Interviu - Februarie 2013

Despre concurs

Două eleve ale Colegiului Naţional "Mihai Viteazul" din Slobozia, coordonate de Doamna Profesor Loredana Stan, mi-au trimis câteva întrebări pentru un interviu ce va participa la un concurs. Le felicit pentru bogăţia de idei şi acurateţea întrebărilor, urându-le, totodată, succes!

Iată interviul, mai jos: 

Actualizare 22 martie 2013: Interviul a obtinut locul al III-lea la concursul national  `Condei de jurnalist`, de la Suceava. Felicitari fetelor, doamnei profesoare si... mie, deh! Mult succes mai departe!

„Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!”

-Interviu cu scriitoarea FLORENTINA LOREDANA DALIAN-

1.Doamnă Florentina Loredana Dalian, sunteţi o personalitate a vieţii culturale  ialomiţene, o cunoscută şi apreciată scriitoare, membră a  Asociaţiei Culturale „Helis” din Slobozia,  membră fondatoare a Clubului Umoriştilor Constănţeni „Prăvălia cu umor”,
membră a Cenaclului Literar „Mihail Sadoveanu” din Constanţa, membră a Societăţii Române de Haiku, Bucureşti şi Constanţa. Vă regăsim  scrierile dumneavoastră: reportaje, memorialistică, proză, poezii, teatru, în fiecare număr al   revistei de cultură “ Helis”. Aveţi o intensă activitate şi în on-line, scriind şi pe blogul dumneavoastră: www.florentinadalian.blogspot.com. Vă implicaţi în acţiuni caritabile, sprijinind proiectele Protoieriei  Slobozia, sunteţi inginer chimist, director general al unei firme şi, nu în ultimul rând, mamă. De unde atâta energie şi ce vă motivează în toate acţiunile dumneavoastră? Succintul curriculum vitae pe care vi l-am realizat acoperă preocupările diverse ale dumneavoastră? Ar mai trebui ceva adăugat acum, la început de interviu?

Aţi menţionat mai mult chiar decât era necesar. Nu mă consider nici personalitate, nu ştiu nici cât de cunoscută şi apreciată scriitoare sunt, dar, pentru mine, faptul că voi mă consideraţi astfel este important; înseamnă că am ceva de transmis tinerei generaţii, şi asta mă bucură enorm. Cât despre energie, cu siguranţă ea îmi vine de la Dumnezeu. Uneori, mă întreb şi eu cum de reuşesc să mă implic în atât de multe activităţi, să le duc la bun sfârşit cu bine. Atunci când ne dorim foarte mult şi când ne mai şi rugăm pentru ajutor, cu siguranţă el vine. Motivaţia principală în acţiunile mele o constituie o mare bucurie de a trăi, de a face cât mai multe lucruri, de a lăsa ceva în urmă, de a bucura pe cât mai mulţi oameni. Dar am avut, de-a lungul timpului, şi motivaţii care ţin de constrângere, în special atunci când ne referim la activitatea mea de bază, retribuită: nevoia de a-mi asigura, atât mie, cât şi fiului meu, un trai decent, dorinţa de a putea oferi şi altora. Aţi surprins destul de bine şi de complet sfera preocupărilor mele. Ar mai fi de adăugat că una dintre cele mai reconfortante şi încântătoare dintre aceste preocupări o reprezintă întâlnirile cu tinerii, cu elevi ca voi.

2. Propunem să continuăm interviul nostru prin a ne vorbi despre modelele dumneavoastră existenţiale şi despre începutul formării dumneavoastră ca om şi ca scriitor. Când aţi descoperit că există o conexiune între dumneavoastră şi literatură şi când aţi avut primul impuls de a vă aşterne creaţiile pe hârtie?

Nu pot afirma că am avut modele bine definite. Însă am avut acest mare dar de a reuşi să iau partea bună de la oamenii pe care i-am întâlnit, de la personalităţile cu care mi-am intersectat paşii. A fost un mod de autoeducare pe care încă-l mai practic. Atunci când admir foarte mult o calitate la un om, încerc să mi-o însuşesc şi eu, în măsura posibilităţilor.

Nu ştiu când am început să mă formez cu adevărat ca scriitor, însă conexiunea, aşa cum bine aţi numit-o, dintre mine şi literatură s-a creat destul de devreme, în primul rând ca cititor. Poveştile pe care ni le spun bunicii sunt pentru oricare dintre noi primul impact cu literatura. Bunica mea avea un dar deosebit de a povesti şi de a inventa poveşti, lucru care mă fascina. La rândul meu, atunci când ceva nu-mi plăcea, încercam să schimb povestea. Am avut o tendinţă către nonconformism şi nu m-am mulţumit să mă opresc la barieră (exceptând-o pe cea de cale ferată, desigur). Cred că o primă tendinţă de a arunca bariere în aer a fost atunci când schimbam finalul poveştilor, în special al celor triste. Nu-mi plăceau. Nu puteam accepta că biata capră îşi găseşte iezii, de fapt capetele lor tăiate, la geam. Nu mă încălzea cu nimic răzbunarea de după, căci îmi era milă şi de bietul lup. Şi am descoperit că era atât de simplu să îţi scrii propria poveste, aşa cum vrei. Sigur, aceasta a fost o etapă a primilor ani ai copilăriei, când încă nu eram la şcoală. Prin clasa a doua am început, cred, să pun pe hârtie primele poezii. Îmi vine să râd, erau poezii patriotice. În clasa a şaptea, parcă, am câştigat locul I la un concurs de poezie, într-o tabără. La şcoală, făceam compuneri care impresionau profesorii. Spun aceste lucruri, să se înţeleagă că preocupare a existat. Dar cum se întâmplă de multe ori, dacă darurile cu care ai fost înzestrat nu sunt exploatate, ajungi să uiţi şi tu că le-ai avut. Prin clasa a zecea, am mai avut tentativa de a scrie o poezie şi chiar un roman, dar le-am rupt la scurtă vreme, căci nu mi-au plăcut. Bineînţeles că nu le-am arătat nimănui. Mi-am urmat drumul pe calea ştiinţelor exacte, absolvind liceul la care învăţaţi şi voi, la clasă de informatică (pe atunci, nici măcar nu era clasă de filologie), apoi am mers la Politehnică şi am cam uitat de scris (dar nu şi de literatură, citeam mult, atât cât îmi permitea timpul). M-am reapucat abia târziu, spre vârsta de 35 de ani, aşa, într-o joacă. Joaca aceea s-a transformat, cu timpul, în ceva serios (mai mult datorită altora decât mie), iar acum nu mai pot să „abdic” de la scris.

3. Prin studiile şi ocupaţia dumneavoastră aveţi o formaţie realistă, mai puţin uzuală în rândul creatorilor de literatură. În ce măsură, ştiinţele exacte pe care le-aţi studiat v-au influenţat “atelierul de creaţie”?

Întrebarea este interesantă, dar nu cred că pot să cuantific contribuţia formaţiei mele realiste la creaţia literară. Tot ce ştiu e că uneori mă ajută (mai ales în proză, unde e nevoie să ai destul de multe cunoştinţe din multe domenii), iar alteori mă împiedică (probabil în poezie). Cred că important este rezultatul; dacă place cititorului, este în regulă. Şi totuşi, n-aş vrea să las întrebarea cu un răspuns atât de evaziv. Voi da un exemplu: o dată, am simţit nevoia să definesc relaţia dintre două categorii sociale printr-un termen din chimie/ fizică, astfel am spus despre cele două categorii că sunt „nemiscibile”. Cineva care a citit aceasta a zâmbit şi s-a amuzat, iar asocierea i s-a părut interesantă. Aş vrea să spun, totuşi, că structura mea interioară nu este „setată” (iată influenţa!) pe ştiinţele exacte, ci pe cele umaniste. Dar m-am străduit să nu mă fac de râs nici în profesia mea şi să o exercit cât pot mai bine.

4.Aţi scris patru volume de proză :  „Scrisori netrimise”, „Aceeaşi lună peste sat”, „Şi copiii se îndrăgostesc”, “A unsprezecea poruncă”. Temele acestora sunt variate şi deosebit de actuale: de la condiţia feminităţii, viaţă şi moarte, prietenie şi trădare, la nevoia de comunicare a omului contemporan. De unde vă luaţi subiectele de inspiraţie? Putem regăsi printre personajele dumneavoastră concitadini de-ai noştri? Spre exemplu, regizorul Cristian Mungiu spunea că are cu el în permanenţă un carneţel în care îşi notează dialoguri pe care le aude, replici interesante, fragmente de limbă vorbită pe care le va folosi în filmele sale. Vă folosiţi şi dumneavoastră de un asemenea „ajutor”?

Subiectele mi le iau de peste tot: din viaţă (a mea sau ale altora), din imaginaţie, din natură, de la oameni. Printre personajele mele, cu siguranţă se găsesc şi „bucăţi” din concitadini de-ai noştri (i-am tranşat, bieţii de ei!), dar cine mai ştie? Se întâmplă ca, uneori, sau de cele mai multe ori, nici autorul să nu mai ştie exact cât a luat din X, cât din Y. Pentru că, spre deosebire, de pictori, de exemplu, care, atunci când folosesc modele, trebuie să redea trăsăturile acestora cât mai exact, scriitorul nu este obligat să facă aceasta. Mie, cel puţin, aşa mi se întâmplă. Când construiesc un personaj, poate că fără să-mi dau seama „amestec” (şi aici formaţia mea de chimist chiar mă ajută!) caractere din persoane cunoscute, cu altele din imaginaţie, dar creez un personaj cu totul nou, care nu poate fi identificat nici cu X, nici cu Y. Legat de aceasta, m-am amuzat când scriitoarea Nina Cassian povestea odată la o emisiune TV cum s-a dus cu un manuscris la „Cartea Românească”, editură condusă la vremea aceea de Marin Preda, iar acesta i-a respins romanul, nedorind să-l editeze, întrucât s-a supărat că s-a recunoscut în el, dar nu aceasta fusese supărarea, ci faptul că în eroul din roman „îl amestecase” pe el cu altcineva. Culmea! Un scriitor care ştia, de bună seamă, că astfel decurg lucrurile de obicei în construirea personajelor. Dar se pare că acolo fusese vorba de altceva, un soi de gelozie, şi atunci înţelegem, nu-i aşa?

Spre deosebire de regizorul Mungiu, eu nu umblu cu carneţelul la mine, însă mă străduiesc să reţin anumite lucruri şi chiar le reţin şi mi le notez mai târziu pe cele care îmi plac. O sursă inepuizabilă de replici o poţi găsi la ţară, în special la bătrâni. Din păcate, merg din ce în ce mai rar, iar atunci nu prea am timp de poveşti. Însă mi-am mai păstrat o rezervă din copilărie. Contează foarte mult şi locul în care ai trăit şi te-ai format. Un orăşean get-beget nu cred că va putea scrie niciodată veridic despre ţărani. Mie mi-a citit cineva odată un text – „Mariţa” – în care personajul este o femeie simplă de la ţară. Omul este critic de artă, văzuse şi citise multe la viaţa lui. A venit la mine (eram la un festival de teatru) şi m-a întrebat foarte intrigat cum e posibil ca cineva care s-a născut în Bucureşti să scrie atât de veridic despre o  ţărancă, să folosească un limbaj atât de specific, din sfera rurală. L-am liniştit, să nu mă creadă vreun geniu, explicându-i adevărul, anume că doar m-am născut în Bucureşti, dar primii mei ani i-am petrecut la  sat. L-am simţit răsuflând uşurat.

5. Am citit pe blogul dumneavoastră că aţi scris şi dramaturgie, iar piesa de teatru „Înainte de magnolii” a obţinut   locul I la Festivalul Naţional "Mihail Sorbul", Botoşani, 2012. De altfel, premiile obţinute de dumneavoastră sunt nenumărate şi reprezintă o confirmare a valorii scrierilor personale. De asemenea, aţi avut succes şi în abordarea aşa - numitei “literaturi minimaliste” : haiku, tanka. În ce gen literar, specie literară vă simţiţi cel mai confortabil să scrieţi? Consideraţi că se scrie mai uşor într-un anumit gen literar? Sunteţi adepta modelor, a curentelor, a tendinţelor existente în literatură?

Deşi am abordat mai multe genuri literare, cel mai confortabil, mai adevărat şi mai aproape de misiunea mea scriitoricească mă simt atunci când scriu proză. Aş merge şi mai în profunzime şi aş zice că cel mai bine mă reprezintă proza scurtă. Dramaturgia este o mare provocare pentru mine, însă aceasta, din punctul meu de vedere, se scrie cel mai greu. Aceasta deoarece „produsul finit” este mult mai complex; când scrii o piesă de teatru nu trebuie să te gândeşti (numai) la cititor, ci, în primul rând, la spectator. O piesă de teatru pe hârtie nu are viaţă (aşa cum se întâmplă cu proza sau cu poezia), ea capătă dreptul la existenţă abia atunci când este pusă în scenă. Nu îmi place să scriu teatru, mă oboseşte, îmi consumă resursele mai mult decât oricare alt gen, dar îmi doresc mult să ajung să văd o piesă scrisă de mine (sau mai multe) puse în scenă. Iubesc teatrul, iubesc starea aceea specială în care te transpune, ca spectator, de aceea probabil voi mai încerca. Dar e nevoie de „oase tari”.

Cât despre modele, tendinţe şi curente în literatură, nu sunt deloc adepta lor. Dacă te străduieşti să te aliniezi acestora, reiese o scriitură forţată, lipsită de veridicitate. Că se întâmplă să te încadrezi într-un curent sau altul, aceasta este altceva. Dintotdeauna am considerat că aceste clasificări sunt mai mult treaba criticilor, a istoricilor literari. Scriitorul trebuie să scrie aşa cum simte şi să scrie bine. Sigur, nu mai scriem acum aşa cum se scria la anul 1700. Dar asta nu trebuie să ne preocupe. Scrisul trebuie să „curgă”, ori, dacă nu, mai bine nu mai scrii.

6. Aminteam anterior că aveţi o listă impresionantă de premii obţinute la diferite manifestări literare. Ce importanţă acordaţi acestor premii? Scrieţi şi pentru obţinerea acestor distincţii? Care vă este premiul cel mai drag şi, poate, cel mai important ale carierei dumneavoastră, de până acum?

Premiile literare sunt importante în măsura în care ele îmi dau „oglinda” scrisului meu. De aceea am şi trimis la concursuri, la cât mai multe, cu jurii cât mai diferite. Pentru a mă verifica, pentru a înţelege dacă sunt pe un drum bun sau nu. V-am spus mai devreme că am început să scriu în joacă. Nu credeam în ceea ce fac, nu aveam încredere în estetica scrisului meu, îmi spuneam că, probabil, aşa cum scriu eu, mai scriu alţii mii. Că orice om simte nevoia să aştearnă nişte gânduri pe hârtie. Eu voiam să aflu dacă ceea ce făceam eu se ridică peste nivelul de „jurnal de gospodină”. Dacă nu erau aceste premii care să îmi dea încredere în ceea ce fac, nimeni n-ar fi aflat că eu scriu, n-aş fi avut tupeul să mă prezint în faţa lumii cu rebuturi, având apoi pretenţia să mai fiu şi numită scriitoare. Asta ţine, cred, de bunul simţ.

Premiul cel mai drag? Premiul cel mai drag… sunt mai multe. În primul rând cele obţinute în dramaturgie, pentru că au fost cele mai surprinzătoare pentru mine (în afară de cel pe care l-aţi menţionat, a mai fost unul, tot la Botoşani, în 2008, pentru piesa „Dincolo de timp” şi unul în 2011, la Festivalul „Goana după fluturi” Rm. Vâlcea, cu piesa „Atenţie, cad suflete!”, toate premii I). Şi aş mai adăuga încă unul, de data aceasta pentru proză: Marele Premiu Eusebiu Camilar, la Concursul „Eusebiu Camilar/ Magda Isanos” de la Suceava, în 2008. Odată cu obţinerea acestui premiu, lucrurile au început să se mişte pentru mine, ca truditor într-ale scrisului. Până atunci, deşi ajunsesem la vârsta de 40 de ani, nici nu-mi propusesem să public, nici nu începusem să mă iau în serios. La Festivalul de la Suceava, au fost nişte întâlniri benefice pentru mine, oameni care mi-au dat încredere şi imboldul de a trece la o altă etapă. În primul rând, criticul literar, renumit eminescolog, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, care făcuse parte din juriu şi mi-a spus că i-au plăcut mult textele mele, reţinuse chiar anumite pasaje din ele; şi atunci mi-am zis că, dacă un astfel de om, de profesionist, se coboară de la înălţimea lui să-mi citeze din „porcăriile” pe care le scriam eu (fără falsă modestie, chiar aşa credeam), înseamnă că e ceva de scrisul meu. Şi am început să-mi reconsider atitudinea faţă de ceea ce scriu şi, totodată, să fiu mai atentă cu cuvântul, cu aşezarea lui în text; practic acest premiu şi aprecierile profesorului Rachieru m-au responsabilizat. Şi tot atunci la Suceava, l-am întâlnit pe scriitorul şi editorul Aurel Podaru (şi el membru al juriului) care m-a bătut consecvent la cap, până ce m-am decis să public prima carte – „Şi copiii se îndrăgostesc”.

Un alt lucru extraordinar pe care mi l-au conferit aceste premii, dincolo de confirmarea valorii textelor mele şi dobândirea curajului de a le arăta şi altora, l-au constituit ocaziile pe care mi le-au prilejuit, de a cunoaşte oameni deosebiţi şi cu impact benefic asupra traseului meu literar, oameni de la care am avut ce învăţa, care mi-au dat curaj şi încredere, care mi-au devenit – unii dintre ei – buni prieteni. Arta apropie oamenii, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, cu condiţia să ne „scuturăm” de orgolii tembele, care nu-şi au rostul. E loc de toţi sub soare.

7. Dar despre premiul Nobel pentru Literatură ce părere aveţi? Este un etalon al valorii, într-adevăr? Aveţi vreun scriitor preferat, laureat al premiului Nobel?

Sigur că premiul Nobel pentru Literatură este un etalon al valorii, într-un context dat, menţinând gradul de subiectivism (fie el şi redus la minimum) pe care îl are orice premiu. Asta nu înseamnă că, dacă ai obţinut premiul Nobel, eşti neapărat cel mai bun; eşti cel mai bun în contextul dat, sau printre cei mai buni; iar dacă nu l-ai obţinut, nu înseamnă că nu eşti un scriitor de valoare. Dar evident că el contează mult, reprezintă o confirmare şi cred că e normal, ca scriitor, să ţi-l doreşti (fără să faci din asta o ţintă, nu scrii pentru premii, asta-i clar) şi să te bucuri dacă l-ai obţinut.

Dintre laureaţi, nu ştiu toată lista de premiaţi Nobel, dar pot spune că unul dintre ei, a cărui operă îmi place, este Gabriel Garcia Marquez. Iată, Marquez a obţinut Premiul Nobel pentru un volum de nuvele, dar mie opera sa reprezentativă mi se pare a fi „Un veac de singurătate”. S-a întâmplat şi să nu mă impresioneze în mod deosebit un roman al său – „Toamna Patriarhului”, poate şi pentru că l-am citit după „Un veac…” şi deja aveam anumite „pretenţii”.

8. Am participat la o întâlnire cu elevi ialomiţeni la care dumneavoastră aţi fost invitată pentru a vă prezenta cele mai recente cărţi apărute. Am observat că vă place dialogul cu tinerii şi empatizaţi cu aceştia. Ce părere aveţi despre tânăra generaţie contemporană şi care este mesajul dumneavoastră pentru cei mai tineri cititori? Mai poate fi scriitorul un model pentru tânăra generaţie de astăzi?

Aşa cum spuneam şi la începutul interviului, aşa cum şi voi aţi sesizat corect, dialogul cu tinerii îmi place foarte mult şi mă bucur atunci când simt că şi pentru ei reprezintă o încântare. Voi mi-aţi pus atunci nişte întrebări foarte interesante, v-aţi implicat cu seriozitate în ceea ce s-a întâmplat acolo şi asta a făcut să-mi crească inima. Tânăra generaţie contemporană este absolut superbă! Şi, din multe puncte de vedere, chiar mai evoluată decât generaţiile anterioare (aşa şi trebuie!). Eu, de exemplu, în clasa a noua, nu eram în stare să întocmesc un interviu pe măsura acestuia pe care l-aţi elaborat voi. Şi nu vorbesc aici numai de mine. Rămân uimită ori de câte ori văd copii/ tineri talentaţi, în diferite domenii, deştepţi, educaţi şi spun de fiecare dată că avem o generaţie de aur. Desigur, nu toţi pot fi aşa, există şi elemente negative; dar să fim înţeleşi, dacă tânăra generaţie, pe alocuri,  ne supără cu ceva, ori ne dezamăgeşte, atunci să fie clar că numai noi, adulţii, suntem de vină, toţi şi fiecare în parte. Dacă s-a produs o inversare a valorilor, dacă tinerii sunt bulversaţi în relaţia cu viaţa şi societatea, dacă ei simt nevoia să-şi manifeste revolta pentru aceasta, e numai pentru că, noi, cei „mari” le-am construit o lume pe dos, sau nu ne străduim suficient să schimbăm lucrurile în bine; eu, personal, mă simt vinovată de asta, dar încerc, pe măsura posibilităţilor mele, să schimb ceva. Aceşti tineri minunaţi  trebuie să aibă şansa ca cineva dintre adulţi să îi descopere, să îi promoveze, să îi încurajeze în talentul şi aspiraţiile lor. Consider că voi sunteţi dintre cei norocoşi, pentru că aveţi o doamnă profesoară care vă sprijină şi nu se mulţumeşte doar cu activitatea de la catedră.

Dacă scriitorul mai poate fi un model? Da. Dar pentru a constitui un model pentru alţii, trebuie ca, în primul rând, să-şi impună o anumită ţinută (morală, profesională, estetică etc.), altfel, el se alătură cârdului (nu pot spune „pleiadei”, întrucât cuvântul are o conotaţie pozitivă) de nonvalori de care e lumea plină. Şi, nu în ultimul rând, să se aplece cu dragoste către tineri şi către problemele lor. Nu poţi constitui un model nici pentru un câine, dacă nu-l iubeşti.

Mesajul meu pentru tinerii cititori este următorul: Dragilor, să fiţi conştienţi de frumuseţea şi valoarea voastră, să nu vă irosiţi talentul (oricare ar fi acela), să nu vă lăsaţi corupţi de antimodelele de care abundă mass-media, căutaţi-vă modele adevărate, învăţaţi de la profesionişti, aveţi încredere în voi şi nu permiteţi nimănui să vă taie aripile! Ascultaţi de cei mari, dar ascultaţi de aceia care vă iubesc şi vă vor binele (am convingerea că aveţi capacitatea de a discerne)! Fiţi sinceri cu voi înşivă şi cu ceilalţi! Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!

9. Pentru că sunteţi o fină observatoare a vieţii culturale ialomiţene, v-am întreba cum definiţi peisajul cultural ialomiţean? Putem fi mândri de manifestările culturale organizate în orizontul nostru local?

E loc de mai bine. Sigur, lucrurile se mişcă, dar se mişcă lent şi, uneori, am impresia că nu există un interes major pentru aceasta, deşi oamenii au nevoie din ce în ce mai mult de binefacerile culturii. Să fim bine înţeleşi: singura modalitate de a contracara mizeria şi kitsch-ul care se întind ca pecinginea - este cultura. Ceea ce mă deranjează este faptul că, deşi sunt unele manifestări culturale interesante, parcă adeseori acestea nu sunt făcute cu scopul de a fi transmise cât mai multora. Se menţine o atitudine elitistă şi nu e deloc benefic.

Dar, sigur, e bine să amintim aici şi lucrurile bune care se manifestă în plan cultural în Ialomiţa. Le voi enumera în ordine aleatorie: Festivalul-concurs de lieduri „Ionel Perlea”, devenit deja o tradiţie, de doi ani având şi secţiune de muzică sacră, Festivalul de artă culinară şi folclorică „La Casa Tudorii”, concertele susţinute de Corala „Sf. Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, precum şi de alte formaţii artistice, în plan literar apariţia lunară a revistei „Helis” care în curând va împlini 10 ani de existenţă. Apoi, mai sunt spectacolele de la Casa Municipală de Cultură, inclusiv spectacole de teatru, deşi aici e de discutat. Din păcate, am constatat că şi teatrul a fost supus, pe alocuri, degradării. Dar am avut, de exemplu, ocazia să vedem Corul „Madrigal”, Corala „Armonia”a Arhiepiscopiei Tomisului, Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa – nume reprezentative în cultura naţională. Mai sunt şi alte acţiuni: expoziţii de pictură, lansări de carte, Salonul Anual de carte, dar, să fiu iertată, mi se pare că nu se dă amploarea cuvenită unora dintre acestea. Totuşi e bine că ele există. Şi e bine când e loc de îmbunătăţiri.

10.Care sunt proiectele pe care le aveţi în lucru din punct de vedere literar?

Primul e chiar legat de discuţia anterioară. Dacă ne va ajuta Dumnezeu şi dacă vom avea susţinerea financiară din partea Consiliului Judeţean, în curând, chiar anul acesta, vom avea în Ialomiţa, pentru prima dată, un Festival-Concurs literar, de anvengură internaţională. Nu pot dezvălui mai mult, întrucât existenţa sa este condiţionată de ceea ce am menţionat anterior şi încă nu „s-au făcut cărţile”. Voi spune numai că m-am implicat direct în proiect, iar acesta se va desfăşura, dacă se va desfăşura, sub egida Protopopiatului Slobozia, mai exact a Asociaţiei „Din inimă pentru aproapele”. O veste bună pentru voi: unul dintre partenerii proiectului va fi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia, chiar acum două zile am discutat despre aceasta cu domnul Director Vitalie Buzu. Acesta este un proiect de anvergură, care va implica mai toate instituţiile culturale din judeţ şi de care vor beneficia, în mod direct sau indirect, foarte mulţi oameni, dar în primul rând imaginea judeţului/ oraşului nostru.

În plan mai restrâns, am în lucru un roman – „Înainte de magnolii” ( am împrumutat din piesă titlul şi o parte dintre personaje, dar am schimbat destul de mult mesajul), un volum de poezie, unul de proză scurtă umoristică şi un altul care se va numi „Cronica de Stână”, ale cărui capitole pot fi urmărite în „Helis”, un fel de fotografie în proză a momentului literar actual al judeţului, prin reprezentanţii Asociaţiei Culturale Helis. Ce au comun stâna cu literatura? Vă invit să citiţi!

11. Care sunt  mottoul, citatul, cuvintele dragi care vă călăuzesc în parcursul dumneavoastră existenţial?

Ar fi mai multe, dar îmi place în mod deosebit unul, ceva ce mi-ar fi plăcut să fi scris eu: „Există fiinţe prin care Dumnezeu m-a iubit”. Nu sunt sigură cine a spus-o, eu am citit-o la un poet, într-un anumit context.

Şi Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, un adevărat şi totodată poetic elogiu al  dragostei (I, Cor, 13), din care voi cita numai versetul 2: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

DIANA VASLUIANU, OLIVIA GOICEA, clasa a IX-a F, Colegiul Naţional „ Mihai Viteazul”  Slobozia

prof. coordonator: Loredana Alina Stan

Slobozia, 13 februarie 2013