Gaudeamus igitur

Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, București, 26 noiembrie 2017

Jurnal de risipită (64)

 

Cu volumul de poezie „Domnișoara Nimeni” (editura „Eikon”, București, 2017), la Gaudeamus, duminică, 26 noiembrie a.c. La standul editurii „Eikon” (imaginea cuvintelor, cum zice în reclamă, și bine zice), recitalul poetic a opt autori eikoniști (sau eikonari?). În ordinea de pe afiș: Georgeta Resteman, Florentina Loredana Dalian, Eliza Macadan, Alexandra Medaru, Ruxandra Anton, Nicolae Oprișan, Cătălin Stanciu, Raul Sebastian Baz.

          Ajung destul de devreme și am o plăcută surpriză: istoricul Marian Ștefan, bunul prieten din capitală, mă aștepta pregătit: cu bastonul, să mă ia la bastoane, că de când n-am mai dat un semn măcar palid, de viață, și cu trei cărți, una s-o citesc, două să le dau mai departe („Basarabia - prima zi a Marii Uniri”, Oscar Print, București, 2017, autor Marian Ștefan). Mai pup vreo doi, printre care: poetul Cătălin Stanciu, venit de la Brașov, prietena Tatiana cu familionul, care se repede să cumpere cărțile („Domnișoara” și „A unsprezecea poruncă”). Iată-l și pe Valentin Ajder, nu mai știe de capul lui, toată lumea îl pupă, îi cere, îl întreabă, nu știu ce-i mai face... Dar el face. Face față și face treabă bună acolo, la târgul de carte, ca, de altfel, peste tot. Ulterior apar - frumoase apariții! - scriitorii Christian Crăciun, Vianu Mureșan, Cristian Pavel, Ada Nemescu, Valentin Irimia, Coca Popescu, Florin Grigoriu și dragul meu George Corbu (asta da surpriză!) care, în drum spre un alt stand, unde avea de susținut o prezentare, s-a oprit să mă asculte recitând, să mă felicite și să-mi ofere un ziar „Lumina de Duminică”, cu al său supliment „Lumina Literară și Artistică” („Vezi că ai o poezie acolo!”). Eu venisem cu ai mei de-acasă, mai exact cu Rodica Radu, cea de literatură iubitoare, și cu Valentin Baciu, elev seminarist, tânăr poet, care tocmai și-a făcut debutul în „Helis”. Întrucât Valentin cel mare a fost generos cu spațiul de lectură, Valentin cel mic a citit și el o poezie (religioasă) din creație proprie, impresionând asistența. Au fost să fie și Tudor Cicu și Dumitru Pană, dar Tudor, un poet (chit că eu îl știam prozator), a-ncurcat orele, mai exact 11, cu 14. A mărturisit, ulterior, că domnul Pană, când a văzut că editorul prezintă pe altcineva la ora 14, când ei mă așteptau pe mine, i-a aruncat o privire de Baiazid scoțând sabia la ghiaur.

          Vânzoleală mare pe la standuri, cărți, cărți la reducere, lume de-ți rămâne pe retină agitația browniană în care se mișcă, unii mai cumpără (bravo lor!), alții iau/ dau autografe, ascultă, vorbesc, se zoresc, se uimesc, se crucesc. Indiferent cum e, lumea adunată lângă/ pentru carte e un semn bun, încurajator. La un moment dat, studiind rafturile Eikon, aud o doamnă cerând o carte. Cum nu fusese găsită imediat, doamna se indignează: „Cum, domnule, am venit de la Paris ca s-o cumpăr și dumneavoastră n-o găsiți?!” Până la urmă problema se rezolvă, dar mi-a rămas bucuria că - iată - mai vine și Parisul să cumpere de la București. 

           În fine, ne dezlipim cu părere de rău de editura-mamă, și mergem să hălăduim și pe la alții. La cât de mare e oferta acolo, te zăpăcești, nici nu știi ce să iei. Îmi pică ochii pe un raft și mă decid să iau două cărți: Lev Tolstoi „Spovedanie” și Marina Țvetaieva - „Povestiri despre Sonecika” (ambele în traducerea Janinei Ianoși). Căutam proză de Cehov, dar am găsit numai teatru. Când aproape să ieșim, vine și draga de Marina, direct dintr-un examen (Bă, v-ați tâmpit? Nu mai puneți examene studenților și masteranzilor duminica!). Cheaună, zăpăcită, de-abia găsind loc de parcare, dar a ținut să ne vedem, să ne auzim, așa măcar puțin. Puțin, da' mult. Adică înseamnă mult. Parcă-i zice prietenie.

          Ne-a atras atenția un grup de elevi sau studenți militari, veniți cu clasa. Bravo lor, bravo celor care i-au adus! Înainte de îmbarcare, punem stomacul la cale cu niște chestii dulci, leșinoase, dar de post.

          Gaudeamus igitur! Să ne bucurăm așadar! Să ne bucurăm că există carte, oameni care o scriu, o tipăresc, o finanțează, că Radio România organizează constant acest eveniment amplu, că - mai ales - există cititori, cumpărători și, nu în ultimul rând, că am ajuns și noi pe acolo. Domnișoara Nimeni mulțumește cu reverență. Azi m-am pricopsit și cu un catren (adică ea, nu eu) de la Petre Ioan Gârda. Pun mai jos scurtul schimb de replici, în care l-am lăsat pe el să aibă ultimul cuvânt:

Loredanei Dalian, care a scris cartea „Domnișoara Nimeni”
Te-aș invita anume -
Deși puțin mi-e toamnă -
Să vii să-ți dau un nume
Și să devii o doamnă.
(Petre Ioan Gârda)
Te grăbești, nevoie mare,
Să-ți dai numele-admirat,
Că, de faima ce o are,
Chiar și tu te-ai săturat.
(FLD)

N-am făcut în viață crime
(Poate c-o să fac de-acum…),
Da-n materie de rime
Cred că nu sunt NIME-n drum.

(PIG)

          A, și apropos de replici, vestea frumoasă de la Marian Ștefan a fost că, atunci când voi publica volumul „Ostrov”, va scoate și dumnealui o broșurică ce conține schimbul nostru de replici legat de ostrovul meu. Uite că bine-a zis cine-a zis: „Scrieți, băieți, scrieți!”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 29 noiembrie 2017

Costică Acsinte din casele noastre

Luni seara, 27 noiemnrie 2017, a avut loc vernisajul expoziției fotografice „Costică Acsinte în casele noastre” - un proiect al Asociației Culturale „Atelierele Albe” și Consiliului Județean Ialomița, prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”
Cu una dintre cele 50 de fotografii expuse (selecție din 325 fotografii, a 24 deținători, realizată de Cristina Irian), din colecția mea personală, datată 29 iunie 1930.
Participanții au primit și catalogul expoziției, frumos și elegant. Mulțumiri!
La Centrul Cultural, încă se poate vizita.
Felicitări, Mario Cezar Popescu!

Foto: Centrul Cultural

Drept de autor

„Drept de autor” - emisiune de Georgeta Drăghici, la Radio România Cultural​.
În seara de 17 noiembrie 2017, am fost prezentă în studioul Radio România Cultural, la emisiunea „Drept de autor” realizată de doamna Georgeta Drăghici, căreia îi mulțumesc mult.
Emisiunea va fi transmisă astăzi, 25 noiembrie a.c., începând cu ora 16:30 și poate fi ascultată și on-line.
Am făcut înregistrări (trei poezii) și pentru „Minutul de poezie”, emisiune ce se difuzează zilnic la Radio România Cultural. 

Luni, 20 noiembrie a.c., am dat un interviu telefonic pentru Radio România Constanța, transmis în direct în cadrul emisiunii realizate de doamna Steliana Bajdechi, începând cu18:30. Subiectele au fost, evident, de-ale literaturii, de-ale cărților și de-ale târgului de carte „Gaudeamus” aflat acum în plină desfășurare.
Mulțumesc, Radio România, mulțumesc, Steliana Bajdechi și Georgeta Drăghici!

„Domnişoara Nimeni” este noua carte de poezie publicată anul acesta, la editura Eikon, de Florentina Loredana Dalian.

Florentina Loredana Dalian scrie poezie, proză scurtă şi roman. Este inginer chimist şi locuieşte în oraşul Slobozia. A fost remarcată de critica literară încă de la debut, a primit premii pentru cărţile sale, încearcă să nu semene cu nimeni în ceea ce scrie.

Am invitat-o astăzi la Drept de autor să discutăm despre acest nou volum de poeme.

Georgeta Drăghici”

Sursa: https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-drept-de-autor-cu-florentina-loredana-dalian/

Păpușa de cârpă

„Fractali” - o carte din bibiloteca sufletului meu, a poetului și prietenului Lucian Mănăilescu (editura Editgraph, 2017), în care, la pagina 73, mi-a dedicat poezia „Păpușa de cârpă”. Dincolo de bucuria conferită, ca de fiecare dată, de lectura poeziei superbe scrisă de Lucian, am descoperit și frumoase poeme dedicate altor scriitori: Valeria Manta Tăicuțu, Laurențiu Belizan, Rodian Drăgoi, Liviu Ioan Stoiciu...
Mulțumiri, Lucian Mănăilescu!

Un portativ fără note

In memoriam Dmitri Hvorostovsky

Îți scriu ca și cum m-ai cunoaște.

Viața ta e acum o partitură goală,

un portativ fără note,

pe care așez cuvinte ca zbaterea frunzelor

acestei toamne pe sfârșite.

Ascund o lacrimă în lumina candelei

și mă întreb cu mirarea unui copil

unde se duce atâta frumusețe

care parcă rupe din inimă,

lăsând sufletul lumii mai gol, mai sărac...

Plâng și ascult vocea ta

purtându-și măreția sus,

foarte sus, între stele...

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 22 noiembrie 2017

 

Dmitri Hvorostovsky

Dumnezeu să-l odihnească pe Dmitri!
S-a stins omul acesta, bărbatul acesta frumos, tânăr, șarmant și plin de viață, dar mai ales una dintre cele mai superbe voci baritonale pe care le-am ascultat. Evident, nu l-am cunoscut, dar i-am ascultat melodiile de zeci, de sute de ori. Visam să-l văd/ ascult în concert. N-a fost să fie... Iar de la aflarea veștii, îmi plânge sufletul de parcă mi-ar fi fost apropiat. Uneori, mi se pare că arta e un monstru, de vreme ce te face să suferi după oameni pe care nu i-ai cunoscut.
Veșnică pomenire lui Dmitri Hvorostovski! 

Ningea în decembrie

            „Și astfel, coborâse o liniște ca la început de lume...”

            Adela dădu ușor ultima pagină, închise cartea și rămase așa, multă vreme, pe gânduri, privind în tavan. O stăpânea aceeași senzație de gol, de neîmplinire, ca de fiecare dată când termina de citit cărțile lui Dorin Zahanagiu. Încerca să și-l imagineze, se întreba, destul de intrigată, de ce tipul nu-și dăduse nicio fotografie pe nicăieri, în epoca internetului, când toată lumea postează mai cu seamă poze: poze de la la masă, poze de pe casă, din grădină, din față, din profil... Își zise că, probabil, asta îi mărea aura misterioasă, dând o anume greutate personajelor sale. Cărțile lui o dădeau cu capul de toți pereții, ștergeau cu ea pe jos, o terminau psihic, dar o și înălțau sus, sus de tot, departe de lumea cu toate ale ei. Îi lăsau o stare de suflet plâns, dar plânsul ăla bun, care nu doare, ci alină. Căpătase o obsesie: trebuia să-l vadă! Să-l privească, să-i audă vocea, să-l simtă. Nu se mai putea altfel, nu se mai putea. „Tâmpito, te-ai îndrăgostit de-o fantomă!”, își spunea în rarele momente de luciditate. Cum e posibil să înceapă să te obsedeze un om pe care nu-l cunoști, să te îndrăgostești de el doar prin scrisul lui, să simți nevoia prezenței sale fizice? Nu-i vorbă, se mai îndrăgostise ea și de actori de film, chiar și morți, d-ăia care făcuseră filmul pe vremea când ea nici nu se născuse, dar măcar ei îi ofertaseră o imagine, fie ea și numai pe o peliculă veche de film alb-negru. Nici măcar nu știa dacă e tânăr sau bătrân, brunet sau cărunt, înalt sau pitic. Dar, atunci când încerca să și-l imagineze, nu-l vedea altfel decât tânăr și frumos, cât mai apropiat de imaginea asistentului aceluia din facultate, care îi plăcea tare mult, dar la care nici nu îndrăznea să ridice ochii, deși era doar cu vreo doi ani mai mare decât ea. În mintea-i de copil nepurtat prin saloane, catedra interpusă între ei era o barieră suficient de puternică încât să împiedice numai gândul. O bleagă, asta fusese toată viața. Dar acum era hotărâtă să facă ce-o face și să-și întâlnească idolul necunoscut.

            Nu fusese prea greu. Pe coperta interioară a cărții, autorul își lăsase adresa de e-mail. Prinse curaj și îi scrise. Despre cărțile lui, despre stările ei, când le citea, despre ce credea ea cu privire la un personaj sau la o situație creată, despre câte și mai câte. Evident, avusese grijă să nu se dea de gol în ce privește sentimentele față de el, sau cel puțin așa credea. Ce fericire când, peste două zile, primi răspunsul! Au purtat conversații lungi, numai prin e-mail, câteva luni de zile și, cu dibăcia pe care o au doar femeile îndrăgostite, reușise să afle câteva lucruri despre el: erau apropiați ca vârstă, el avea cu vreo 4 ani mai mult, era necăsătorit, mai exact divorțat și avea o fată care, după divorț, rămăsese cu el. Asta i se păruse foarte interesant. Sunt rare cazurile unor tați singuri care-și cresc fetele. Aflase chiar și unele obiceiuri pe care le are când scrie, despre corvezile zilnice, despre activitatea lui dincolo de scris; numai un lucru rămăsese învăluit în mister: imaginea lui.

            Nu mai știa care dintre ei propusese să se întâlnească. De fapt, ideea se născuse firesc, nici nu mai avea importanță cine avusese inițiativa. Hotărâseră să se vadă în București, la el, într-una din zilele în care Mioara, fiica lui, se afla în vacanța de iarnă la mama sa. Agitația care-o cuprinsese a împiedicat-o să facă orice altceva în afară de visat. Își imagina de zeci de ori pe zi întâlnirea lor, cum se vor privi, ce-și vor spune, cum se vor îmbrățișa, cum își vor petrece împreună sărbătorile și poate tot restul vieții. Căci da, se vorbise și despre asta și era clar că nici ea nu-i era lui indiferentă. Adela își spunea că așa arată fericirea și nu avea decât o singură emoție: aceea că ea ar putea să-i placă prea puțin sau deloc.

            Zilele se scurtaseră, nopțile deveniseră reci și ziua mult așteptată se apropia.

            Era sâmbătă. Când a coborât în stația de tramvai, gătită ca de nuntă, făcu ochii roată peste toată mulțimea care părea să nu aibă nimic de făcut, dar nu i se păru că vede nicăieri pe cel care, cu siguranță, o aștepta. La un moment dat, se desprinse un bărbat cu un buchet de trandafiri în mână, îmbrăcat sport, dar cu gust, și care părea că se îndreaptă hotărât către ea. „Nu poate fi el”, își zise, când îi studie chipul. „Nu, nici vorbă să fie el! Figura aceasta asimetrică, aproape buhăită, cu ochii mici, trași mult înspre frunte, cu dinții care nu au loc în gură, cu zâmbetul acela strâmb... Nu, nu! Scriitorul meu nu poate fi purtătorul unui astfel de chip! Cu niciun chip!” Și totuși...

- Eu sunt Dorin, i se adresă gura pe care nasul făcea eforturi s-o acopere.

            O mie de gânduri îi treceau prin cap. Mai întâi, își propusese să fugă. Că doar nici el nu știa cum arată ea, putea să creadă că n-a venit. Dispărea și gata. Dar uimirea în care căzuse o împiedica să facă orice gest. Involuntar, imaginea lui reală se suprapunea în mintea ei peste cea pe care și-o formase în lunile de conversații amoroase și, Doamne! - era mai ușor să suprapui imaginea unui struț peste cea a unei feline. Astea două se asemănau mai mult decât imaginea ei falsă peste cea nedrept de reală care se înțepenise în fața ei, fără vreun gând de abandon. Și ce trup frumos avea, ce bine legat, ce alură sportivă, ce voce frumoasă! Ce bărbat atent, delicat, inteligent, avea toate calitățile din lume, dar toate anihilate de... „Doamne, de ce l-ai pedepsit cu chipul ăsta? Ce frumos ar fi fost fără cap!” Când a formulat gândul, dându-și seama ce enormitate i-a trecut prin minte, i-a venit să râdă, iar zâmbetul schițat l-a încurajat pe Dorin, care i-a oferit florile și a îmbrățișat-o. S-au sărutat pe obraji, ceea ce i-a dat prilejul să-i simtă coșurile. Groaznic! Dar nu mai putea da acum înapoi, din jenă, poate și din milă.

            S-au plimbat o vreme, au vorbit, cam stingheri la început. „Mă voi obișnui, își spunea Adela. Nu-i așa că, după ce stai mai mult în preajma oamenilor urâți, mai ales dacă sunt buni la suflet și inteligenți și cu simțul umorului, bașca scriitori nemaipomeniți, te obișnuiești cu ei și nu-ți mai par deloc urâți?” Îl studia discret din diverse unghiuri, sperând zadarnic să găsească unul mai favorabil. „Pentru început, până mă obișnuiesc, îl voi privi doar din unghiul acela care-l avantajează, apoi, cu timpul...” Dar concluzia la care ajunsese era că Dorin nu arăta acceptabil decât privit din spate.        

            După ce au colindat un timp, i-a propus să urce la el. Oricum, ce mai conta? În hol, i-a luat haina de pe umeri și a strâns-o ușor în brațe. O atingere atât de caldă. Dacă închidea ochii, era perfect. „Râzi de mine, Doamne? Când l-am cunoscut pe frumosul ăla de la care nu mi-aș mai fi luat ochii, cu care aș fi plecat până la capătul lumii, a trebuit să aflu că e însurat. Și-acum? Ce lecție trebuie să învăț? Știu, știu că am o problemă! Nu judec oamenii după chip, dar dacă nu pot să...”

            Așezată în fotoliu, sorbea din vinul aromat și pufăia dintr-o țigară. În încercarea de a-și încălzi inima și atmosfera, își amintea pasaje întregi din scrierile lui, pe care le citise de nenumărate ori, pe care le știa pe de rost, care-i creaseră stări de beție spirituală. Degeaba! Dorin se așezase pe covor și o privea cu mare drag. Își lipi buzele de mătasea ciorapilor, undeva puțin deasupra genunchiului. Adela nu mai voia să închidă ochii. „Dacă tot trebuie să beau otrava, s-o beau măcar până la capăt.” Deodată o cuprinse o imensă milă: de el, de simțămintele ei, de speranțele irosite, de nopțile pierdute cu toate mesajele frumoase dintre ei. „Ești darul meu de mâine” - fusese ultimul lui mesaj târziu în noapte. Ce mai dar! Începu să plângă, întâi doar cu lacrimi, urmate apoi de suspine adânci, de sughițuri. De ce nu putea să treacă peste handicapul acesta, care era al ei, nu al lui? Știa că oamenii nu trebuie judecați după chip, dar ce rost ar fi avut să se prefacă? La ce i-ar fi ajutat ei, la ce i-ar fi ajutat lui?

El o îmbrățișă, de data aceasta ca pe o soră, scoase o batistă și-i șterse fardurile scurse pe față.

- Ești atât de frumoasă, chiar și cu boielile astea curse pe ochi! Vezi, Adela, știam că asta se va întâmpla, dar nu m-ai fi crezut, trebuia să te convingi. Eu am greșit, cumva, am sperat... Să nu te învinuiești, te înțeleg. Nu știu dacă ai observat, în casa mea nu se află nicio oglindă. Hai, bea-ți vinul, apoi te conduc.

            Când au ieșit din scara blocului, mai străini decât atunci când se întâlniseră, afară ningea. Și primul ei gând, atât de stupid, a fost: „Ninge în decembrie!” De parcă ninsoarea în decembrie ar fi fost ceva nemaivăzut, nemaiîntâmplat. De parcă s-ar fi pus să ningă în mijlocul verii. Frigul îi pătrunse toată ființa, iar blana de vulpe abia dacă o mai încălzea. Orașul era luminat de sute de beculețe și ornamente de Crăciun, o imagine ce o făcu să simtă mai puternic frigul din ea. Ningea în decembrie și, între ei, coborâse o liniște ca la început de lume...

           

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 21 noiembrie 2017

Pictură: „Iarna” de Igor Medvedev