Îmi place, vara, ceasul în care
se insinuează înserarea. Îmi transmite o linişte, dar şi un mister nedesluşit,
răscolind aiurite doruri ale depărtărilor. În ceasul acela, parcă mi-ar plăcea
să zbor, să îmbrăţişez lumea. Într-un astfel de moment, mă îndreptasem spre
Sala Dalles, cu inima bătând mai tare decât normal, aşteptând un nu ştiu ce,
căutând să regăsesc un timp de demult. Intenţionat am ajuns mai devreme, voiam
să mă bucur în linişte de fiecare pictură în parte, să-mi aduc în memorie
amintirile mele care erau legate de momentul când Claudiu le pictase sau când
ni le arătase. N-a fost să fie să mă aflu chiar singură în sala imensă, câţiva
grăbiţi veniseră şi ei cu mult mai devreme, pesemne din motive cu totul altele,
dar care nici nu mă interesau. Cineva opinase la intrare: „Ce nume interesant a
găsit expoziţiei. Înainte de magnolii.
Dar oare ce-o fi vrând să însemne?” Eu ştiam. Şi un sentiment oarecum tembel de
mândrie pusese stăpânire pe mine, nu doar pentru că numele expoziţiei, aflat
acum pe buzele multora, care avea să fie reluat pe zeci de canale media, fusese
ideea mea; ci şi pentru că acolo, în picturile acelea, la care toţi aveau să se
minuneze ca la vreuna din minunile lumii, era o fărâmă din viaţa mea. Un dram
din aspiraţiile mele, din tinereţea mea fericită şi plină de fluturi. Aş fi
vrut să le strig tuturor: „Şi eu, şi eu sunt acolo!”, de parcă şi eu aş fi pus
vreo linie sau vreo culoare pe pânzele frumos expuse. Într-adevăr, te încearcă
un sentiment de bucurie, chiar de mândrie incontrolabilă, atunci când te
regăseşti, sub o formă sau alta în opera cuiva. Aşa cum te bucuri atunci când
te regăseşti în proza sau poezia unui scriitor, când ştii sigur că tu ai fost
acela care ai inspirat, oarecum, creaţia respectivă. Să fie asta din dorinţa
omului de a se abona la nemurire? Şi totuşi, cei mai mulţi inspiratori ai
operelor de artă rămân, în majoritatea cazurilor, nişte anonimi. Aşa cum
fusese, de exemplu, fata oarbă care i-a inspirat lui Beethoven superba Sonată „Clar
de lună”, atunci când, el văitându-se de infirmitatea sa privind surzenia, ea
îi replicase „O, cât aş da să văd şi eu un clar de lună!”. Pianistul G, aflat
într-un colţ al Sălii de expoziţie, interpreta Sonata lunii, iar acordurile acesteia umpleau tot spaţiul dându-i o
anume consistenţă şi tristeţe, totodată.
Oarecum central era expusă „Cina
neterminată”. Fusese scris şi un anunţ în ceea ce privea tabloul respectiv:
unica expunere a acestuia avea loc în cadrul expoziţiei „Înainte de magnolii”,
după care urma să fie donat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris. M-am apropiat cu sfială de acest tablou despre
care îmi povestise Claudiu. Gândul că, nu demult, pânza aceasta se bucurase şi
de apropierea lui David mă emoţionase puternic. Acum mai mulţi ani, fusese
model, dar cu puţină vreme în urmă se aflase, cu oglinda în mâini, lângă
pictura aceasta, o privise, respirase lângă ea şi... poate avusese măcar un
gând pentru mine. M-am dus inutil de aproape de pânză, tablourile se privesc de
la o anumită distanţă. Am privit intens personajul central şi, fără să-mi dau
seama de gest, am schiţat o uşoară atingere, ca o mângâiere. El, David, era
acolo, în chip de Iisus, înconjurat de Apostoli. M-am simţit prost când
gardianul expoziţiei mi-a atras atenţia că picturile nu trebuie atinse. Bineînţeles
că ştiam aceasta, dar cine s-a mai gândit? Bine că n-a pornit vreo alarmă!
Eram într-o
zi frumoasă de primăvară spre vară. Claudiu ne adunase pe toţi în atelierul
improvizat într-o mansardă închiriată în Bucureşti. Eu şi Lena priveam
fascinate la minunea care se săvârşea sub ochii noştri. Dintre toate artele,
pictura mă întrigă cel mai mult. Dacă muzica mi se pare a fi regina artelor,
cea care pătrunde cel mai adânc şi mai eficient în străfundurile sufleteşti,
pictura mi se pare cea mai de neînţeles. Nu pot pricepe cum ceva atât de
material – pensule, vopseluri – poate fi transformat într-o operă de artă. Cum ochiul
şi mâna pictorului transpun imaginea cuiva pe o pânză, şi ea materială,
făcându-l să semene atât de bine. Nu contururile, nu redarea exactă a unor
trăsături, cât mai ales „prinderea” expresiei cuiva, acel ceva care îl
defineşte, aceasta mi se pare inexplicabilul inexplicabilului. Cine-i conduce
lui mâna? Cum este posibil un astfel de talent? Îi spuneam acestea Păpuşicăi,
iar ea îmi replicase că în orice artă există un astfel de mister. „Gândeşte-te,
până la urmă, cuvintele ce sunt? Şi cum poţi face să rezoneze simţirea cuiva,
cum poţi transmite acele vibraţii superioare, prin cuvinte altfel banale, pe
care le auzi rostite şi la piaţă. Dar ceea ce face scriitorul cu ele, uneori
(vorbim de cei buni, desigur), este dincolo de om şi dincolo de ceea ce este el
zi de zi. Ai fost balerină. Iată, şi dansul stârneşte atâta emoţie şi transmite
stări.” Cedasem explicaţiilor Păpuşicăi, dar, pentru mine, cea mai incredibilă
dintre arte, rămâne tot aceasta. Şi mi se pare nedrept că este cea mai puţin
expusă aplauzelor. Nimeni nu aplaudă o pictură sau un pictor. Emoţia se
trăieşte interiorizat – dacă se trăieşte, şi gata. Îl întrebasem pe Claudiu ce
crede: în pictură, e mai mult talent, sau mai multă tehnică. Mă lămurise
buştean, spunându-mi că amândouă, în egală măsură, dar evident, fără talent,
tehnica e în zadar. Apoi îmi zisese de nu ştiu care pictor celebru care, ajuns
la întâlnirea cu madama cu coasa, la peste 80 de ani, s-ar fi exprimat: „Ce
păcat că am învăţat să pictez abia acum când trebuie să mor!” Lena se ridicase
şi se dusese să-i aşeze o şuviţă lui David, nu ştiu ce i se păruse la el. Acesta
o atenţionase, stârnind râsul tuturor: „Azi, sunt Iisus. Nu mă atinge,
Magdaleno, că încă nu m-am suit... în tablou!” Cum aş fi putut rămâne
netulburată îm faţa acestei picturi? Ea era acolo, aceeaşi de acum zeci de ani.
Noi eram care încotro, târând de anii noştri, o, Doamne, prea mulţi, târând de
umbrele noastre. Şi totuşi, în sufletul meu, era dimineaţă, era vremea
magnoliilor, şi atâta tinereţe irosită! Şi încă mai era David. „În mine, se mai
vorbeşte şi astăzi de tine”...
Gardianul şi-a dat seama că nu
sunt prea în regulă, m-a întrebat dacă mă simt bine sau dacă vreau un pahar cu
apă. I-am mulţumit şi i-am spus că nu-mi trebuie nimic. Îmi şi imaginam cum mă
numeşte în sinea lui: tâmpita care strică tablouri prin expoziţii. Şi totuşi,
mi-a zâmbit. De ce mi-o fi zâmbit? Părea mai mult decât zâmbetul profesional. Aveam
să aflu curând. Gardian, gardian, dar de atâta pază pe la expoziţii, îşi
formase un ochi expert, atât cât îi e îngăduit unui gardian să fie expert în
pictură. După ce l-am refuzat cu apa, m-a îndreptat către un tablou: „Poate
vreţi să-l priviţi şi pe acesta”. Mă recunoscuse, pişicherul, într-o lucrare în
care eram pictată din semiprofil. Mai întâi, am crezut că e o coincidenţă, dar
m-am convins că nu, atunci când le-a indicat, cu o mândrie nejustificată (sau
poate da, având în vedere că descoperise... America) celor doi indivizi care
admirau pânza, arătând spre mine: „Doamna este!” şi, evident, făcându-mă să mă
simt prost. Ăia se holbaseră, când la mine, când la tablou, conchizând în final,
prin mişcări aprobatoare din cap, că da, eu trebuie să fiu. Era totuşi o
pictură din tinereţe, pe care Claudiu reuşise să mi-o „fure” în timpul unui
seminar. Altfel, nu-mi prea plăcea să-i pozez. Mă plictisea la culme. Atunci venise
special pentru asta. Intrigată, l-am întrebat pe gardian cum de m-a recunoscut,
flatându-l se pare, după felul în care s-a înfoiat. Mi-a răspuns: „Simplu. După
nas.” După nas? Am ridicat, întrebător, din sprâncene. Zice: „Da, e un nas
special. Nu ştiu să explic, da-n orice caz, eu n-am mai văzut unul la fel”.
Ăsta nu-i tâmpit! Asta, dacă nu cumva s-o fi înţeles cu Claudiu. Şi el mă
stresase cu poveştile despre nasul meu şi mă terorizase cu unghiul din care
voise să-l picteze, cel mai avantajos zicea el. „Nasul tău, Ina, este perfect.
Se întâmplă rar să aflii perfecţiunea sub forma asta. Este exact cât trebuie ca
dimensiuni, dar ceea ce-l face unic e curbura acestuia. Dacă era un pic mai
cârn, ţi-ar fi dat un aer de frivolitate; mai drept, ţi-ar fi dat o asprime care
ţi-ar fi răpit din farmec.” Mai că mă convinsese că, dacă trec oarecum drept o
femeie frumoasă, asta se datorează în cea mai mare parte nasului meu. O „anexă”
pe care eu nici măcar n-o băgam în seamă până atunci. Şi David avea o pasiune
pentru nasul meu. Îşi trecea uneori un deget peste el, într-o atingere uşoară,
abia simţită. Am închis ochii, vrând să rememorez acele clipe, apoi i-am
deschis, să nu mă creadă gardianul chiar dusă cu pluta. L-am întrebat într-o
doară: „Sunteţi cumva şi pictor?” Mi-a răspuns afirmativ, oarecum jenat: „Da,
dar eu nu sunt nici pe departe atât de bun ca domnul Teodorini. Pictez. Dar nu-mi
permit să trăiesc din pictură, de aceea lucrez ca gardian. Totuşi, sunt bucuros
că am găsit locul acesta, unde trăiesc printre tablouri.” Apoi, prinzând curaj,
mă întreabă despre Claudiu: „Sunteţi rude?”. „Nu, sunt... am fost...” Chiar
aşa, ce-am fost? Ce aş fi putut să-i spun ăstuia în câteva secunde despre
relaţia mea cu Claudiu. Am ales o formulare lămuritoare, dar care nu spune
nimic: „Ne-am cunoscut în tinereţe.” „Aha!”, a răspuns, fără să ştiu dacă şi ce
a priceput. Apoi, pentru că nu venisem să-i fac conversaţie gardianului,
distrăgându-l de la datorie, m-am îndreptat către tabloul cu magnolii, nu înainte
de a-i face o mică bucurie, ca răspuns la atenţia pe care mi-o acordase: „Cred
că sunteţi un pictor bun. Numai dumneavoastră şi domnul Teodorini aţi remarcat
trăsăturile nasului meu.” Încântat din cale afară, m-a invitat la viitoarea lui
expoziţie. Ei, lasă, că n-am devenit chiar aşa de intimi! Am dat din cap a nu
se ştie ce şi m-am depărtat, simţind că nu mai pot face pe politicoasa multă
vreme cu acest om care nu avea, în fond, nicio vină. Dar mie nu de el îmi
ardea. Eu aş fi vrut, de exemplu, să-l fi întâlnit pe David. Nu ştiu de ce
venisem cu speranţa aceasta. Claudiu îmi spusese clar că nu a mai ţinut
legătura cu el din acea zi când s-au întâlnit ultima oară în atelierul de pe
Champs Elysées şi totuşi, eu, cu stilul meu de ţesătoare de iluzii, mă gândeam
că cine ştie, poate se va întâmpla o minune şi va veni, construind tot soiul de
scenarii aberante. Priveam tabloul cu magnoliile şi îmi aminteam...
Desigur, era înainte ca între mine şi Claudiu lucrurile să se fi lămurit. Eram,
de data aceea, doar cu ei doi. Cum Claudiu picta, eu şi David rămăsesem
împreună într-o oarecare intimitate care ni se întâmpla atât de rar. Am privit
ce-am privit la meşteşugul lui Claudiu, apoi eu am propus să ne plimbăm prin
Grădina Botanică. Mergeam ca doi prieteni, dar inima mea îndrăgostită zvâcnea să
iasă. La un moment dat, ne-am aşezat pe o bancă. Stătea în dreapta mea, îl priveam
cu drag, m-aş fi aruncat în braţele lui, i-aş fi stat la piept o veşnicie. În loc
de asta, vorbeam, spuneam vrute şi nevrute, probabil aiureli. Şi mă bucuram ca
niciodată de prezenţa lui, de vocea lui, de soarele acelei dimineţi către ora
prânzului. Eram invadată de un val de bucurie imensă şi mă întrebam dacă şi
pentru el e la fel. Nu aveam certitudini. În ce-l priveşte pe David, niciodată
n-am avut certitudini. Nici măcar după ce Claudiu plecase şi noi am rămas
împreună. Nici acum după toate cele povestite de Claudiu, nu am convingerea că
am fost pentru David tot ce a însemnat el pentru mine. Şi, până la urmă, ce-ar
mai conta?
Rând pe rând, am luat toate
tablourile şi mi-am rememorat tinereţea dinainte de magnolii. Pianistul atacase
nişte nocturne de Chopin. Pluteam într-o irealitate străină de tot ce mă
înconjura. Vedeam mulţimea adunată admirând picturile, făcând remarci despre
ele şi parcă mi se părea că indivizii aceia mi se bagă în viaţă, intră cu
bocancii în intimitatea mea. Eu mă regăseam în spatele fiecăreia dintre
picturi. Eu, împreună cu David. Trăiam în alt timp. Ce căutau oamenii ăia
acolo? Ce voiau? Şi cucoana aia ce zăbovea atâta în faţa „Cinei neterminate?”
Nu cumva voia să mi-l fure?
M-am trezit la spital, în rezerva
cu pereţii albi, reci şi neprimitori. Făcusem iar un acces de febră ca în cele
două dăţi, o dată când rămăsesem cu David, a doua oară când rămăsesem fără el. O
asistentă care mă supraveghea a dat alarma şi doctorul s-a înfiinţat imediat să
mă programeze la diferite analize. L-am convins cu greu că sunt sănătoasă tun,
că singura boală de care sufăr e „sindromul David”, că nu mă interesează ce
spun aparatele lor tâmpite. „Doctore, bucuraţi-vă că oamenii sunt nefericiţi,
că omenirea duce lipsă de iubire. Altfel, ar trebui să vă schimbaţi meseria.
Nimeni, dar nimeni nu s-ar îmbolnăvi de nimic, dacă oamenii ar fi fericiţi,
dacă s-ar şti iubiţi! Vă pierdeţi vremea descoperind leacuri, când singurele
reţete pe care ar trebui să le prescrieţi ar trebui să conţină leacuri pentru
suflet.” Puţin a lipsit să nu mă interneze la psihiatrie. De fapt, a fost
nevoie să-l ameninţ că-l dau în judecată, asigurându-l, totodată, că asta e
meseria mea şi chiar mă pricep. Am plecat pe picioare, mai sănătoasă ca
niciodată. Căci ceea ce nu ştia doctorul dar eu ştiam era faptul că acea
expoziţie fusese pentru mine vindecarea. Iar febra nu fusese decât o eliberare
a organismului de sindromul care mă însoţise ca o umbră de-a lungul vieţii. În timpul
expoziţiei, retrăind în alt timp şi totodată în prezent, proiectându-mă şi în
viitor, am avut revelaţia efemerităţii acestei vieţi, a inutilităţii tuturor
grijilor şi problemelor noastre. Tabloul cu Cina neterminată va fi privit şi
peste o sută de ani într-un muzeu. Alţi oameni se vor perinda prin faţa lui,
vor avea de spus, de comentat, de simţit. Alţi oameni pentru care la fel de importante
vor fi dorurile, iubirile, neîmplinirile proprii. Mi s-a făcut milă de acei
oameni încă nenăscuţi care vor suferi, la rândul lor, din dragoste, degeaba, ca
şi când lumea începe şi se termină cu ei. Lumea nu începe şi nu se termină cu
niciunul dintre noi. Aşadar, nici cu mine.
Când ieşeam, în curtea
spitalului, un copil se juca. Peste o sută de ani, nici pentru el nu va mai
conta nimic. Nici faptul că acum umblă în nişte papucei rupţi, nici că poate
nici pe el nu-l va iubi cine trebuie. I-am zâmbit şi mi-a întins ceva ce ţinea
ascuns la spate: un boboc de floare. Ca să-i ofer şi eu ceva şi neavând nimic
care să-l încânte, i-am dat portretul meu, pe care Claudiu mi-l oferise când mă
vizitase la spital. Probabil copilul ar fi fost mai mulţumit de-o bomboană. A alergat
după mine şi m-a interogat: „Tanti, n-ai un pix?” Am scos unul din geantă, pe
care i l-am întins. L-a luat vesel şi a-nceput să-mi deseneze mustăţi pe
tablou. Aşa-mi trebuie, dacă nu i-am dat măcar o bomboană! Am râs împreună de
isprava lui şi m-am îndreptat către casă, cu o imensă pace în suflet. Mă vindecasem!
Şi eram de-a dreptul bine dispusă. Copilul acela, cu măzgălelile lui, îmi relevase
un adevăr imuabil: oricât de frumos ai avea nasul, dacă n-ai mustăţi, tot
degeaba!
