Ani de liceu

Jurnal de risipită (43)

Marți, 18 octombrie 2016. Întâlnire cu elevii.

M-am bucurat de o nouă întâlnire cu elevii, în două reprize, la Colegiul Național „Mihai Viteazul” (fostul meu liceu) și Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia. Elevi din clase extreme: a XII-a și a IX-a. Îmi aminteam cum eram eu, acum trei decenii: într-a IX-a - speriată și într-a XII-a - stresată. Așa mi-am imaginat că sunt și elevii care mi-au făcut bucuria de a fi prezenți la întâlnire. Dar, cu toate acestea, am avut un dialog frumos. La Colegiu, am avut parte și de o surpriză plăcută: mai întâi, trei elevi ai trupei de teatru în limba franceză au interpretat cu talent două scene dintr-o piesă recentă a dramaturgului Matei Vișniec, iar Alexandru Știucă, viitor student la Actorie, ne-a delectat cu un monolog umoristic. Nici eu n-am fost cu tolba goală. Întrucât, doar cu vreo patru luni în urmă scrisesem o parodie pentru întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, le-am citit-o și elevilor (mai ales că știau și profesorii-personaje din parodie), nu înainte de-a le citi poezia parodiată. Așadar, astăzi literatura a purtat amprenta lui Ștefan Augustin Doinaș, din care am citit „Mistrețul cu colți de argint”; și parodia mea - „Elevul cu cap luminat”. Intenția mea se pare că și-a atins scopul, aceea de a-i face, prin intermediul literaturii, să fie mai puțin speriați - unii și mai puțin stresați - alții. Au râs, s-au amuzat, ne-am bucurat împreună, ne-am mai confesat, câțiva au pus întrebări și am povestit de-ale vieții și de-ale literaturii. Bobocilor le doresc să aibă parte de-o perioadă frumoasă a anilor de liceu care li se aștern în față, iar celor „mari”, un an terminal cu cât mai multe împliniri, care să le netezească drumul spre ceea ce vor deveni. Ca de obicei, întâlnirea cu ei a fost pentru mine o mare bucurie. Mulțumesc doamnei profesoare Mariana Tărăcilă, pentru ocazia oferită! 

La Pedagogic, pentru că nu prea aveau întrebări, după ce le-am citit scurte fragmente din cărțile mele „Și copiii se îndrăgostesc” și „Aceeași lună peste sat”, doamna profesoară, ca să le da un imbold, le-a spus că pune un zece celui care îmi va adresa o întrebare. Unul care se credea șmecher, vrând să împuște decarul, a sărit cu întrebarea: „Ce mai faceți, doamna?” Atunci eu, care m-am crezut și mai șmecheră decât el, dacă tot eram la ora de latină (doamna Tărăcilă predă latina), i-am răspuns politicos: „Ce să fac? Cogito, ergo sum.Și-acum spune-mi tu ce mai fac!” L-am blocat, clasa bineînțeles că s-a amuzat, iar eu, săritoare, am continuat: „Să te ajut, adică să-ți dau detali: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ei, e mai bine?” Și uite-așa ne-am despărțit prietenește, nu înainte de-ai spune și pe românește ce mai fac: „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.” Să mă mai întrebi și altă dată ce mai fac! :) 

Slobozia, 18 octombrie 2016