Colindăm depărtările,
vizităm țări exotice, departe, departe chiar și în România, însă, de multe ori,
împrejurimile ne rămân necunoscute. (Doar un exemplu: am copilărit la
Munteni-Buzău, localitate vecină cu Balaciu, dar mănăstirea de aici n-o văzusem
niciodată în 50 de ani).
De-aceea,
uneori, e bine să te oprești din alergătură și să-ți „faci rondul” pe-aproape.
Așa s-a gândit și părintele Dumitru Drăghici, când a propus comitetului Asociației
„Din inimă pentru aproapele” o excursie chiar în Ialomița, împreună cu grupul
de cateheză „Speranța” al parohiei Cuza Vodă din Slobozia. Obiectivele vizitate
(cu mențiunea că pentru mine, dar și pentru alții, cele mai multe au fost
văzute pentru prima dată): Mănăstirea Balaciu, Domeniul Manasia (cu al său
Conac „Hagianoff”), Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din
Urziceni, Mănăstirea Chiroiu, Mănăstirea Dridu și parohia Munteni-Buzău I
Sfinții Arhangheli „Mihail și Gavriil”.
Câteva lucruri pe
scurt despre fiecare, aflate la fața locului (altfel, informații detaliate se
găsesc pe internet), cât să stârnim curiozitatea cititorului, îndemnându-l a le
vizita, cu mențiunea că pentru noi a fost o excursie excelentă, un nou prilej
de relaxare, de rugăciune, dar și o binevenită lecție de istorie, atât pentru
adulți, cât și (sau mai ales) pentru elevii de școală generală și liceu care au
fost beneficiari. Aproape la toate opririle, copiii au cântat melodii din
repertoriu religios sau popular, precum și melodii patriotice, sub flamurile
roșu-galben-albastre pe care le-am purtat după noi.
Mănăstirea Balaciu-Pitișteanu
Construită
începând cu anul 1821 de către P.S. Gherontie Nicolau (episcopul Constanței), a
servit inițial drept biserică pentru satul Pitișteanu, mutat ulterior pe deal,
din pricina inundațiilor. În prezent, este mănăstire de călugări, având două
biserici, una cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”(15 august), cealaltă cu
hramul „Nașterea Maicii Domnului” (8 septembrie).
Până în anul
1941, s-a numit Mănăstirea Gherontie (de la ctitorul său), însă, în acest an,
Sfântul Sinod a luat decizia ca mănăstirile să nu mai poarte nume de episcopi. Mormântul
P.S. Gherontie se află în biserica mănăstirii.
În anul 1961, în
perioada comunistă așadar, mănăstirea a fost închisă chiar în Vinerea Mare,
fiind transformată în crescătorie de pui, până în anul 1991, când a redevenit
mănăstire. Fratele Adrian – cel care ne furnizează informațiile – spune că
localnicii mai vârstnici susțin că puii crescuți acolo erau handicapați. Tot el
ne spune și despre existența „Frăției Mănăstirii Balaciu”, alcătuită dintr-un
grup de foști viețuitori, în perioada în care mănăstirea a fost interzisă.
Paraclisul este
o biserică de lemn adusă din județul Suceava, iar între anii 1991 – 2000 s-a
lucrat la biserica mare care, în anul 2006, a fost sfințită de P. S. Damaschin.
Mănăstirea este
așezată pe malul stâng al râului Ialomița, între localitățile Balaciu și
Crăsani. Locul are și importanță istorică, legată de Piscul Crăsanilor, unde
s-a aflat vechea cetate dacică „Helis”.
Domeniul Manasia
Acest domeniu
alcătuit din conacul „Hagianoff”, parcul imens și superb, crama exterioară și
cea subterană, este unul dintre puținele locuri din țară care au avut șansa
unei restaurări pe măsură, care să redea splendoarea aristocratică a lumii de
altădată, atmosfera romantică a vremurilor apuse, îmbinată armonios cu
prospețimea celor de azi. Această extraordinară șansă avută de domeniul Manasia
(aflat în apropiere de Urziceni) a fost doamna Ariadna Lӧwendal Dănilă, nepoata
pictorului George baron Lӧwendal, figură marcantă a lumii artisitce românești
interbelice și postbelice.
„Pictor, grafician, pedagog și maestru al
primelor generații de artiști plastici din România postbelică, George baron Löwendal
(1897, Sankt-Petersburg – 1964, București) a fost și un remarcabil om de
teatru. Născut într-o familie danezo-rusă
cu origini nobiliare, format în Rusia avangardelor artistice, s-a afirmat ca
pictor decorator în Bucureștiul anilor ’20, devenind, ulterior, timp de aproape
un deceniu, scenograful Teatrului Național din Cernăuți. În cosmopolitul oraș
bucovinean, a creat decoruri de referință și a înființat, în 1928, primul
teatru profesionist de marionete din România.” (site-ul fundației Lӧwendal) https://www.lowendal.ro/george-lowendal/
Am furnizat
aceste date despre bunicul doamnei Ariadna, pentru a se înțelege mai bine de ce
am afirmat cele de mai sus, de ce vizitatorii vor fi întâmpinați în conac de
numeroase obiecte de artă achiziționate de la licitații de gen din Europa. Eu
am un confort extraordinar atunci când știu că banii și obiectivele culturale
(dar nu numai) încap pe mâna oamenilor educați, cu o cultură solidă, dobândită
eventual chiar din familie, de-a lungul a generații de intelectuali (ăi de-au
scăpat neuciși de comuniști), decât atunci când banii cei mulți se duc în
labele jegoase ale unor brute necioplite și lipsie de bun simț, pe deasupra. În
primul caz, avem de-a face cu lucruri frumoase și cu gust, în cel de-al
doilea... Dumnezeu cu mila!
Domnișoara
Cristina ne-a fost ghid și ne-a plimbat, pe rând, în toate țintele importante
ale domeniului.
Prima oprire a
fost în crama „Răcorești” (nu de la faptul că acolo e răcoare ori că te mai
răcorești, ci de la numele unui sat). Vedem niște butoaie imense, care nici nu
puteau fi mutate din loc, calculăm o capacitate de stocare uriașă și, astfel,
ne dăm seama de capacitatea de ingurgitare a românului. Cândva – spune ghidul –
existau podgorii și în zonă. Aflăm că denumirea de Manasia provine de la o
mănăstire din Serbia (vom vedea de ce tocmai de acolo), iar o altă variantă
susține că provine de la numele primului locuitor: Radu Manasia.
Despre istoricul
domeniului, pe scurt: prima dată terenul a aparținut lui Alexandru Vodă
Ipsilanti. Ulterior, a trecut în posesia prințului sârb Efrem Obrenovici (un
salon al conacului îi poartă numele), refugiat în România din motive politice.
Din această dinastie face parte și Maria Obrenovici, Elena Maria Catargiu,
devenită Obrenovici prin căsătoria (a doua) cu prințul Milan Obrenovici. Considerată
la vremea ei una dintre cele mai frumoase femei ale Iașiului, această doamnă a
fost cunoscută în istorie pentru relația de iubire avută cu domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia au rezultat doi fii care au fost crescuți
de soția domnitorului, Elena Doamna. Din păcate, destinul celor doi fii și al
mamei lor naturale a fost unul tragic.
Conacul „Hagianoff”
a fost construit la începutul anului 1899 la cererea fostului ministru de
externe bulgar Ion Hagianoff, refugiat în Principatul Românesc din motive
politice. Acesta a avut un fiu, Nicolae Hagianoff (fără moștenitori) căruia
comuniștii i-au confiscat toată averea, ajungând, în cele din urmă, șofer de
taxi. Conacul a fost transformat în I.A.S (Întreprindere Agricolă de Stat). A
fost, pe rând, IAS Urziceni, IAS Borănești, grădiniță. În anul 2006 a fost
cumpărat de doamna Ariadna Lӧwendal Dănilă și renovat până în anul 2013,
reimaginat pentru organizarea de evenimente artistice, private sau publice, întâlniri
sociale sau de afaceri și experiențe gastronomice rafinate. Toate materialele
și mobilierul precum și obiectele de artă au fost cumpărate la restaurare (din
vechiul conac boieresc n-a mai rămas nimic, exceptând clădirea).
Într-un colț,
sunt expuse câteva fotografii vechi realizate de fotograful Costică Acsinte
(Cristina ne spune că au fost oameni care și-au recunoscut bunicii în acele
fotografii).
Bibilioteca din
lemn de nuc, cu sticla lucrată manual, a fost achiziționată de la o licitație
din Viena. Volumele, parte din ele sunt din zilele noastre, parte – cumpărate
de la o licitație din Franța. În trecut, camera unde se află biblioteca servea
drept cameră secretă a domnilor. Se presupune că atunci când se retrăgeau aici,
aceștia discutau politică. Însă nimeni nu știe cu exactitate, întrucât mărturii
ale privitorilor prin gaura cheii spun că nu se zăreau decât spătarele unor
fotolii negre.
Parcul
domeniului este o minunăție, arborii sunt monumente ale naturii (plantați din
anul 1850). În lumina toamnei, totul pare de poveste, și gazonul, și razele
soarelui filtrate printre crengi, și rățuștele înotând liniștite pe lac și
păunii... Copiii se zbenguie plini de bucurie, oamenii mari și ei, asemenea.
Mai aflăm că prima cultură de bumbac din România a fost la Manasia, adusă de
sârbul românizat Efrem Obrenovici.
Dar să revenim
în conac, pentru a admira câteva tablouri originale de Lӧwendal, pentru a
vizita sala de conferințe (fostă cândva camere de dormit) și Sala Orientală, o
frumusețe ce a servit în trecut drept camera doamnelor, folosită azi drept
cameră de relaxare. Sala a fost construită conform unei vechi tradiții conform
căreia casele boierești aveau câte un salon turcesc. Pe lângă divan, perne și
pernuțe, sunt amplasate diferite vase care au aparținut în trecut dictatorului
Ceaușescu, fiind primite de la diverși miniștri străini și care au
fost,ulterior, cumpărate de doamna Ariadna de la licitații de artă.
Mansarda, cu
grinzile din centru originale, este amenajată ca un spațiu multifuncțional, în
trecut fiind doar un pod plin cu porumbei.
Salonul de
primire de la parter șochează prin lozincile comuniste de pe pereți, în apropierea
tavanului: „Trăiască Partidul Comunist Român!”, „Trăiască înfrățirea
româno-sovietică” ș.a. Acestea au fost descoperite la restaurare și s-a luat
decizia menținerii lor, întrucât fac parte din istoria conacului (și, din
păcate, și a țării). Mai vizităm salonul de pocker, mai admirăm o sculptură
intitulată „Adam și Eva”, o sculptură de Mircea Roman, o tapițerie din Olanda
și o corabie din argint, cântărind 4 kilograme, replică fidelă (la scară mică,
desigur) a celei a Regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (Regele Soare).
În cele din
urmă, cu părere de rău, ne luăm la revedere de la conac și ne îndreptăm spre...
Catedrala din Urziceni. Hramul
principal este „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, iar cel secundar
„Sfântul Nectarie”, întrucât, din anul 2011, catedrala găzduiește și o
părticică din moaștele sfântului vindecător de cancer și făcător de minuni. Părintele
paroh ne face un scurt istoric și ne oferă iconițe cu Sfinții Împărați.
Mănăstirea Chiroiu. Suntem
întâmpinați de amabila Maică Stareță Filoteia. Acolo șezurăm și... mâncarăm ca
sparții. Apoi, sub blândul soare de toamnă am ascultat poveștile de cândva și
de mai ieri ale maicii, povești de frământat în ceasul înserării, poate chiar
de pus la rană.
Mănăstirea Dridu. Deși
ajungem cu o oarecare întârziere, suntem primiți cu multă căldură și cu daruri.
Copiii se bucură „ca niște copii” de cele primite.
Ultimul popas: Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și
Gavriil” Munteni Buzău (I). Adică acasă. La mine. Acolo am copilărit și
m-am format, urmând cursurile școlii generale. Ne întâmpină cu binecunoscuta
ospitalitate a munteni-buzoienilor părintele Gică Ardeleanu, preoteasa Mihaela
și fiul lor Andrei, mama mea și alte trei doamne din parohie. Cântăm, povestim,
halim gogoși, unii bem vișinată, alții suc, apoi copiii se zbănțuie ca scăpați
din pușcă. Andrei îi privește din pragul centrului social cu oarecare
superioritate amestecată cu milă. Copil de țară, pentru care mersul pe jos și
statul în aer liber nu mai prezintă vreo noutate. Când eram copil mi-aș fi dorit
să locuiesc la oraș, pentru un anume confort care făcea diferența. Acum, îmi
dau seama cât de binecuvântată am fost să locuiesc la țară.
Nu știu dacă a
fost trecută în rândul monumentelor istorice, dar ar trebui. A fost construită
între anii 1884 și 1889 de către cetățenii comunei veniți din câteva sate din
județul Buzău și stabiliți aici, în Bărăgan (de unde și denumirea localității),
care aduseseră cu ei lemnul demontat din bisericile satelor Văvăluci și
Găvanele. Oamenii coborâți din munți cu biserica-n spate și troițele de la
fiecare colț de stradă spun mult despre credința locuitorilor de aici.
Părintele ne
face un scurt istoric, subliniind faptul că e printre cele mai mari biserici de
lemn din Ialomița. Pictura se păstrează cea originală, de la anul 1889.
În cele din
urmă, ne luăm la revedere și plecăm, cu gogoși îndesate în traistă (că de la
oamenii ăștia coborâți din munteni nu poți pleca niciodată cu mâna goală, chiar
dacă te-au omenit și-n casa lor).
Ne întoarcem la
Slobozia cu bucuria redescoperii în suflet și în priviri. A redescoperirii
sensurilor, tradițiilor, locurilor, naturii și, dincolo de toate acestea, a
oamenilor. Căci în spatele tuturor obiectivelor pe care noi astăzi le-am
vizitat, stau oameni. Oameni cu bucuriile, cu tristețile, cu neputințele, cu
păcatele, dar și cu izbânzile lor. Să-i cinstim și să le mulțumim, făcând și
noi măcar o parte din tot ce au făcut ei cândva!
Mulțumim
Asociației „Din inimă pentru aproapele!”
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 24 octombrie 2018
