Oameni în iarnă

Bărbatul privea de sus, prin fereastra largă, parcă de deasupra lumii, și-n ochii lui de culoarea cerului senin se citea regretul.

- Astăzi e ultimul meu proces.

- De ce ultimul?

          Își întoarce privirea și parcă mă vedea prima dată.

- Așa... m-am săturat, ajunge! Am obosit.

          Cuvintele nu mă conving, deși încărcătura lor vorbește de tristețe. Despre o altfel de tristețe. Auzisem ceva, cum că i s-a impus să plece. Am crezut că sunt numai zvonuri. Cine-i atât de tâmpit să renunțe la o somitate în materie, când un profesionist ca acesta ar trebuit clonat, împăiat... Se pare că, totuși, n-au fost numai bârfe. N-a vrut să-și păteze conștiința pe final de carieră, dacă n-o făcuse o viață. I s-a impus o anumită rezoluție și-a refuzat vehement. Atunci „șefuța”, cum i se spunea în Judecătorie tinerei carieriste ajunsă peste noapte în fruntea tuturor, i-ar fi propus fără ocol să plece. Dar nimeni nu credea că-i posibil așa ceva. Maestrul era acolo ca o necesitate absolută, ca un dat fără de care nimic nu funcționa. Oricare dintre noi avea o problemă, o îndoială, o întrebare asupra vreunei spețe, se adresa lui și întotdeauna pleca lămurit. Îi plăcea să împărtășească din propria experiență, răspundea cu calm și celor mai tâmpite întrebări, își lăsa baltă lucrul său pentru a sări în ajutorul celor mai tineri și lipsiți de experiență. Celor câțiva prieteni care-i reproșau că prea se irosește, le răspundea cu zâmbetul blajin care-l însoțea mereu: „Cum să facem lumea asta mai bună, dacă nu punem și noi o cărămidă la temelia ei?”

          Tot timpul ședinței mi-au răsunat în urechi vorbele lui: „Astăzi e ultimul meu proces”. Și întrebarea mea: „De ce ultimul?” Mă obișnuisem să-l știu mereu acolo, în dreapta mea, dându-mi explicații, punând întrebări pentru a mă verifica, uneori făcând glume. Tot ce știu, am învățat de la el. Și-acum? Tristețea mea era egoistă, sufeream mai mult pentru mine, decât pentru el. Cum să plece și să mă lase baltă? Ce maestru își lasă ucenicul în vâltoarea atâtor probleme ce-și așteaptă rezolvarea?

După program, și-a aruncat paltonul pe umeri și mi-a adresat o invitație:

- Mara, hai să facem câțiva pași!

          Evident că atât am așteptat! Ceva striga în mine și ce cerea scos afară.

          Era prima ninsoare în an. Ne-am pierdut în parcul cu alei imense. Așezarea calmă a zăpezii invita la o așezare a gândurilor. Dar mie toate mi se zbuciumau, de parcă tocmai fusesem prevenită de cine știe ce cataclism. Totodată eram mândră și deosebit de onorată că, dintre toți ucenicii lui, mă alesese pe mine să-i fiu martor propriului său zbucium. Ieșise din birou firesc, de parcă a doua zi ar fi intrat din nou, fără ca măcar să arunce o utlimă privire, așa cum faci chiar și într-o cameră de hotel în care ai stat două nopți și nu știi dacă ai s-o mai vezi vreodată, darmite într-un loc în care ți-ai petrecut jumătate de secol. Această ieșire deloc melodramatică îmi alimenta speranța că poate n-o fi o hotărâre definitivă. Doar el mă învățase că hotărârile definitive nu se dau atât de ușor, ci după o îndelungă chibzuință, precedată de o analiză riguroasă a problemei sub toate aspectele ei juridice. Dar acum nu era vorba de lege, ci de viață. „Am obosit.” Știam că nu era vorba de oboseala aceea normală, nici fizică, nici intelectuală. Avea energie cât pentru zece când venea vorba de profesie. Era obosit sufletește. Îl auzisem nu doar o dată zicând: „Prea multă mizerie! Nu suntem decât niște gunoieri cu ștaif. Dar măcar de nu ni s-ar cere să băgăm gunoiul sub preș! Uneori le invidiez pe florărese.” Acum tăcerea dintre noi mă apăsa. Nu se auzea decât ecoul pașilor și scârțâitul zăpezii. Era ger și aerul din preajma noastră se umplea de aburul expirat. Nu se mai poate astfel, rup tăcerea!

- Domnule profesor, ...

- Taci, Mara! Te rog să taci! Tagore spunea că adevărul mărunt se exprimă prin vorbe, iar adevărul mare, prin tăcere.

- Dar eu n-am adevăruri mari!

- Așa crezi tu? Știu ce vrei să-mi spui; vorbele sunt de prisos.

- Ba nu știți totul. Domnule profesor, eu vă iubesc!

- Și asta știu.

- Am vrut să zic... sunt îndrăgostită de dumneavoastră.

- Mara, nu-s tâmpit!

Ups! Cum am putut crede că un om atât de inteligent nu s-ar fi prins, mai ales că nici n-am făcut cine știe ce eforturi s-ascund?

- E și acesta unul dintre motivele care susțin plecarea mea.

- Dar ce legătură are?

- Are! Trăiește-ți viața, ești tânără, fă ochii roată, cât încă mai e vreme. Nu vezi că nu se apropie niciunul de tine, de teamă să nu-l supere pe maestru? Te-oi fi ajutat în profesie, da-n rest ți-am fost piatră de moară. Hai, curaj! Eu mi-am trăit anotimpurile.

- Dar măcar din când în când vă mai pot vizita? Așa, între prieteni.

- Nu! Câtă vreme ai să mă vezi, n-ai să te dezlegi de mine. Va trebui să mă uiți.

- Dar nu...

- Ba da! Cât ești tânăr, ai impresia că orice om care-ți pleacă din viață lasă o prăpastie de neumplut. Dar, de fapt, trei zile, atât durează agonia. Apoi, încet, încet, golul se umple. Știu ce spun, am trecut și eu prin asta. Acum, la bătrânețe, e-atât de ușor! Nu-ți mai pare rău după nimeni, nu mai regreți nimic... înafară de faptul că timpul se scurtează. Ai grijă de tine! Profesional, nu-mi fac griji. Te-am învățat tot ce aveai nevoie. Ai fost cea mai bună elevă a mea. Cât privește viața, la mila Domnului! Hai, Mara, ia-ți adio de la bătrânul tău profesor!

- Unde... plecați?

- La țară. Acolo unde sper că nu mă va mai ajunge mizeria niciunui proces din sutele pe care le-am judecat. Acolo unde vezi cerul și stelele și iarba îți mângâie tălpile, unde tot dorul se ostoiește în amurguri, unde te bucuri de cântecul unei păsări.

- Domnule profesor, în meserie ați greșit vreo dată?

- În fața conțiinței mele, nu. Niciodată! Da,-n realitate, cine știe câte greșeli judiciare nu voi fi făcut? Ți-am spus că noi umblăm pe nisipuri mișcătoare. Niciodată nu poți fi sigur. Niciodată nu poți dormi liniștit. Vorbesc de cei care au conștiință. Dar ești dator să încerci să faci astfel încât nici acasă, în fața oglinzii, nici în lume, în fața oamenilor, să nu-ți pleci privirea. Adio, Mara!

          A rupt-o la fugă și eu după el, alergând ca după ultimul tren. Simțind că nu-l voi prinde, i-am strigat:

- Domnule profesor, sentința! M-ați lăsat fără final.

- Acum citez dintr-un film: „Timpul e un mare autor; întotdeauna scrie finalul perfect.”

Slobozia, 07/ 08 iulie 2016