Povești de octombrie

Jurnal de risipită (42)

Miercuri, 05 octombrie 2016. Coloanele Cerului

Toamna, parcă și Bucureștiul miroase-a gutui. Miroase în capul meu, desigur. Cândva, demult, capitala în octombrie însemna pentru mine începutul anului universitar, cu toate emoțiile și nădejdile începuturilor. Anul acesta a însemnat expoziția de icoane „Coloanele cerului”, muzică de Tchaikovski și poezie religioasă la Centrul Rus de Știință și Cultură. Ce clădire frumoasă, ce loc elegant, cu iz de vremuri apuse, cu lumini ce fac viața să pară mai viață! De-ajuns că m-am aflat fizic într-un centru rus de cultură, că am și devenit mai deșteaptă, fără să mișc un neuron. Grandoarea artei ruse mă copleșește, mă înalță, mă strivește, mă umple de bucurie, mă inspiră, mă orice, numai liniștită nu mă lasă. În timp ce recit „Fiul risipitor”, privesc ochii unei doamne scăldați de lacrimi și gata să mi se pună și mie nodul în gât, în imposibilitate de-a-mi mai folosi vocea. Decid că nu voi mai privi în ochii nimănui în timp ce recit, fixând mai degrabă pereții. Și totuși, dacă prin cele scrise în nopțile de singurătate reușești să storci fie și numai o lacrimă, sinceră, curată, ce nevoie mai ai de altă recunoaștere? Să transformi singurătatea în lacrimă - e și asta o chestie! Oameni frumoși, prieteni mai noi și mai vechi, cunoscuți, necunoscuți, uniți de-același dor de altceva. Altceva-ul zilei adeseori anoste și mereu aceeași. O floare, un candelabru, o icoană, un pian, un vers... și viața devine dintr-odată atât de frumoasă!

Joi, 06 octombrie 2016. „Vă place Brahms?”

Ne place. Dar mai ales atunci când cei care-l interpretează sunt nume de referință ale muzicii clasice: basul George-Emil Crăsnaru, soprana Bianca Manoleanu și pianistul Remus Manoleanu. La Centrul Cultural pentru UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia. Maestrul Crăsnaru interpretează din repertoriul german și românesc. Îndrăznesc a-l întreba la final de ce nu abordează și repertoriul rus. Îmi pare că vocile de bas sunt anume făcute pentru muzica rusească. Am puține idei, și alea fixe. Sunt dusă cu... rușii! Maestrul zice că ba da, a interpretat și din repertoriul rus, că i-a cântat chiar și lui Gorbi. Despre care spune că este un om sensibil și rafinat, dincolo de rolul important pe care l-a avut în istorie. O altă idee fixă de-a mea e aceea că numai oamenii sensibili și rafinați pot schimba în bine cursul istoriei. Ceilalți doar îl strică. 

Vineri, 07 octombrie 2016. Prieteni

Le aștept pe Daniela și Marina cu bucuria cu care se așteaptă prietenii. Ne prinde noaptea târziu povestind. Nu mai știu ce-am vorbit, rămâne însă bucuria. Îi spun bucurie de toamnă. Deși mai să-i zic de iarnă, când vremea a-nceput să facă fițe, dă-i cu ploaie, dă-i cu vânt, de ziceai că vrea să smulgă până și gândurile din rădăcină. Adorm târziu întrebându-mă dacă mâine va mai fi ceva la Casa Tudorii. 

Sâmbătă, 08 octombrie 2016. Casa Tudorii

A fost. Florin îmi povestește că azi noapte toate corturile erau în aer. Dimineața, începând de la 6, oamenii au venit și-au început să le repare. Când am ajuns, totul părea la locul lui, de parcă n-ar fi trecut nicio vijelie pe-acolo. Dincolo de frumusețea evenimentului, impresionează voința oamenilor de a face, tenacitatea și respectul față de tradiții. Omuleții mai ales, adică tinerii și copiii, dansând în costume naționale fluturate de vântul puternic, în timp ce noi, spectatorii eram înfofoliți cu șapte șube, mi-au întărit nădejdea că nu e totul pierdut pentru țara asta. Copii sănătoși, de la țară, căliți, care nu se sperie de frig; părinți sănătoși la cap, care nu-i cocolesc și nu-i înfașă cu șapte fulare. Cel mai impresionant moment: hora mare, cu mulți, mulți dansatori de toate vârstele, copii, tineri, adulți și chiar ... foarte adulți. Terenul denivelat, pământul umed alunecând sub tălpi, dar oamenii ținându-se de mâini învârteau hora pe acorduri populare. Da, da, în viață răzbim ținându-ne de mâini, oricât de grele ar fi necazurile! 

Duminică, 09 octombrie 2016. Muzeul Agriculturii.

Sfânta Liturghie la biserica noastră, apoi la Catedrală. Daniela zice că n-a văzut alta mai frumoasă. Nici eu. La Muzeul Național al Agriculturii ne întâmpină colecții impresionante. Dincolo de curiozitatea satisfăcută, rămâne întoarcerea în timp, un timp al rânduielilor, al muncii pe brânci, cu mijloace precare, dar și al horelor (că tot veni vorba). Imaginația zburdă, inima bubuie, dorul de copilărie ticăie ca unul dintre ceasornicele care ticăiau dincolo de vreme. În hala cu mașini și utilaje agricole, îmi amintesc de bunicul, unul dintre primii mecanici agricoli ai țării, școliți la inițiativa și pe cheltuiala ministrului Aurelian Pană, moșier ialomițean, cel care a introdus mecanizarea agriculturii în România, drept pentru care l-am răsplătit cu ocnă grea și, în final, cu uciderea. Caut cu nerăbdare batoza, o găsesc, îmi amintesc de cea pe lângă care treceam de mână cu bunica, în drum spre Satul Nou. Caut ceva și nu găsesc. Rătăcesc, căutându-mi trecutul, copilăria, mă caut pe mine, pe cei care nu mai sunt. „Unde sunt cei care nu mai sunt?”

Slobozia, 09 octombrie 2016