Rochiţa cu buline
atârnă inutilă în
cui.
Erai tânără, Joretta,
puneai aripi la vise
şi buline pe rochii;
buline albe pe negru,
buline negre pe
rochia roşie,
pe cea galbenă...
Erai tânără, Joretta,
nici că-ţi păsa.
Pas de deux, pas de trois –
cam aşa îţi mânai
visele de la spate.
Purtai tocuri înalte
pe asfaltul încins,
călcai pe
lăcrămioare,
râdeai de azalee,
în ochi, cerul ţi se
prefăcea în noapte
cu zănatice stele;
aveai o inimă atât de
mare
că încăpea în ea tot
Oceanul Pacific
şi tot mai rămânea
loc.
Erai frumoasă, dar nu
ştiai,
şi asta-ţi sporea mai
mult frumuseţea.
Te uiţi, acum, la
rochiţa din cui,
care nu te mai încape
cum nu
te mai încap visele
intrate la apă.
Doar gingăşia inimii
a rămas.
O, erai atât de
tânără, Joretta!
La ce ţi-a folosit?
Bucureşti, 27/ 28 iulie 2012
"te mai încap visele intrate la apă"
RăspundețiȘtergereminunat,reverenta!
minunat
RăspundețiȘtergereMulţumesc, Adrian! E doar o "poveste" aşa cum mi-a venit ea azi noapte, stând într-o cameră de hotel şi privind o rochie atârnată şi îmbulinată...
RăspundețiȘtergeresi pentru mine Bucurestiul e plin de poezie. dar deocamdata nu iese nimic. deocamdata doar adun stari si idei, trairi si povesti. sper sa iasa ceva din asta in curand. cat despre poezia ta, chiar e ceva diferit si totodata frumos!!!
RăspundețiȘtergereRomeo, aceste stări şi trăiri sunt "depozitul de hrană" al unui scriitor. Ele izbucnesc atunci când nu te aştepţi, după ce ani de zile s-au aflat în stare latentă. Pe vremea când eu adunam stări şi trăiri, nici nu visam la poezie, sau la scris, în general. Dar poveştile şi ideile nu treceau pe lângă mine, le trăiam într-un fel anume, interiorizat. Aşa că nu te îngrijora dacă nu iese nimic. Poezia, ca şi grâul, trebuie mai întâi să se coacă.
RăspundețiȘtergereÎţi mulţumesc pentru popas şi zicere.