„Ce
ruină de lux!” – îi venise să strige, când deschise ușa apartamentului recent
bombardat. Toate erau la locul lor, chiar și inima: mobilierul alb din lemn
prețios, draperiile grele, patefonul cu ultimul disc ascultat atunci, demult, când
încă toate erau stabile, sau măcar așa păreau. Ce fină-i granița dintre lumi,
dintre părerile tale de ieri despre ceea ce credeai că ești și părerile de
astăzi, când cauți cu înfrigurare să afli dacă chiar ai existat în forma aceea
perfectă, puternică și de neînvins. Toate erau la locul lor, da, numai că
urmele dezastrului erau atât de vizibile: bucăți din tencuiala căzută, cioburi
din geamurile sparte de suflu, praful gros. Și, cumva, toate acestea îi
păruseră similare cu ruina din viața lui, avea exact sentimentul acela când,
intrând pe ușă în dormitorul lor somptuos, într-o zi oarecare, când nu părea să
se anunțe nimic nefiresc, găsise biletul Anastasiei, pe măsuța de toaletă,
rezemat de oglindă, de oglinda în care își revărsase de atâtea ori frumusețea,
iar el o admira – ce privilegiu! – din vârful patului, trăgând din pipa din
lemn de cireș, așteptând înfrigurat ca ea să-și termine gătelile și să i se
așeze alături, s-o cuprindă și să se piardă în viața de noapte, cea care îi
conferea echilibrul atât de necesar zilei următoare.
Anastasia! Ce rezonanță, ce nume
frumos, tradus în greacă prin „înviere”. Așa fusese pentru el, ca o înviere, ca
o altă viață, nemaisperată, nemaiașteptată, dar atât de binevenită. După
relații care fuseseră ori mult prea pasionale, ori nelalocul lor, păguboase,
ridicole chiar pe alocuri, în sfârșit aflase acea armonie după care tânjea
poate fără să-și fi dat seama. Trăiseră ani de iubire calmă, pe care nimic nu
părea s-o zdruncine, nicio fisură, niciun război. Și culmea e că, atunci când a
venit războiul, nu mai rămăsese nimic de zdruncinat, cu excepția pereților.
Și-o amintea iubitoare, caldă, dedicată, mișcându-se lejer printre obiecte și
oameni, poate un pic teatral (meseria, deh!), dar niciodată de o teatralitate
forțată, studiată. Ar fi părut femeia perfectă dacă... Bineînțeles că așa ceva
nu există. Cu un singur lucru nu se putuse obișnui Anastasia: cu amestecul
altora în viața lor. Dar tocmai amestecul acesta el nu putea să-l ignore, era
medic, și nu unul oarecare. Când ai o meserie ca asta, te cunoaște jumătate de
țară, toate neamurile își aduc aminte de tine, toți vor câte ceva, fiecare se
consideră îndreptățit să-ți mănânce bucăți din viață, unii cu lingurița, alții
cu polonicul, se consideră stăpâni pe tine, pe viața ta, pe orele tale de
liniște. Ca niște dobitoci care nu pricep că și tu ești om, și tu ai nevoie de
sănătate, de odihnă, de intimitate, ba mai mult, că fără să te bucuri de toate
acestea, nu vei mai putea, în curând, să le oferi nici lor grija și atenția de
care se consideră îndreptățiți. El, da, se obișnuise, pentru că așa îi fusese
toată viața, nu-și amintea să fi trăit altfel, mereu careva din preajmă avea
să-i ceară un serviciu, atenția, priceperea, chiar și dacă acestea nu țineau
neapărat de calitatea lui de medic. Poate la început l-or fi deranjat și pe el,
dar cum nimeni nu s-a sinchisit de problema asta, acum după atâția ani, deranjul
de către alții chiar la orele cele mai ciudate părea un lucru la care el
trebuia să răspundă ca la o obligație, un fel de cruce pe care trebuie s-o
porți, n-ai ce-i face, dacă te-ai pricopsit cu ea. Anastasia, în schimb, nu se
învățase cu asta. Parțial din dragoste pentru el, parțial din amorul propriu
deranjat, că se simțea neglijată, riposta, răbufnea sau numai se întrista
uneori, dar e clar că aceste invazii ale hoardelor din viața lor aveau darul de
a eroda, încet dar sigur, o relație ce părea de nedesfăcut. Ceea ce s-a și
întâmplat, în cele din urmă.
„Plec. Știi de ce. Nu mă răzgândesc,
nu încerca! M-am săturat de termitele astea care mănâncă din tine și din nervii
mei și-așa obosiți. Te iubesc!” Încercase, desigur. Dar fără rezultat.
Anastasia îl prevenise cumva de mai multe ori. El luase totul în glumă. I se
părea că exagerează. Și, de când plecase ea, nemaisuportând să vină zilnic în
casa care-i amintea de ea în fiecare colț, Anastasia fiind singura motivație
pentru care mai părăsea spitalul, se mutase cu arme și bagaje la clinică. Avea
o cămăruță a lui, cu mobilier minim, în care patul era obiectul principal, unde
cădea lat după vreo operație mai grea sau după câte-o zi infernală. Nu mai trecuse
pe-acasă de-atunci, să fi fost jumătate de an, și astfel, despărțirea îi fusese
mai ușoară. Aproape credea că s-a vindecat. Dar azi cu bombardamentul... a
trebuit să treacă, să vadă ce-a mai rămas, dacă a mai rămas.
Dezastrul nu era atât de mare pe cât își
imaginase. Și, cumva, parcă era o continuare a stării lui de după plecarea
Anastasiei. Și el voise atunci să fărâme, să spargă, să deființeze. Acum se
întreba înfrigurat: oare puterea gândului, dorința să fi fost atât de mare
încât să se fi materializat șase luni mai târziu? Dar dacă este adevărat că gândurile
au atâta forță, de ce oare numai forță distructivă? Tot cu ardoare își dorise și
să revină ea, și-o imaginase de atâtea ori materializată... de ce forța acestui
gând nu reușise să o-ntrupeze în fața lui, să i-o redea ca pe o altă înviere? Dar
cine știe, poate că gândul acela nu fusese destul de puternic. Poți reconstitui
pe cineva din ruine de gând?
Ridică un colț al cuverturii prăfuite,
pe care se instalaseră câteva rămășite de zid, se așeză, își aprinse pipa și
puse acul patefonului să meargă. Muzica lui Chopin învălui camera, căzând ca o
ceață peste ruine, invizibilă binecuvântare, prieten de nădejde cu care se
însoțise în toate momentele lui, fie bune, fie dezastruoase, de singurătate, de
oboseală, de tristețe... „Pădurea misterioasă” îl încânta ca și alte dăți, îl
atrăgea prin fire nevăzute cu magia ei și, mai mult ca oricând, îi lăsa
întrebări. Întrebări al căror răspuns poate nu-l va afla niciodată. Se așezase
cu spatele către oglindă, singurul loc spre care nu putea și nici nu voia să
privească. În rest, lăsa privirea să-i alunece cu oarecare nedumerire în jur.
Asta fusese? În acordurile muzicii, i se revelă adevărul care acum punea
stăpânire pe el: viața lui fusese o ruină, dar nu una oarecare. O ruină de lux,
un lux pe care nu și-l permit mulți. Ar trebui să mulțumească pentru ruina
aceasta, câți au parte de ea, câți privilegiați pe lumea asta? Realiză că așa
cum era, bombardată, cu bolovani împrăștiați cum picaseră, fără geamuri, cu
draperiile sfâșiate, camera aceasta tot își păstra măreția de odinioară, tot
părea somptuoasă, demnă, cumva neatinsă și nemânjită de mizeria din preajmă. Nu-i
totuna cu a vedea ruina unei case sărăcăcioase, care nu cunoscuse nicicând
frumusețea și armonia.
Aproape că se simțea bine în dezastrul
acesta aparent regizat de un artist și își zise că și ruina lui de viață
seamănă casei acesteia, se aseamănă măreției ei, o ruină demnă, frumoasă,
grandioasă.
Își aruncă un ochi prin rama ferestrei
rămasă fără geam, văzu alte ruine, parcă mai jalnice, mai căzute, mai de plâns.
Și asta îi confirmă că nici între dărâmături nu există egalitate, unele sunt
mai cu moț decât altele, deci cum ar putea fi oamenii egali? Nu putem fi egali
în nimic, nici în frumusețe, nici în inteligență, nici în simțul datoriei. Ceea
ce i se părea totuși de neînțeles era un gând pe care încerca să-l deslușească
acum prin fumul pipei: viața lui fusese ruinată (o ruină frumoasă, da!) nu de
oameni mai inteligenți decât el, ori superiori în vreun punct, ci tocmai de
niște iluștri mediocri, majoritatea inși care n-au realizat nimic prin ei
înșiși, dar care au știut să se agațe și să se cațere la timp, s-au orientat
întotdeauna după colacul de salvare, după mâna întinsă, i-au sufocat pe alții
cu pretențiile lor absurde, i-au tocat până când și-au văzut scopurile
împlinite. Cel mai trist dintre toate i se păruse faptul că unul dintre acești
oameni-hiene fusese chiar mama lui. Care, sub umbrela „dragostei de mamă”,
profitând de slăbiciunea lui, poate specifică oricărui fiu pentru mama sa, îl
obosea cel mai tare cu tot soiul de pretenții, ea îi trimitea cele mai multe
cereri, cei mai mulți „amărâți” care aveau nevoie de ajutor, de la ea auzise
cei mai mulți „trebuie”... N-avusese pic de milă, când poate tocmai ea ar fi
trebuit să fie prima care să-l menajeze, dacă tot era musai să i se bage în
viață și nu putea sta deoparte să-și vadă de ale ei. Ce ciudat înțelegem uneori
dragostea! Sigur că ea făcea toate acestea cu bune intenții, dar unde au dus? Îi
părea rău că o judecă acum când nu mai e, dar parcă pentru prima dată i se
luase acel văl de pe ochi, lăsându-l să vadă liber și nealterat lucrurile în
lumina lor reală. Fusese nevoie de acest bombardament ca să-și vadă și el
bolovanii aruncați în suflet și – culmea! – nu de cei mai străini sau mai
indiferenți. Bolovanii lui fuseseră aruncați de cei care pretinseseră că l-au
iubit: și mamă și soră și tot „haremul”...
Singură Anastasia îl iubise cu
adevărat, cu acea iubire generoasă, nu egoistă, care oferă, nu care cere,
pretinde și tot pretinde, bate din picior, se vaită, răcnește și dă ochii peste
cap. Anastasia plecase pentru că nu suportase să-i vadă ruina desăvârșindu-se,
preferase să-și înfigă singură pumnalul printr-o mișcare bruscă și rapidă,
decât să i-l înfigă alții lent și chinuitor. Acum, abia acum o înțelege deplin,
acum pricepe că, în locul ei, și el ar fi plecat și s-ar fi lepădat de tot. Așa
cum el ar fi trebuit să se lepede cât nu era prea târziu de viața lui
transformată în ruină. Mda, rămânea totuși această consolare, că măcar fusese o
ruină de lux!
Privi
iar prin gaura din perete care fusese cândva o fereastră, fereastra la care o
zărise de atâtea ori de jos, privind pe geam, așteptându-l, bucurându-se cu
bucuria unui copil ori de câte ori el ajungea acasă. Primii fulgi din an
începuseră să cadă mari, voluptuoși, ningând alb peste ruina casei și peste
ruinele din gând...
_____
Slobozia, 18 decembrie
2018
Fotografia care mi-a inspirat textul (sursa: internet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu