legat tot de ideea de a te opune turmei, având-o, de data aceasta, tovarășă și pe Mirela. Eram în anul IV, când una dintre materiile de studiu era, la alegere, Psihologia sau Sociologia. De când mă știu, fusesem interesată de psihologie, pe când sociologia nu-mi spunea mai nimic și nici nu mă interesa. Psihologia - gândeam - era una dintre materiile care aveau să-mi folosească și în situații de viață. Dar a venit momentul să facem alegerea între cele două. Dacă ne-ar fi dat să completăm un chestionar, aș fi bifat „psihologie”. Dar momentul alegerii s-a petrecut într-un mod straniu și care ne-a determinat, atât pe mine, cât și pe Mireille, să ne schimbăm opțiunea. Nu știu cine avusese ideea ca viitorii profesori la cele două materii să se prezinte în fața studenților, punându-ne să alegem prin ridicarea mâinii.
Profesorul de Psiho era deja cunoscut nouă (îl avusesem la Filosofie în anul II), fetele (majoritare la facultatea mea) erau „căzute pe spate” în fața lui, deși n-am înțeles niciodată de ce. Nu-mi plăcea la el decât faptul că era inteligent, în rest, mă cam îngrețoșam privindu-l. Avea ochii de un albastru spălăcit, de pește fiert, „lipicioși”, aveai impresia că, atunci când te privesc, ți-au și aderat la epidermă. Era foarte scund și avea tendința de a se ridica pe vârfuri în timp ce vorbea. Și, colac peste pupăză, nepoata lui era în grupă cu mine și, pentru că o cam repezeam, din motive de „incompatibilitate” intelectuală și morală, mă amenința - când nu mai avea replică la răutățile mele - ca la grădiniță: „Te spun lui unchi-miu!” Asta mi se părea culmea imaturității și de-abia atunci mă apucau furiile: „Și cine pana e mea e unchiul ăsta al tău și ce mama zmeilor o să-mi facă?! Să-mi ia boii de la bicicletă? E și el un profesor, ca toți ceilalți, iar dacă învăț la materia lui, mă doare-n cot!” Guraliva de mine avea dreptate, doar că era ceva ce eu nu știam, spre deosebire de ea (eu am aflat abia după revoluție, de la televizor): unchiul era unul dintre cei cu muuuulte grade (dacă vreți să știți cât de multe, na-vă: general!) în gașca „băieților cu ochi albaștri” (mai mult sau mai puțin spălăciți). Bine, și dacă aș fi știut, tot n-aș fi considerat că ar fi avut vreo treabă cu mine. Așa că domnița L. putea să mă amenințe până nu mai putea. Mai tare mă stârnea cu amenințarea ei. Dar nu din motivul ăsta nu alesesem psihologia; în fond, îl știam ca profesor din anul II, îmi pare chiar că luasem 9 la examen (la 10 nici n-aveam pretenția!), așa că nu m-ar fi deranjat prea tare. În plus, ne vorbea despre cărți (pasiunea mea dintotdeauna), de la el am aflat de „Shogun”, pe care ne-a recomandat-o, spunând, totodată, că poate fi citită la mai multe niveluri, în funcție de cultura fiecăruia etc. Dar...
Profesorul de Socio era un tip modest, care se făcea mic, fără să fie (spre deosebire de dl. g-ral care se tot înălța pe vârfuri), genul care pare băgat în seamă de mai nimeni, ba încă mai venise și cu oferta unei materii care majorității dintre noi i se părea grețoasă sau inutilă. Văzându-l, ne-a stârnit un sentiment de compasiune, dar încă mai credeam - și Mirela și eu - că vom alege psihologia. Dar a fost ceva ce ne-a determinat să ne schimbăm decizia pe loc. Când s-a pus întrebarea cheie: „Cine vrea să meargă la psihologie?”, peste 90% din an a ridicat mâna. Atunci noi două ne-am uitat una la alta și ne-am înțeles din priviri. Am ridicat mâna pentru sociologie, împreună cu alți vreo 5 studenți (dintr-un an de 80+). Am luat 10 la examenul acela, dar nu mai știu ce am învățat!
Metoda franțuzească. Și acum, despre traversarea prin loc nepermis (interzis copiilor!). În anul I, eram cu Mirela și mergeam la plimbare pe marele bulevard (memoria îmi joacă feste: Calea Victoriei sau Magheru?). Și cum mergeam noi pe dreapta, cum te duci încolo, ni s-a arătat pe stânga librăria „Mihail Sadoveanu” (era în alt loc decât acum). Și cum eram ahtiate după cărți, care nu prea se găseau, am zis: „Hai să intrăm în librărie!” Dar trecerea de pietoni era la ani lumină, iar noi n-aveam timp de pierdut cu fleacuri. Și zdup-țup - printre mașini, am reușit să atingem trotuarul celălalt neavariate, dar cu un polițist după noi. I-am auzit fluieratul, dar am crezut că-l păcălim, pierzându-ne în lumea cărților. Ți-ai găsit! După ce am luat la răsfoit toate rafturile, după ce am citit jumate din cărți, am ieșit, în cele din urmă, convinse că milițianul ne-a pierdut urma. Aș! Era înțepenit în dreapta ușii și, de cum ne-a văzut, ne-a abordat. Nu ne-a cerut buletinele, ci direct carnetele de student (i-am apreciat flerul). După ce le-a studiat, a grăit:
- Studente la chimie, bravo! Mie nu mi-a plăcut chimia.
Eu, gură-spartă, chiar și atunci când mă știu cu musca pe căciulă sau cu traversarea neregulamentară, i-o retez, țanțoșă:
- Nimănui nu i-a plăcut chimia.
Apoi adaug, ca să se știe:
- Aia nu-i pentru oricine!
Lăsându-mă să-mi savurez momentul de falsă glorie și nepunându-se la mintea înfumuratei de mine, a decretat:
- Nu vă dau amendă, că bieții părinți n-au nicio vină că voi nu respectați regulile de circulație. Trebuie ceva care să vă învețe minte pe voi, nu să afecteze buzunarul lor. Uite cum facem: noi testăm acum o metodă franțuzească. Vă rețin carnetele și vă invit duminică la film, să vi le luați.
Noi ne-am uitat una la alta, ne venea și să râdem, dar nu prea. Hm, film, metodă franțuzească... Te pomenești că ăsta vrea cu două! Omul ne-a lăsat așa nedumerite și s-a depărtat, fluturând carnetele spre noi:
- Dacă le vreți, știți unde mă găsiți!
În fine, a venit duminica, dar eu nu puteam merge la film, că urma să vină mama la mine. Așa că am trimis-o pe Camelia, în locul meu, rugând-o să mă substituie cu succes orice-ar fi, și să facă cum o face să-mi aducă înapoi carnetul. S-au dus ele la film și când s-au întors arătau ca niște stafii, desfigurate, palide și bulversate. Recuperaseră carnetele, ce-i drept, dar au jurat că nu mai traversează decât prin loc marcat. Timp de două ore văzuseră numai imagini de groază, cu creieri sleiți de asfalt, cu morți, răniți și înjunghiați, ca urmare a nerespectării regulilor de circulație. Metoda franțuzească dăduse rezultat. Dar eu am ratat-o.
Enciclopedia. Iată-mă ajunsă, în sfârșit, de unde am pornit! Am început cu faptul că, fiind luna cadourilor, mi-am amintit de cadourile pe care ni le făceam de ziua noastră când eram în cămin, la facultate. Dar am simțit nevoia să fac o lungă introducere, descriind colegele de cameră sau rememorând câteva amintiri cu ele. Cât despre cadou...
În perioada studenției noastre, începuseră să apară masivele volume ale Encicolpediei de Chimie, din care, până la urmă au apărut doar vreo 5, până la (și inclusiv) litera E, după care a venit revoluția și ce atâta știință, domnule! Am dat-o mai toți în politică, am aflat, ulterior, că nu trebuie să ai decât Google ca să te pricepi la orice, așa încât enciclopediile au devenit instrumente desuete. Pentru cei care chiar vor să studieze, încă mai sunt necesare. Dar la vremea aceea erau cu adevărat utile, cu atât mai mult cu cât era penurie de cărți, de cursuri litografiate, de orice. Sursa de bază a învățării era prezența la cursuri și scrisul în mare viteză, să prinzi cât mai mult din ce oferea profesorul. Așa încât a devenit un gest firesc ca, la zilele noastre de naștere, să ne facem cadou un volum al enciclopediei de chimie. În februarie și martie era aglomerație mare: Mirela – 10 februarie, Dana – 26 martie, eu – 29 martie, iar Geta (colega din ultimii noștri 3 ani, din 5) – sfârșit de octombrie-început de noiembrie (iaca, nu mai știu data exactă). Păstrez cu drag cele două enciclopedii primite, deși nu le-am mai răsfoit demult.
Întotdeauna rupeam pagina de gardă, unde apărea numele odioasei țoape Elena Ceaușescu, care poftise la titlul de doctor fără școală (pe atunci era unicat, acum e plin de ei și de ele), dar care pesemne avusese măcar un merit: acela că, dornică să-și vadă numele de proastă cu diplomă pe o lucrare așa colosală, pusese la muncă întregi colective de cercetători, doctori pe bune în chimie, și ceea ce avea să rămână era bun rămas. Nici măcar cu litere mici nu cred să fi fost scris pe acea primă pagină numele celor care cu adevărat trudiseră la enciclopedie, profesori universitari, cercetători ai ICECHIM-ului, „conduși” de dânsa. Le marchand de grain de tournesol - vânzătoarea de semințe, așa-i ziceam între noi, în parte ca să ne ferim de urechi indiscrete, în parte – ca să ne răzbunăm oftica pentru faptul că viitoarea noastră profesie era batjocorită de o analfabetă care mai era și urâtă și afurisită. Cineva care a lucrat mulți ani în ICECHIM îmi povestea de curând cât erau de terorizați cercetătorii de acolo de prezența ei, în special femeile, care evitau machiajul și ținutele elegante, când o știau prin preajmă, fiindcă altfel i se punea pata mumei pădurii și era în stare să distrugă o carieră. Nu știu de ce îmi imaginasem dintotdeauna că ea stătea în vastele lor palate de șefi de stat, nicidecum că poftise la birou în Institutul de Cercetări. Uite că poftise! Avea pofte mai ceva decât gravidele. Bine că n-a râvnit să facă operații pe creier!
Așa cum poftise și la diploma de inginer. Se zvonea că maestrul Costin D. Nenițescu (profesoara noastră de Organică, care-i fusese studentă, nu-l scotea din „maestru”) nu acceptase să semneze falsul, dar că, astfel, își cam semnase condamnarea. Se găsise altul, mereu se găsește. Dar ăsta era caz unic din câte se știa, și asta fiindcă „doctorița” era „țiitoarea cu acte” a șefului statului. Acum, ce aflăm? Doctorate plagiate de cei care îi învață pe alții cum ar trebui apărat cetățeanul, iar atunci când o ziaristă descoperă și divulgă nesimțirea, nu se sfiesc să-i adreseze amenințări cu moartea. Cu alte cuvinte, nesimțirea dusă la rang de artă (de artă horror).
Dar acum vorbim de enciclopedie și de niște tinere studente care visau frumos la o lume mai bună, încercând, după puteri, să pună umărul la formarea ei. Una în care fiecare și-ar fi aflat locul său după merite, după muncă, după implicare... Niște fâsuri, dar erau visurile noastre și nu le-aș da pe niciun doctorat!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 11- 21 decembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu