Florentina-Loredana Dalian: în poezie
Citesc cu mare plăcere revistele ce mi se trimit pe format electronic. Una dintre ele este „Constelaţii diamantine” care apare la Craiova. În nr. 6(22)/2012 am găsit poezia unei tinere din Slobozia (ne-am intersectat pe la manifestarile literare de la Mizil, Râmnicu-Sărat, Buzău, etc...) dar, o ştiam scriind doar proză. La o emisiune radio „Din Bărăgan...”- transmisă de la Slobozia, i-am ascultat primele poezii. Se regăsea în acea emisiune, în contopire cu poezia. „Constelaţii diamantine” îi oferă o pagină din spaţiul ei, cu două poeme inedite. În primul („Domnişoara Nimeni”) dovedeşte înclinaţie spre latura epică şi ironică a poemelor, ca o prelungire a „descoperirii” generaţiei lui Geo Dumitrescu şi Tonegaru.
„La noi la ţară – pe cremea când eram copil –
când lumea n-avea chef
să-ţi asculte tâmpeniile
ţi-o reteza scurt – hai sictir
Eu am crescut jumătate
la ţară jumătate
la oraş
n-am învăţat fandoseli dar nici
să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu
îmi iese un hai sictir aşa mai anemic
din care ei înţeleg
hai”
Poeta e convinsă că va aduce celor din lumea de lângă ea, eliberarea de stupiditate şi mărginire. E încă timidă în a declanşa ofensiva:
„când şi când
mă întreabă oglinda – tu cine eşti
în faţa ei am curaj
îi răspund hai sictir”
În cel de al doilea poem „Aici nu mai suntem singuri”, aplecarea poetei e acum spre metafizica poeziei, dovedind valenţe de abordare a unei elegante reţineri a stărilor sufleteşti:
„Când spui
aici nu mai suntem singuri
aici ne avem unii pe alţii”
te aprob doar pe jumătate
tu nu ştii
că dincolo de poartă
ne întoarcem fiecare
la singurătăţile noastre?”
Tabloul e al unui singuratic. Dar, nu al unui singuratic asaltat de spaime, ci al unuia cu o anumită răceală şi un anumit orgoliu unde, nevoia de comunicare e exprimată cu o anumită precauţie în logica rostirii:
„Ştiu, îl avem pe Dumnezeu
dar uneori şi între El şi noi
construim porţi
pe care le ferecăm bine
cu lacăte”
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu