Dorul
Trecuseră ani de la seara aceea din casa lui Fabian. Mă aflam, acum, în
toamna vieţii, o toamnă în culori aurii.
Mi se părea că acum mi se potrivesc cel mai bine versurile din Esenin, acelea
pe care le stâlcise Profesorul, corectat ulterior de Călugăr: „Toamna asta-n
aur îmbrăcată/ Din aceşti mesteceni fără chip/ După cei ce i-am iubit odată/
Plânge-ncet cu frunze pe nisip”. Mă oprisem din alergătură, nu mai aveam nevoie
să muncesc, mai luam din când în când câte un proces, doar aşa, fiindcă nu-mi
plăcea lâncezeala. Dar îmi rămânea suficient timp pentru artă, pentru ceea ce
iubisem toată viaţa. Închiriasem o garsonieră în Bucureşti – în Bucureştiul pe
care nu-l mai regăseam ca fiind cel de altădată, dar care păstrase nişte piloni
ca puncte de reper între care îmi căutam, de data aceasta de una singură,
urmele tinereţii, paşii de odinioară. Chiar dacă Bucureştiul cenuşiu al acelor
ani devenise altul, rămăseseră în acelaşi loc Opera, Ateneul, Teatrul Naţional,
„Bulandra”, Sala Dalles. Doar Grădina Icoanei părea acum mai tristă, ca o fată
sărăcuţă de la ţară, îmbrăcată cu haine de la bunica ei. Dar eu o iubeam la fel
de mult. Acolo mă plimbasem ultima oară de mână cu David, înainte să intrăm să
vedem „Hamlet” a treia oară. Dar nu mergeam prea des acolo, întrucât amintirea
tot mai durea şi, aşa, singură, ca o barză într-un cuib părăsit, mă simţeam
fără rost. Apăruseră mai multe Biserici, dar eu urcam tot Dealul Mitropoliei,
să merg în Biserica unde mergeam odinioară cu David şi Claudiu. Revenisem la Biserică,
după ce am înţeles că mă supărasem ca văcarul pe sat.
Nu plecasem de tot din
orăşelul meu de provincie, în care mă obişnuisem şi pe care-l simţeam pe
sufletul meu (doar atunci când mă visam balerină, mă imaginam dansând în marile
metropole), dar mai veneam din când în când la capitală, de cele mai multe ori
singură, alteori însoţită de vreun prieten scriitor. Nu circulam cu maşina prin
Bucureşti, mergeam cu metroul şi foarte mult pe jos, ca-n vremea studenţiei
mele. Căutam parfumul de odinioară şi, uneori, simţeam că-l respir odată cu
mirosul de magnolii.
Într-o zi, văzusem în
metrou, pe scaunele de vis-a-vis, o
fată şi doi băieţi, păreau studenţi, cu mapele sub braţ. Erau frumoşi toţi trei
şi ciripeau de zor, de parcă toată nădejdea omenirii ar fi stat în ciripeala
lor. Mă uitam la ei cu drag şi, deodată, am avut un flash de memorie. M-am văzut pe mine, însoţită de cei doi prieteni
ai mei, cu nişte decenii în urmă. Şi parcă în figura bruneţelului sobru,
uitându-se pe sub sprâncenele frumos arcuite, trase mult în jos, către coada
ochilor, îl vedeam pe David. Deodată, am simţit un dor cumplit, ca o gheară ce
sfâşie adânc, rupând bucăţi din tine. Poate era dorul de tinereţe, de
prietenie, de căruţa cu vise... Poate erau toate acestea la un loc. Dar toate
la un loc aveau un nume: David. Cu D, de la Dor. Pentru prima dată am fost
dispusă să accept cât de dor îmi era de David, cât de dor îmi fusese toată viaţa.
Nici măcar după soţul meu, după ce plecase la Domnul, nu-mi fusese atât de dor.
Măcar despre el ştiam unde se află. Însă David nu plecase niciodată din mine,
pentru că el, de fapt, plecase fizic, înainte de vreme, înainte de a consuma un
destin. Rămăsese un gol în urma lui, care nu putuse să fie umplut cu nimic din
toate darurile cu care fusese atât de generos cu mine bunul Dumnezeu. În ziua
aceea, în metrou, pentru prima dată am dat drumul plânsului care-mi stătuse-n
inimă atâţia ani. Mă obsedau versurile: „După cei ce i-am iubit odată...” şi
cele ale poetei N.C:„Mi-e dat să mă smulg din privelişti/ Cu sufletul
nepregătit/ Cum dat mi-e să plec din iubire/ Când încă mai am de iubit”. Eu mai
avusesem de iubit. Eu nu încheiasem contractul cu iubirea. De ce, atunci, nu-mi
fusese îngăduită?
Mergeam pe stradă
plângând, fără să-mi pese dacă mă vede cineva şi ce ar putea să creadă. În
fond, eram o anonimă. În oraşul meu, nu mi-aş fi permis luxul de a plânge pe
stradă, acolo oricând te puteai întâlni cu un cunoscut sau te putea zări de la
geam cineva care te ştia. Prin pânza lacrimilor regretelor târzii, ceva mi-a
atras, la un moment dat, atenţia, oprindu-mă în loc, ca străfulgerată. Era un nume.
Un nume pe care nu-mi venea să cred că-l vedeam scris negru pe alb, ba chiar
pentru câteva momente, am crezut că este plăsmuirea mea. Claudiu Teodorinni. M-am apropiat cu interes crescând de afişul
care-l conţinea şi, fără a înţelege perfect mesajul la început, încet, încet,
cuvintele au început să capete sens în mintea mea. „Sala Dalles vă aşteaptă la expoziţia Pictorului Claudiu Teodorinni, întors de curând în ţară, de la Paris; vor fi expuse
lucrări inedite, pictate în tinereţea artistului. Vernisajul va avea loc în
data...”. Aşadar, Claudiu... Câţi ani trecuseră? Peste 35? Nu-l mai văzusem
din seara aceea geroasă din Grădina Botanică, după concert. Inima îmi bătea cu
putere, gândul că l-aş putea revedea pe Claudiu mi-a adus speranţa că aş putea
afla ceva despre David. Deşi era un gând absurd, totuşi apropierea de cel care
ne fusese, cândva, prieten amândurora, însemna oarecum şi apropierea de cel pe
care atât de mult îl iubisem – David. Reîntoarcerea în vremea dinainte de
magnolii. Am citit de mai multe ori mesajul, am citit data, să mă încredinţez
că încă mai era de actualitate, parcă nevenindu-mi să cred. Dar nu mai aveam
răbdare încă o săptămână, până la vernisaj. Mi-am încercat norocul, intrând în
sala de expoziţii, unde am descusut gardianul, aflând astfel unde puteam să-l
găsesc pe Claudiu (de fapt, avusesem noroc, Claudiu lăsase chiar în ziua aceea
adresa de la atelierul său, de unde urma să fie transportate picturile). Am
luat un taxi până la adresa din Kisseleff. Pe bulevardul acesta, prin zona
ambasadelor, am avut dintotdeauna impresia că mă aflu în altă lume. Parcă aici
lucrurile curgeau mai încet. Era mai mult spaţiu, lume prea puţină pe jos.
Frunzele pomilor începuseră să îngălbenească uşor, deşi era încă vară. O vară
pe sfârşite, ce-i drept. Odată ajunsă, m-a cam părăsit curajul. Cum aveam să mă
înfăţişez lui Claudiu după atâţia ani? Şi ce aveam să-i spun? Cum va reacţiona?
Distanţa şi timpul strecoară temeri în sufletele noastre, induc o anume
răceală. Mi-am plimbat paşii multă vreme printre frunze, sub lumina blândă a
soarelui aproape de apus. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri, să mai
potolesc bătăile inimii. Încercări zadarnice. Până la urmă, am prins curaj.
Am sunat la poartă, o
dată, de două ori. Tocmai când începusem să mă întristez gândindu-mă că e
posibil să nu fie acasă, a apărut dincolo de poartă, cu o pensulă în mână,
înaintând nesigur, ca şi cum s-ar fi mirat că cineva suna la ora aceea la
poartă. Am avut o clipă pornirea să fug. Aşa cum fugise el în noaptea aceea în
Grădina Botanică. Probabil aş fi şi făcut-o dacă mai eram stăpână pe picioarele
mele, pe reflexe. Dar cum totul se petrecea ca într-un vis în care nu poţi să
intervi, am rămas ţintuită. Mă va recunoaşte, va fi deranjat?
-
Bună
ziua! Pe cine căutaţi?
Încă nu mă văzuse bine, datorită porţii şi pălăriei cu boruri largi pe
care o purtam.
-
Aş
dori să vorbesc cu pictorul Teodorinni.
Nici eu nu mai eram sigură că vreau asta. A deschis poarta. Câteva
clipe ne-am privit. Şi ne-am amintit. M-a recunoscut, fără dubii. Şi eu, cum
putusem să-mi imaginez că nu mă va recunoaşte? Pictorii au memoria vizuală
dezvoltată. În plus, aşa cum avea să-mi spună mai târziu, chipul meu îi
rămăsese mai bine întipărit în minte decât propria imagine în oglindă. A reuşit
doar să bâiguie:
-
Ina, tu?
Nici lui nu-i venea să creadă. A zvârlit pensula şi halatul de lucru,
apoi m-a îmbrăţişat. Cu atâta căldură, cu atâta bucurie, de parcă niciodată
nu-i pricinuisem vreo cât de mică neplăcere. Timpul netezeşte asperităţile, cum
face apa cu pietrele. Nu ştiu cât a durat îmbrăţişarea, dar ea mi-a oferit
atâta bucurie, încât toate temerile mele s-au spulberat, de parcă nu fuseseră.
Am rămas afară, la o măsuţă, la umbra unui nuc. Frânturi de raze se strecurau
printre crengi, oprindu-se direct la masa noastră, luminându-ne suplimentar
chipurile oricum luminate de o lumină interioară, venită de undeva din
străfundul sufletului, parcă rămasă acolo demult în stare latentă. Primele cinci
minute, cred, niciunul dintre noi n-a vorbit. Atâta doar: ne priveam şi ne
strângeam mâinile, într-un fel care se întâmpla şi odinioară. Coincidenţă sau
nu, Claudiu îmi apucase tot mâna stângă în mâinile sale. Apoi mi-a spus (el a
vorbit primul) să rămân nemişcată, şi-a fixat un şevalet şi a început să mă
picteze. În timp ce picta, am început să vorbim. Am aflat despre el, despre
Lena, despre viaţa lor. Căsătoria lor se dovedise a fi una fără cusur, Lena era
o soţie minunată, aveau doi copii frumoşi şi realizaţi. Ea renunţase la poezie,
de dragul căminului, pentru că avea impresia că nu poate fi şi soţie şi mamă
devotată, dacă s-ar fi risipit în prea multe direcţii. Asta m-a întristat. Nu-l
însoţise pe Claudiu, întrucât anumite obligaţii o chemau să rămână în Franţa. Mi-a
mai vorbit de succesele lui în artă, despre drumul parcurs. Eu am evitat să-i
spun despre mine. Îl tot interogam cu privire la el. Am vorbit despre multe,
unele - banalităţi, dar ceea ce voiam să vorbim era ocolit cu dibăcie atât de
unul cât şi de celălalt. Şi totuşi, numele lui David plutea între noi, mai
întâi ca un abur fin, apoi din ce în ce mai dens. Până la urmă, tot el a adus
vorba. M-a întrebat ce se întâmplase după plecarea lui. I-am spus, m-a lăsat să
vorbesc, apoi m-a întrebat dacă l-am revăzut. I-am spus că nu, s-a uitat la
mine într-un anume fel, ca şi când ar fi avut de luat o decizie grea şi încerca
să afle răspunsul pe chipul meu, şi în cele din urmă s-a decis:
-
L-am
reîntâlnit de curând.
Simţeam că mă scurg de pe scaun. Claudiu s-a enervat pentru că
„pierduse” expresia mea, cea de dinainte, pe care începuse să o picteze. A zis
ceva de genul „Ştiam eu că nu te laşi surprinsă pe pânză! Acum eşti într-un
fel, pentru ca imediat expresia să ţi se schimbe brusc. Aşteaptă naibii să
termin tabloul ăsta!”.
Dar n-am mai aşteptat. Aşteptasem prea mult toată viaţa. Voiam să-mi
spună mult, să-mi spună totul, cât mai repede şi cât mai în detaliu. A aruncat
iar pensula, apoi s-a răzgândit, zicând că expresia cea nouă e chiar mai
interesantă decât prima şi, în timp ce el se chinuia să mă imortalizeze pe
pânză, eu ascultam povestea lui David. Aşa cum i-o spusese chiar el lui
Claudiu, când se întâlniseră. Claudiu avea să mai arunce pensula de câteva ori,
pentru ca apoi să se răzgândească. Se pare că chipul meu, oricât l-aş fi vrut
de imobil, se tot schimba după cele care-mi intrau în urechi şi-n suflet. Protestând
şi spunându-i lui Claudiu că, de fapt, sunt imobilă, că nu mişc niciun muşchi,
mi-a replicat că singurele schimbări se produceau în ochi, „apele alea verzi
sunt când senine, când tulburi, când blânde, când tăioase”. Dar că erau
suficiente pentru a-mi schimba toată expresia. După ce căzuse deja înserarea,
am intrat în atelier să-mi arate lucrările care vor fi expuse. Pe majoritatea
le ştiam. Erau primele lui încercări, din vremea studenţiei. Aproape fiecare
îmi amintea de împrejurarea în care fusese pictată, sau de ce anume zisesem
unul, sau celălalt atunci când ne-a arătat-o. Vederea acestor picturi m-a emoţionat
atât de tare, încât am crezut c-o să-mi crape inima. Încă mai căuta un nume
expoziţiei şi mi-a cerut părerea. Evident, i-am sugerat: „Înainte de magnolii”,
titlu care l-a entuziasmat şi l-a acceptat pe loc.
În seara aceea, n-am mai plecat. În noaptea aceea am
rămas la Claudiu. Am ascultat toată noaptea povestea lui David, de la un capăt
la altul. Îmi sprijinisem capul, care începuse să mă doară, pe pieptul lui
Claudiu care îmi mângâia uşor părul în timp ce vorbea. Din când în când se
oprea şi mă săruta pe frunte. Mângâierile şi săruturile lui Claudiu au avut
darul de a mă mai linişti, de a mă ajuta să suport mai uşor tsunami-ul interior
care m-a cutremurat la auzul celor spuse. Parcă fiecare cuvânt rupea un colţ de
inimă.
Povestea lui David, care
urmează, este povestea aşa cum am aflat-o de la Claudiu care, la rândul lui, o
sorbise într-o altă noapte de pe buzele lui David. Aş fi vrut să fie mai
simplu. Aş fi vrut să dau timpul înapoi. Să mai am de făcut alegeri. Să mai pot
trăi înainte de magnolii.
Slobozia, 01 aprilie, 08 iulie
2012
