Containerul cu umor - antologie de texte umoristice

Astăzi, a ieşit de sub tipar, la Editura „Dobrogea”, din cadrul trustului de presă „Cuget Liber”, volumul „Containerul cu umor”, al cărui autor este Clubul Umoriştilor Constăţeni. Lucrarea cuprinde epigrame, fabule, poezii vesele, proză scurtă şi caricaturi, semnate de: TRAIAN BRĂTIANU, PETRU BRUMĂ, CLAUDIA CROITORU, FLORENTINA LOREDANA DALIAN, ANANIE  GAGNIUC, CONSTANTIN GORNEA, CONSTANTIN IORDAN, LIVIU KAITER, LEONTE NĂSTASE, DAN NOREA, ARON PETRU, ANA RUSE, ION RUSE, LUMINIŢA SCARLAT, ION TIŢA - CĂLIN, IONUŢ - DANIEL ŢUCĂ şi  ROLAND VOINESCU.

Cu o ţinută grafică de excepţie, coperţile 1 şi 4 fiind realizate de maestrul caricaturist MARIAN AVRAMESCU (membru de onoare al Clubului Umoriştilor Constăţeni), volumul este dedicat unui eveniment major al industriei portuare din România: împlinirea a 40 de ani de la debutul lucrărilor de construcţie a primului terminal de containere din portul Constanţa, actuala companie SOCEP SA. „Cuvântul înainte” prezintă pe larg evoluţia acestui terminal de containere, aflat în într-o nouă fază de dezvoltare.

Volumul a apărut prin grija companiei SOCEP SA pentru a marca nu doar momentul aniversar din existenţa acesteia, ci şi legătura dintre industriile mării şi creaţia umoristică.

„Containerul cu umor” este cel de al treilea volum colectiv al Clubului Umoriştilor Constăţeni. Lansarea va avea loc sîmbătă, 26 noiembrie 2016, începând cu ora 11, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa (sala mică).

Clubului Umoriştilor Constăţeni este una dintre cele mai active asociaţii profesionale ale umoriştilor din România. Membrii săi se remarcă printr-o bogată zestre de realizări editoriale, prin apariţiile în numeroase reviste şi antologii de umor. Valoarea lor a fost recunoscută la festivalurile naţionale şi internaţionale de umor, prin numeroase premii.

Informație furnizată de domnul Ion Tița-Călin, jurnalist și umorist

Constanța, 24.10.2016

N-am prea înțeles de ce trebuie să apară figurile alea pe coperta I. Probabil ca să-l indispună pe bietul cititor. Dar, mă rog, asta a fost opțiunea artistului. Eu cred că mult mai bine ar fi dat caricaturile autorilor pe copertă.

Textele cu care am participat: 

Scrisoare de An Nou 

Titularul 

Nume de cod „mamaia” 

Odihnă veșnică, Vasile Andru!

Am aflat că s-a dus la Domnul scriitorul Vasile Andru, unul dintre cei mai prolifici și religioși scriitori contemporani. Chiar aseară, citeam în „Helis” / septembrie-octombrie 2016, articolul său intitulat „Monseniorul Vladimir Ghika merge să-l convertească pe Vladimir Lenin”. I-am citit textele din reviste literare și o parte din cărți. Am avut o singură dată ocazia de a-l vedea, la o întâlnire cu cititorii, organizată de Biblioteca Județeană Ialomița, în decembrie 2009, la Centrul Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia. Din puținul timp ce ne-a fost dat împreună, dincolo de latura sa literară, l-am perceput ca pe un om cald, deschis, mereu zâmbitor, care ajunsese la o anume înălțime spirituală. La fel, dintr-un mesaj din 27 mai a.c, ca răspuns la un mesaj prin care, laolaltă cu alții, îi trimisesem și lui o revistă „Fereastra”: ”Buna ziua, primisem deja revista, Tocmai v-am citit. Îmi place. Cu laude si cu drag, Andru”

Cu laude și cu păreri de rău...
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Foto: decembrie 2009, Slobozia, Centrul Cultural UNESCO `Ionel Perlea`

Ani de liceu

Jurnal de risipită (43)

Marți, 18 octombrie 2016. Întâlnire cu elevii.

M-am bucurat de o nouă întâlnire cu elevii, în două reprize, la Colegiul Național „Mihai Viteazul” (fostul meu liceu) și Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia. Elevi din clase extreme: a XII-a și a IX-a. Îmi aminteam cum eram eu, acum trei decenii: într-a IX-a - speriată și într-a XII-a - stresată. Așa mi-am imaginat că sunt și elevii care mi-au făcut bucuria de a fi prezenți la întâlnire. Dar, cu toate acestea, am avut un dialog frumos. La Colegiu, am avut parte și de o surpriză plăcută: mai întâi, trei elevi ai trupei de teatru în limba franceză au interpretat cu talent două scene dintr-o piesă recentă a dramaturgului Matei Vișniec, iar Alexandru Știucă, viitor student la Actorie, ne-a delectat cu un monolog umoristic. Nici eu n-am fost cu tolba goală. Întrucât, doar cu vreo patru luni în urmă scrisesem o parodie pentru întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, le-am citit-o și elevilor (mai ales că știau și profesorii-personaje din parodie), nu înainte de-a le citi poezia parodiată. Așadar, astăzi literatura a purtat amprenta lui Ștefan Augustin Doinaș, din care am citit „Mistrețul cu colți de argint”; și parodia mea - „Elevul cu cap luminat”. Intenția mea se pare că și-a atins scopul, aceea de a-i face, prin intermediul literaturii, să fie mai puțin speriați - unii și mai puțin stresați - alții. Au râs, s-au amuzat, ne-am bucurat împreună, ne-am mai confesat, câțiva au pus întrebări și am povestit de-ale vieții și de-ale literaturii. Bobocilor le doresc să aibă parte de-o perioadă frumoasă a anilor de liceu care li se aștern în față, iar celor „mari”, un an terminal cu cât mai multe împliniri, care să le netezească drumul spre ceea ce vor deveni. Ca de obicei, întâlnirea cu ei a fost pentru mine o mare bucurie. Mulțumesc doamnei profesoare Mariana Tărăcilă, pentru ocazia oferită! 

La Pedagogic, pentru că nu prea aveau întrebări, după ce le-am citit scurte fragmente din cărțile mele „Și copiii se îndrăgostesc” și „Aceeași lună peste sat”, doamna profesoară, ca să le da un imbold, le-a spus că pune un zece celui care îmi va adresa o întrebare. Unul care se credea șmecher, vrând să împuște decarul, a sărit cu întrebarea: „Ce mai faceți, doamna?” Atunci eu, care m-am crezut și mai șmecheră decât el, dacă tot eram la ora de latină (doamna Tărăcilă predă latina), i-am răspuns politicos: „Ce să fac? Cogito, ergo sum.Și-acum spune-mi tu ce mai fac!” L-am blocat, clasa bineînțeles că s-a amuzat, iar eu, săritoare, am continuat: „Să te ajut, adică să-ți dau detali: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ei, e mai bine?” Și uite-așa ne-am despărțit prietenește, nu înainte de-ai spune și pe românește ce mai fac: „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.” Să mă mai întrebi și altă dată ce mai fac! :) 

Slobozia, 18 octombrie 2016

De ce să fii scriitor

 Gânduri dulci-amărui (44)

Întrebarea aceasta mi-a răsărit nu știu cum în minte astăzi, când am aflat că Bob Dylan a luat premiul Nobel pentru literatură. Nu comentez în niciun fel, câtă vreme nu-i cunosc opera literară (presupunând c-o are), nici măcar toate melodiile, dar m-am distrat citind întrebarea ironică a cuiva: „Dylan a câștigat Nobelul sau Eurovisionul?” Și atunci pac întrebarea, probabil printr-o asociație de idei: „De ce să fii scriitor, când poți fi prețuit ca atare și dacă ești solist?” Și-acum gata cu Nobelul. De fapt, mi-am amintit că această întrebare mi-a fost pusă la una dintre întâlnirile mele cu elevii: „De ce ar trebui să fim scriitori?” Am răspuns pe loc: „Nu trebuie să fim scriitori. Trebuie, în schimb, să fim cititori. Scrisul dacă vine și simți că-i musai să-l dai afară, atunci n-ai încotro, dar...” Mai fusesem întrebată și dacă e o profesie din care „se poate trăi”. Am ținut să spun copiilor adevărul, chiar îngroșând un pic tușele, pentru că la vârsta lor e ușor să visezi și te poți trezi păcălit de un vis. Nu, nu se poate „trăi” de pe urma scrisului, sunt foarte puțini aceia care o fac și asta depinde de multe lucruri; am ținut să le precizez și că eu am - slavă Domnului - o altă profesie din care „trăiesc” oarecum decent, că scrisul îl poți avea ca pasiune și chiar ca pe o a doua „profesie”, dar nu e bine să te bazezi pe el.

          Totuși, mi se întâmplă uneori să aflu răspunsul la această întrebare. Desigur, sunt micile-mari bucurii pe care orice om le are de pe urma unui talent care este împărtășit și altora. Mă voi referi numai la cele mai recente, dintre care două mi s-au întâmplat chiar azi, că tot mă întrebam eu.

          Mai întâi a fost e-mailul de la o doamnă fostă Ambasador care m-a ascultat recitând la Centrul Rus și m-a felicitat pentru poezie, rugându-mă să-i trimit o carte. I-am trimis-o, dar una de proză (știu, în curând voi încerca să „sparg avioane” și cu poezia). Excelența Sa îmi scrie: „Stimată Doamnă, Vă mulțumesc mult pentru volumul „Inainte de magnolii”, care - pe lângă surprinderea plăcută de a vă fi descoperit și profilul de prozatoare, confirmă talentul dvs autentic, cu fine subtilități și analize.Voi urmări și aștepta noile  creații, semnate de dvs. Am avut o fericită și nesperată șansă și oportunitate de a vă întâlni. Sincere felicitări și urări pentru continuarea  fructificării talentului Dvs.! Cu profundă admirație, Ambasador.... ” Desigur, pare o formulă de politețe din partea unui om foarte instruit în ce privește protocolul. Dar chiar și așa, dacă un astfel de om, pe care l-ai întâlnit o singură dată,  se apleacă de la înălțimea lui să-ți scrie ție, un condeier „rup în cur”, cum se exprima cineva azi pe FB (am râs cinci minute!), nu-i puțin lucru.

          La câteva ore, primesc un telefon de la o prietenă dragă de demult. Locuitor al capitalei, dar aflându-se în județul Covasna la o instruire, m-a sunat de la masa la care se afla cu colegii, să-mi spună că tocmai le-a recitat două din poeziile mele care-i plăcuseră mai mult de pe blog („Domnișoara Nimeni” și „Eu stau la ușă și bat”) și că le-a făcut o mare bucurie acelora. Păi, nici asta nu-i puțin lucru! Pe oamenii aceia nici măcar nu-i cunosc! Dar fire nevăzute ne leagă prin versurile ce mi-au umblat prin cap în nopți cu muze.

          Și, în sfârșit, o altă prietenă dragă, dar mai nouă, acum două zile și-a comandat „A unsprezecea poruncă” la librăria „Eminescu” și a făcut efortul de a merge s-o ia ca să o citească. Pare banal? Nu-i deloc. Unora le e lene să meargă și la pâine, darămite să se mai deplaseze prin București pentru o carte anume. Ba încă și-a cumpărat cartea din bănuții ei de studentă (care, oricâți ar fi, niciodată nu ajung).

          Așadar, asta le-aș răspunde acum elevilor la întrebarea: „De ce am fi scriitori?” Evident, tot fără a le crea iluzii și arătându-le și părțile bune și pe cele nebune ale problemei. Și, bineînțeles, subliniind faptul că, înainte de toate, trebuie să fim cititori.

Și adăugând, ceea ce, de altfel, le-am și spus, că, dacă au un talent sau pasiune pentru una dintre arte, să-l urmeze, indiferent ce altceva vor mai face în viață, să-l împărtășească și altora, căci e clar că Dumnezeu nu ni l-a dăruit numai pentru noi. Ceea ce rămâne, până la urmă, e această bucurie de a fi în gândurile și emoțiile altora, chiar fără să fii de față. Valabil pentru toate categoriile de artiști, fie muzicieni, pictori, actori, balerini, scuptori și chiar ... sportivi. Dar, iarăși să nu ne facem iluzii (și acum mă refer în special la scris), această bucurie are un preț pe care trebuie să fii uneori dispus să-l accepți: poți fi al multora în același timp, cu prețul unei singurătăți asumate. Căci arta, mai cu seamă latura de creație, poate fi împlinită cel mai adeseori în singurătate.

Slobozia, 13 octombrie 2016

Foto: Cristian Shuca & Mirela Urse (2013)

Ostrov 24

Am strâns frunzele toamnei

și-am aprins un foc de semnalizare;

dacă-l vei vedea, vei ști că ostrovul acesta

e încă gătit de oaspeți,

dacă flacăra lui îți va mângâia retina,

mă vei afla încă aici, lângă o ceașcă de ceai,

ținând o carte în mână,

dar în realitate trăgând cu ochiul la marginea unui vis,

legănând un dor aprins din frunzele toamnei

sau poate din valsul acelui octombrie de mai demult...

Slobozia, 12 octombrie 2016