"Aceeaşi lună peste sat" - Premiul I la Festivalul "101 Zile de Cultură"

Cartea "Aceeaşi lună peste sat" a fost propusă juriului de către domnul Aurel Lăzăroiu, Preşedintele Cenaclului Literar "Mihail Sadoveanu" din cadrul Cercului Militar Constanţa.

Scrisori netrimise (2)

Aveam să aflu curând că Nae nu terminase surprizele. În drum spre Tortona, ne-am oprit la Verona parcă, unde avea de lăsat nişte colete altor români plecaţi la muncă. Am înghiţit-o şi pe asta, oricum n-aş fi avut încotro. Am coborât din maşină la insistenţele lui Nae, nu înainte însă de a asista la un mic conflict. Înţelesesem că acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde lucrau foarte mulţi români. Nici nu oprise bine Nae maşina, că patronul italian se şi înfiinţase la geam, să vadă ce „marfă” i-a adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini şi picioare scurte, nemulţumit, dă din cap a negaţie. Îşi roteşte ochii prin maşină şi, părând că găsise ce căuta, arată spre mine. Nae protestează – No, no! – dându-i câteva explicaţii într-o italiană de baltă, amestecată cu română. L-a convins greu şi acesta, urzicat, a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn Ligiei să-l urmeze (până la urmă, bun ce-o fi!) şi de a-l gratula pe Nae c-o dedicaţie: „Va fan cullo!”. L-am întrebat pe Nae ce-nseamnă, dar a refuzat să-mi răspundă, de unde am dedus că era o înjurătură imposibil de rostit până şi de el. A şuierat doar printre dinţi: „Nişte obsedaţi!”.

Vis-a-vis de fabrică, se afla spaţiul de cazare a lucrătorilor veniţi de departe – un fel de hangar întunecos, cu camere prin care treceai ca într-un tren, dintr-un vagon în altul. Ne oprim – Nae şi cu mine – într-una dintre ele, unde trei bărbaţi şi o femeie jucau cărţi. Îmi răsare în minte întrebarea dacă aşa s-o fi muncind în Italia. Aflu că urma  ca ei să intre în schimbul de noapte. În cameră domnea o dezordine desăvârşită – haine aruncate peste tot, ceşti cu zaţ de cafea întărit, ibrice, chibrituri, ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi desperecheaţi, tot ce voiai. Femeia îmi face loc pe un scaun; mi-e teamă să-l ating. Până la urmă, mă aşez, regretând că n-am învăţat arta aşezatului pe scaun la un milimetru distanţă de acesta. Stau strâmb, într-o rână, incomodată de atmosfera din jur, nerăbdătoare să plec. Unul strigă:

-         Lola, fă şi tu o cafea!

-         Macao!, se trezeşte un altul.

Al treilea se adresează lui Nae:

-         Hai, scoate ce-ai adus!

-         Mai întâi banii!, îşi apără Nae interesele.

-         Ce faci, mă, ceri banii înainte, ca la curve?

-         Curve – necurve, nu desfac nimic până nu văd banii.

-         Cât ai adus?

-         Cincizeci de cartuşe. Ştii cât face asta.

Omul scoate un teanc de sub saltea, numără, mai cere unuia câţiva euro, apoi îi întinde lui Nae.

-         Na!

Acesta numără atent şi-i pune într-un buzunar pe interior, apoi i se adresează:

-         Să vină unu` să m-ajute! Ia şi ranga!

Ies şi eu, că şi-aşa mă sufocam. Românul italienizat mă priveşte strâmb, Nae îi face semn discret, ceva gen: „Las-o, că-i inofensivă!”.  Îi văd desfăcând podeaua maşinii, cu mişcări experte, se observa clar că nu erau la prima „tentativă”. Nae scoate, iar celălalt numără cartuşe albe şi roşii de „Marlboro”.

-         Pe-aici sunt foarte scumpe, îmi explică.

-         Cât de scumpe?

-         Triplu faţă de cât sunt la noi.

Calculez mental, amintindu-mi câţi bani a primit Nae pentru cele cincizeci de cartuşe şi aflu că el le vindea numai dublu. Asta da afacere!

Mă gândesc la mine, cum mi-am ascuns în poşetă trei pachete de ţigări cumpărate din ţară, să am în primele zile, şi-am tremurat şi pentru alea la controlul vamal. Ştiam că nu e voie să le trecem graniţa. Nae, în schimb, n-a avut niciun stres. Presupun că face asta la fiecare cursă. Eh, banul se câştigă muncind!

          După zdrobeala cu ţigările, ne întoarcem să ne terminăm cafeaua. Dau să-l înduplec  pe Nae: „Nu plecăm?” (Nu mai aveam decât două idei, şi alea fixe – să-l văd pe Mihnea şi să fac un duş.) Nae îmi taie elanul, anunţându-mă că trebuie s-o aşteptăm pe Ligia. Mă înfior la gândul că am putea să mai facem vreo două opriri, necesare Ligiei să-şi poată face job-ul, ca să aibă cu ce-i plăti lui Nae cursa. Îmi vine să scot o sută cincizeci de euro, să i-o plătesc eu, dacă aş şti că se mulţumeşte cu asta. Mă tem însă că nu ar folosi la nimic; calic cum e, ar lua şi banii, ar şi folosi-o. Aşa că îmi văd de ale mele.

Reîntoarsă în cameră, o simt pe Lola studiindu-mă fără jenă. Apoi, cu jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă, mă interoghează:

-         Şi tu ai venit la muncă?

-         Nu, răspund timid.

Nae completeaza: „Doamna e la plimbare”.

-         A! Ce fel de plimbare?

-         Am... venit să văd pe cineva.

-         Tu n-ai nevoie de bani?, îmi aruncă de sus. Sau ţi-i dă „cineva”?

-         Ba da, am nevoie, dar mi-i câştig în ţară.

-         Aha! Şi ce faci ca să-i câştigi?

-         Sunt translator şi profesor de limbi străine.

Făcând o faţă lungă, se uită la Nae pentru confirmare; acesta dă scurt din cap, fără vorbe.

-         O! Păi atunci, dacă eşti profesoară de limbi, nu mă îndoiesc că ai un câştig bun acolo în ţară. Cu asta se câştigă bine peste tot, îmi aruncă răutăcioasă.

Mă prefac a nu fi priceput ironia (ce spun „ironie”? grosolănia) şi zâmbesc, trântind pe masă ceaşca de cafea aproape neatinsă:

-         Mulţumesc!

-         Nu ţi-a plăcut?

Nu-i mai răspund. Mă rog în gând să am puterea de a nu judeca, atâta timp cât nu ştiu ce e în sufletul ei, ce viaţă duce, în parte lesne de observat. Spală, calcă, face mâncare la trei bărbaţi – un amant, un frate şi un văr, noaptea se duce la muncă; şi-o fi lăsat şi vreun copil prin ţară... Singurele distracţii – băutul cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, grosolane, noduroase (Nae zicea că se lucrează greu nenorocita aia de piele, d-aia românii sunt căutaţi – că sunt şi pricepuţi şi harnici. Şi nu fac nazuri, lucrează pe doi lei, pe care de multe ori îi văd la sfântu-aşteaptă). Pe lângă mâinile Lolei, ale mele – altfel normale – par nişte mâini de păpuşică dintr-o vitrină de lux. Îi înţeleg furia. Ce nu înţeleg e de ce, după ce că are mâini atat de urâte, şi-a mai pus şi câte două inele de prost gust pe fiecare deget. Şi două lanţuri groase la gât. Chit că e îmbrăcată ca o bucătăreasă.

Decât să-i stârnesc în continuare furia, mai bine plec. Îi spun lui Nae din mers: „Te aştept la maşină”, dau „bună seara” fără să-i privesc şi ies. Lola aleargă după mine şi mă strigă: „Doamna profesoară! Doamna profesoară!”. Nu-i răspund, convinsă că îşi bate joc. Mă ajunge din urmă, îmi înhaţă umărul cu lopata ei dreaptă şi mă întoarce spre ea. Constat cu uimire că are lacrimi în ochi.

- Doamna profesoară, iertaţi-mă! N-am vrut să vă jignesc; sau, mă rog, am vrut, dar îmi pare rău. O ducem greu pe-aici, câştigăm ceva, dar numai noi ştim câte îndurăm. Nu ne place să vedem femei elegante, curate şi care-şi pot câştiga traiul fără să se umilească. Vă invidiez! Dar aţi fost bună şi nu mi-aţi răspuns la măgării. E uşor să fii bun când eşti fericit...

Hm... iată cât de relativă e noţiunea de fericire. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată şi să-ţi poţi câştiga traiul fără să te umileşti. Un student îmi spusese odată că pentru el fericirea înseamnă să-şi poată cumpăra o pereche de blugi.

Îi întorc spatele Lolei, intru în maşină şi îi trântesc portiera în nas. O deschide, hotărâtă să nu-mi dea pace. Îşi scoate cel mai gros inel de pe deget şi mi-l pune în plamă.

-         Să-mi repar greşeala!

Fac un semn de neacceptare din cap, dar insistă, îmi strânge pumnul peste inel. Ce s-o înveţi că greşelile nu se repară cu aur? Pleacă fericită, zicându-şi probabil că eu ar trebui

s-o invidiez acum, de vreme ce ea şi-a permis să ofere. Foarte bine. Măcar de-ar ajuta-o!

          Îi întind inelul Ligiei, care tocmai se urcase în spate, smotocită toată şi cu un zâmbet tâmp pe figură. Ţinea în mână cincizeci de euro, pe care a avut grijă să-i depună pe bord. Priveşte uimită inelul şi mă întreabă de ce.

-         De-aia! Că nu-mi trebuie.

-         Mersi!

-         Dacă nu-ţi place, poţi să-l arunci.

-         Aaaa, nu, o să-l vând, să mai scot un ban. Să nu-i spuneţi lui Nae că mi l-aţi dat!

Nu-i spun, toanto! De ce crezi că ți l-am dat în lipsa lui?

-         Ascunde-l! Vezi că vine!

Ocupându-şi locul, Nae priveşte cei cincizeci de euro şi se întoarce spre Ligia:

-         Atât ai fost în stare?

-         Hai, măi Nae, ştii şi tu cât sunt ăştia de zgârciţi. Nici nu vroia să mi-i dea, a trebuit să mai stau o dată ca să văd banii. Lasă că mai fac rost, ce atâta grabă?

-         La drum!, mai zice Nae, lăsându-mă cu întrebarea: „Doamne, la care drum? Câte-mi va fi dat să mai văd până la destinaţie?”

Scrisori netrimise (1)

Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine. Rămăsese să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi mai întâi cum am plecat!

          Inutil să-ţi mai spun cât de radioasă pornisem, cum aş fi străbătut ţara în zbor între punctele cardinale, de la sud-est la nord-vest. Trec peste dulcegăriile expirate care-mi hălăduiau prin cap, cu tot ce zboară şi se mănâncă totodată.

          Din călătoria cu trenul, singurul lucru demn de amintit – înafară de fixaţia pe care o făcusem pentru ceas şi calculul mental al orelor/ minutelor/ secundelor rămase până la destinaţie – ar fi modul aproape agresiv în care o babă insista să mă culce, după ce, trăgându-mă insistent de limbă, aflase că îmi voi continua călătoria din BM până în nordul îndepărtat al Italiei. Mi-a trebuit cam mult să mă prind că mobilul bătrânei era, de fapt, să găsească un pretext ca să şi-l tragă mai aproape pe bătrânelul care împărţea bancheta cu mine.

-         Veniţi, domnu’, veniţi încoace, şi lăsaţi-o pe domnişoara să se odihnească! Are atâta drum de făcut!

Ce dacă eu nu vroiam să mă odihnesc? Ce dacă nu puteam închide ochii, de grijă că nu mai am cu ce privi ceasul?

-         Te culci, când am zis!

M-am culcat, ce era să fac? Mi-a pus şi haina ei sub cap, pe post de pernă, a făcut şi de strajă la uşă, la una din opririle mai de lungă durată, nu cumva să intre careva să-mi deranjeze somnul.

Drept mulţumire, când să cobor, zorită nevoie mare, i-am lăsat bagajul meu, cu tot cu poşetă. Noroc că n-a considerat c-ar avea nevoie de ele, şi se-agita bezmetică prin gară, strigându-mă: „Domnişoara Iolanda! Domnişoara Iolanda!” Ce dacă-i spusesem că mă cheamă Ilinca?

M-a găsit într-un final şi, tot îndatorată, de data asta i-am lăsat mănuşile, în timp ce luam bagajul, uimită, zăpăcită şi cu acea fericire tâmpă întipărită pe faţa văzduhiştilor, pentru care lumea are o singură raţiune de-a exista – să-i servească pe ei.

          Aşa m-a cunoscut Andrei, împărţind mănuşi prin gară babelor care mă alergau cu bagaje. Nu ştiu ce (primă) impresie i-am făcut, dar cea lăsată de el asupra mea a fost una extrem de favorabilă. Spre deosebire de prima impresie pe care mi-a făcut-o Dalia, nevastă-sa, care, în momentul când am intrat în casă, însoţită de Andrei, n-a catadicsit să ridice capul dintr-o cusătură pe care-o făcea, când mi-a răspuns la „bună seara”.

Abia mai târziu, când ne-am împrietenit, îndeosebi datorită încăpăţânării mele de-a mă face că nu observ primirea rece de care avusesem parte, mi-a mărturisit că o făcuse intenţionat, convinsă că trebuie să fiu „vreo altă pupăză de-a lui Mihnea”.

-         Nu ştiu cum, îmi spusese, băiatul ăsta atât de special a avut parte numai de femei care să nu-l merite. Da’ ce spun eu? Care l-au tocat de nervi şi de bani, de-a ajuns, din ce boier a fost, să facă munci fizice pe-acolo, pe la alţii, ca să aibă cu ce se întreţine. Mă bucur că, în sfârşit, a găsit una ca tine.

Ce să zic, eu nu mă prea bucuram să găsesc un ins gata făcut puzzle, însă puterea dragostei îţi dă un curaj şi o încredere nebănuite. Zic ceva nou?

Urma să plec cu unul dintre cei care făcuseră o afacere din trecerea românilor peste graniţă şi înapoi; şi, până spre ora trei dimineaţa, când m-a sunat, nici că am avut stare. Să dorm, nici atât.

Când, în sfârşit, am coborât la maşină, eram precum copilul care pleacă pentru prima dată în excursie. Am fost dezamăgită când Nae, şoferul, mi-a spus că trebuie să trecem să mai luăm pe cineva. Vroiam repede, cât mai repede. Atunci de ce nu luasem avionul? Ei, asta-i altă poveste; ar fi-nsemnat să pot face dovada că am un motiv serios să trec graniţa; că deh! Nici în Uniune nu eram, nici tu invitaţie, nici excursie...Că doar ai noştri care slugăreau ilegal pe acolo nu aveau niciun drept, nici măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de-a curăţa jegul altora.

De-aceea apelasem la Nae (de fapt, Mihnea, că eu nu-l cunoscusem înainte); era uns cu toate alifiile şi, la rândul lui, expert în ungerea vameşilor cu dolarii fraierilor ca mine. Deh! Integrarea înainte de integrare costă!

În sfârşit, oprim undeva, Nae coboară şi-mi zice că revine imediat. Ştiu că totu-i relativ, dar niciodată până atunci nu-mi imaginasem că „imediat” înseamnă o oră. Nu puteam să-nţeleg ce Dumnezeu fac ăia atâta; tipa nu-şi făcuse bagajul? Ei nu ştiau că cineva îi aşteaptă? Nu mi-am dat seama multă vreme, nici după ce am început să aud conversaţia lor:

-         Fato, ţi-am spus, dacă n-ai cu ce să plăteşti, te las la jumatea drumului! Ţi-am zis de la-nceput că face o sută cin’zeci de euro. Tu ce credeai? Că ţi-ai găsit fraierul? Nu

s-a născut încă ăla care să mă fraierească pe mine.

-         Hai, măi Nae, nu fii rău! Adică nu ţi-am plătit? Nu-ţi ajunge?

-         Ha! Aia vrei tu să zici c-a făcut o sută cincizeci de euro? Eşti dusă, fato!

-         Lasă, mă, că m-aşteaptă acolo, ţi-am zis că m-aşteaptă. Eu, banii ăştia-i fac într-o seară; numa’ să mă duci unde ţi-am spus şi să-mi dai timp să fac un duş şi să mă schimb.

-         Auzi, fato, şi dacă nu te-aşteaptă? Eu ce fac, te iau înapoi după mine în România? Care va să zică plimbare gratis dus-întors, şi eu cu ce m-aleg? Şi-apoi, la-ntoarcere am clienţi, maşina plină, că se pregătesc toţi să vină acasă de sărbători. Îm, ia zi!

-         M-aşteaptă, Nae, m-aşteaptă, mă. Şi dacă nu, ce, nu găsesc eu vreo doi în toată Italia, să pot să m-achit de datorie la tine?

-         Ai grijă! Oricum paşaportul tău e la mine. Dacă nu plăteşti, bucăţi îl fac.

-         Plătesc, mă, ţi-am spus că plătesc.

Mi se părea că văd un film prost, în care nimerisem şi eu din greşeală. Începusem cât de cât să mă dezmeticesc, dar parcă tot nu-mi venea a crede. Care va să zică, mă aflam în maşină cu o prostituată care făcea Italia şi plecase la drum fără niciun ban. Era tânără, cam la douăzeci-douăzeci şi trei de ani. Şi convinsă că eu tot aia căutam. Altfel de ce mi s-ar fi adresat la un moment dat cu compasiune de breaslă:

-         Vai de capul nostru, câte mai trebuie să suportăm ca să ne ducem traiul!

(mă întrebam în gând, oare dacă îi mai aşteptam o oră, ar fi dus-o până la capătul drumului?)

Mie îmi venise să întreb care „noi”, dar m-am mulţumit să încuviinţez din cap şi cred, pentru prima oară, am privit-o cu milă. Deşi nu sunt sigură care dintre noi ar fi meritat mai multă – ea, care alerga după bani, sau eu, dând fuga după potcoave de cai morţi, vezi Doamne, dragostea împărtăşită.

          În schimb Nae, sadic şi împărţind dreptatea pe pământ, a pus-o repede la punct:

-         Doamna merge în Italia la iubitul ei, cu care urmează să se căsătorească. Vezi-ţi de ale tale!

Din clipa aceea, Ligia – aşa o chema – a început să mi se adreseze cu „dumneavoastră” şi, după ce am mai schimbat vreo două vorbe, a tăcut mâlc bună parte din drum. Doar pe la o vreme, după ce trecusem graniţa cu Austria a îndrăznit, cu sfială, să-mi ceară o ţigară. Nu-şi luase la ea decât o sticlă cu apă şi un pachet de gumă de mestecat. Aşa am ajuns membru cu drepturi depline în Liga „Salvaţi prostituatele de la dispariţia prin înfometare şi lipsă de tutun”.

          Oricum stigmatul prostituţiei l-am purtat şi eu până la destinaţie. Se ştia cine şi de ce trece dincolo, de ce se dă şpagă la vamă, lucru care m-a intrigat teribil – eu nu mă duceam nici să muncesc la negru, nici să fac trafic ori să mă prostituez. Dar cine să mă creadă? Eram azvârlită în aceeaşi oală, fără drept de-a mai ieşi, lucru care se putea lesne citi în privirea şi modul de comportament al vameşilor, poliţiştilor şi altora dispuşi să judece. Şi, după toate astea, tot eu a trebuit să suport şi taxele la negru date prin vămi care se cuveneau Ligiei, că doar ea de unde era să plătească, iar Nae nici gând n-avea s-o mai crediteze şi pentru alte datorii. Drept pentru care beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei ar fi trebuit măcar să-mi ridice o statuie. Dar lasă!

          Schimbarea de atitudine a fetei m-a cam pus pe gânduri. De ce meritam să fiu „dumneavoastră”, în timp ce ea rămânea „o aia”? Cu ce eram mai presus eu, care urma să mă leg pe viaţă, decât ea, care rămânea un om liber? E drept, la mâna unuia şi altuia, dar până la urmă liber. Şi cinstit. Căci prostituţia e o afacere ca oricare alta. Şi singura pentru care nu se fac acte. Ce nevoie să ai de hârtii, câtă vreme regulile sunt clare? Şi respectate. Pe când căsătoria, ei! Care va să zică, o hârtie îţi dă drepturi depline asupra celuilalt, inclusiv să ştii ce simte, ce gândeşte, să pretinzi, să jigneşti, să urăşti... başca dreptul de a fi apelat cu „dumneavoastră”. Ei, dar bineînţeles, asta nu se aplică în toate cazurile. În al meu, în niciun caz. Căci – nu-i aşa? – eu îmi întemeiam căsnicia pe iubire.

Uitasem că şi iubirea-i o şulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti...

Memoria pietrelor

Efes - Amfiteatru

Versuri - Florentina Loredana Dalian

Foto şi prelucrare imagine: Florin Dănilă

Cuvânt de însoţire - "Acceaşi lună peste sat"

Sub scutul unui pseudonim, prozatoarea Florentina Loredana Dalian (fostă Dănilă) recidivează. Fără a lua cu asalt revistele, fără a se insinua  într-o lume gălăgioasă şi vanitoasă (precum cea scriitoricească), fără a pune în mişcare strategii de autopromovare într-o cultură, vai, publicitară şi fără a „momi” critici care să-i „slavoslovească” textele (fie şi într-un discurs prefaţial), autoarea din Slobozia se anunţă ca o apariţie demnă de tot interesul. Debuta, reamintim, la Clubul Saeculum din Beclean cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc (2008) după ce adjudecase, în acelaşi an, un important premiu (prozastic, evident) la Festivalul-concurs Eusebiu Camilar – Magda Isanos de la Udeşti (Suceava). Indiscutabil, are har. Inginer de profesie se ţine departe (deoparte) de sofisticatele inginerii textuale şi, bună observatoare, coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e punctul forte al acestor instantanee, decupaje epice colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Probabil că, deocamdată, nu se încumetă să atace genul „tărăgănat” (romanesc); şi bine face, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici, fără a-şi testa suflul epic, revărsându-se prozastic.

          Nu scrie, neapărat, de pe baricadele feminismului. Fără a pleda aici pentru o literatură feminină (expediată valorizator în gheto-ul sexului) nu putem ocoli constatarea că aceasta are, negreşit, un specific. Or, interesată de „cotloanele sufletului”, Florentina Loredana Dalian le explorează – inevitabil – din acest unghi. Developează, aşadar, învălmăşeala de sentimente a femeii îndrăgostite (v. Sens unic) prinsă în „plasa iluziilor” dar şi reacţiile bărbatului egoist, colecţionar insaţiabil de trofee; cunoaşte şi dramele lui, acel „prea târziu” dureros inflitrat, conducând la „eliberarea” iubitei (v. Îmbrăţişări pentru Florentina). Se (ne) amuză când, dând gata un poliţist, constată că motivul era treningul pe care-l purta, inscripţionat Dinamo (v. Miss Univers). Privirea rece, lucidă refuză efuziunile, contemplă cu detaşare întâmplările, narează cu naturaleţe. În ciclul Dincolo de timp (Azilul) cugetă la rosturile lumii, printre eroi împovăraţi de singurătate, inşi care trăiesc din amintiri, depănând poveşti: un fals general rătăcit în „lumea Olgăi”, un ceasornicar, atâţia figuranţi cu destine frânte, atâtea iubiri irosite (Ana, Mariţa) impunând o tristă concluzie: „nu-i nici o sfârâială s-ajungi bătrân!”

          Ghidată, instinctiv, de talent, prozatoarea e permeabilă şi la presiunea intertextualităţii. Nu e cazul să inventariem şi câteva exemple... Sunt examinate „sub lupă” momentele de derută, încercările vieţii, destrămarea fiinţei care, disperată, se agaţă de lume. Aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Porniţi în căutarea fericirii, protagoniştii iau hotărâri eroice (uitate a doua zi), sunt invadaţi de tristeţe (v. Halucinaţii), contemplă cu jale ruina amintirilor (v. Aceeaşi lună peste sat), mângâindu-se cu vorbele despre „odată”. Lucidă, ironică (ca antidot) şi sentimentală, Florentina Loredana Dalian merită urmărită, capabilă – credem – de mari surprize (dacă se va lua în serios). Într-o epocă sufocată de hiperintelectualism, prozele ei (curios!) pot fi citite fără caznă. Florentina Loredana Dalian e un nume pe care mizăm dincolo de bursa zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe mâine”...

                                                          ADRIAN DINU RACHIERU

                                                          (scriitor, critic literar)

(Prefaţă la "Aceeaşi lună peste sat", 2010)

În podul șubred

Din Revista Booklook

 „Aceeaşi lună peste sat” este un volum de proză scurtă scris cu eleganţă, inteligenţă, subtilitate şi, pe ici pe acolo, ironie de bună calitate. Realizat suficient de bine pentru a da colici hepatice şi celui mai înrăit misogin. Felicitări!

Mihai Batog-Bujeniţă

(Revista „Booklook”, Iaşi – august 2010)

Farmecul discret al primei lecturi

Rareori mi s-a întâmplat să trăiesc clipe de profundă reflecţie şi în acelaşi timp de tonică bucurie, ca în cazul talentatei scriitoare Florentina Loredana Dalian şi minunatei sale scrieri „Aceeaşi lună peste sat”.

          De multe ori, parcurgând schiţele şi povestirile domniei sale, am fost nevoit să reiau o pagină, o frază, un gând, o potrivire a ficţiunii cu o realitate uneori crudă, alteori romantică, dar mustind de curată limbă românească.

          În fond, ce este o recenzie a unui volum de proză? O privire fugară, dar densă, o suită de argumente, ipoteze şi caracterizări. Dar, în cazul acestei lecturi, o listare a capitolelor îl introduce pe cititor în corpusul întâmplărilor, uneori uşor amunzante, dar mereu convingătoare.

          Aşadar, iată care sunt capitolele sau, mai bine zis, compartimentele unei laborioase creaţii literare.

          „Prima zi de şcoală” cu reflecţia „D-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău”. În „Ciulini” – ce minunată expresie: „E dragostea foc şi-n foc e lumină”... Ca un ciulin rostogolindu-se-n mine inima plecam într-o zi de-acasă”. Fac aici o paranteză. Să-mi fie iertată propunera, eu aş fi intitulat cartea „E dragostea foc şi-n foc e lumină”.

          Poposesc cu fervoare şi sensibilitate la capitolul „Halucinaţii”, unde pargraful sună a maximă universală: „Primim cu măsura cu care oferim. ... Măcar de-aş dobândi şi eu seninul acelui copil care mi-a pus cu resemnare banul în palmă!”. Te rog, dragă cititorule, să citeşti neapărat această schiţă, este un corolar al virtuţilor concentrate, ca într-o pastilă de filozofie a cotidianului practicat de doamna Dalian. Şi încă o altă reflecţie care m-a încântat: „Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi”.

          Şi continui cu un citat ca o sentinţă dată în sala paşilor pierduţi ai unui tribunal imaginar, deci: „Iubirea femeilor, bărbaţii nu o-nţeleg”. Oare aşa să fie? Am o singură rezervă şi ştiţi de ce? Eu consider femeia ca pe o minune a lumii, fără ea nu putem trăi şi respira. Şi totuşi, sunt deplin de acord cu următoarea reflecţie: „O biată muscă picată în plasa păianjenului e femeia îndrăgostită”. Există un ghem al ideilor cu un capăt în luminata gândire a autoarei şi celălalt capăt în eternitatea care nu iartă pe nimeni.

          Mergem mai departe: „Nunta e o stare de spirit, ori nu e deloc”. Este o creionare, o tuşă ca un strigăt în capitolul „Domnişoară de onoare”.

          Încerc cu modestie un index al trăirilor: Nuntă, ciulini, şcoală, halucinaţii, sens unic. Acum îmi este uşor să punctez o găselniţă ca o propunere parţial nostimă. Copiii care merg la şcoală respectă sensul unic ferindu-se de ciulini, ca peste câţiva ani să trăiască halucinaţia unei nunţi...

          Ei, ce te faci când întâlneşti pe „Miss Univers”  care-ţi glăsuieşte cam aşa: „Şi ochii-mi sunt frumoşi, dar nu prea ştiu s-ascundă ce simt”.

          Dragi cititori, credeţi-mă pe cuvânt de onoare că următoarea schiţă este cea care m-a întors din drum ca un popas în memorie, ca o piatră de hotar în universul literaturii. Este vorba de „Îmbrăţişări pentru Florentina”. Sunt redate frământările unui colonel de aviaţie, mai intervine şi o telefonistă, o audienţă la „Tovarăşul ministru” şi fraza „Măi băiete, decât un prost care să trăiască o sută de ani, mai bine un deştept treizeci.” Acţiunea din prezent este plasată într-un spital, printre halate albe şi căptuşite cu o realitate crudă.

          O mică bijuterie stilistică găsim în „Gară prea mică”. Citez: „În visul lui, mama era frumoasă precum acele femei pe care le văzuse în filme, avea mâinile îngrijite şi purta rochii strălucitoare. Tata nu murise în război, fraţilor mai mici nu le era foame, iar el purta haine noi şi mergea la şcoală.”  Nu este un tablou idilic, este o fotogramă reală, care m-a încântat atât ca lectură, cât şi ca o simplă dorinţă regăsită ca o binecuvântare.

          Parcurg cu interes capitolele „Azilul 2” şi „Azilul 3” cu o strângere de inimă că am căzut în păcatul de a povesti în loc de a relata, de a cântări cu o balanţă de suflet şi de raţiune. Zăbovesc la „Figurantul” cu următorul citat: „E plină lumea de figuranţi, doamnă!”.

          Pe firul lecturii defilează  „Ceasornicarul”, „Ana”, „Mariţa”, „Doar o altă toamnă” şi încerc să-mi închei pornirea de povestitor cu o „perlă” stilistică, iat-o: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai lăsat mâna dreaptă şi ţine-mi-o mereu, măcar să am cu ce mă-nchina!”

          Dar gata... Trebuie să pun capăt gândurilor şi să încerc să creionez o încheiere. Consider că doamna Florentina Loredana Dalian mi-a oferit nu o carte, ci o imensă bucurie şi, cu o mână grijulie, am să-i fac loc în mica mea bibliotecă, în rândul întâi, ca o onoare şi o meritată consideraţie. Va fi vecină cu Rebreanu, Shakespeare, Caragiale, Sadoveanu, Labiş, Călinescu şi va purta un dialog imaginar peste timp cu Eminescu şi Arghezi. Fiind găzduită în primul rând, această carte mă va îndemna să o recitesc odată şi încă odată, iar micul meu semn de carte se va opri ca la o comandă de suflet la litera D, de la Dalian ca un simbol al speranţei şi al încrederii că litera tipărită este un balsam etern şi de neînlocuit...

EUGENIU KUHARTZ

Diplomat în Arte

„Cartea face sensul, sensul face viaţa”

„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.

 Proiectat sub semnul autenticităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce produce, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în... zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.”

Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul... vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial.

Acest volum de proză scurtă pare a se scrie sub ochii lectorului avizat, menit să înţeleagă, dincolo de lectura de suprafaţă, un sens adânc. Scriindu-şi istorisirile, autoarea îşi scrie opera iar scriind opera îşi scrie, de fapt, viaţa. Impresia de autencitate ce domină naraţiunea nu este datorată doar povestirii la persoana I, ci şi felului de a povesti, deoarece povestirea devine o experienţă de viaţă, un refugiu modern, un mod de a fi, de a te sustrage temporalului. Nu lipseşte nici naratorul-confesor, care în seria de povestiri „Destăinuiri” (conte à tiroir), nu are doar rolul de a asculta experienţele de viaţă ale celuilalt (care i se destăinuie), ci devine el însuşi narator auctorial, pentru că pe măsură ce ascultă povestirile celuilalt, le şi scrie. Confesiunile sunt de natură filosofică, lăsând impresia unor sfaturi de viaţă de care ceilalţi, lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, ar trebui să ţină cont. Iată un exemplu de confesiune: „găseşti un om ca tine, femeie sau bărbat, îl iubeşti, te uiţi la el – parcă te vezi în oglindă, eşti fericit că nu eşti singur, că nu te bucuri singur, că nu plângi singur, îl simţi ca făcând parte din tine, te doare măseaua care-l doare şi pe el, simţi mirosul florii pe care-o miroase, iubeşti ce iubeşte şi el şi totul se-mparte la doi. Când, deodată, vine târfuliţa şi zice: „Stop! Pân-aici. Ce atâta fericire? Eu nu îngădui”. Îţi râde-n faţă, te joacă pe degete, ca cele mai ordinare femei, pune sare pe rană şi, când vede că nu mai poţi, aruncă cu apă pe tine să-ţi revii. Te mai lasă puţin aşa, te mai amăgeşte cu câte-o momeală şi hop! Iar are chef să se distreze. Nici nu te ia, nici nu te lasă, doar îţi arată cine este şi ce poate face cu tine. Pricepi?”

Povestirea care dă titlul volumului, Şi copiii se îndrăgostesc, aminteşte de acel homo ludens al lui Huizinga, al cărui unic rol este de a înţelege totul ca un joc. Dedublarea narativă, imaginea-simbol a copilului de azi, a acestui copil ce prea devreme devine matur (sau cel puţin încearcă să dovedească acest lucru, maturitatea neconstând doar în adaptarea limbajului la nişte crude realităţi cotidiene), vizează, în esenţă, ideea de ludic, de înţelegere a vieţii ca un joc, maturitatea nefiind o manifestare înafara vârstei reale. Convorbirea dintre mamă şi copilul pe care şi-l ia de la şcoală, aminteşte fără îndoială de spontaneitatea şi naturaleţea de care doar un copil este capabil. Limbajul e altul, în adevăr, dar până la urmă „a fi îndrăgostit” nu înseamnă a avea o anumită vârstă. Raportând acest text la întregul volum şi tematica acestuia, aş putea spune că el trădează, în mod evident, o dorinţă de a ... redeveni copil, de a ... retrăi copilăria în alt ritm, astfel încât să rămânem ... copii, pentru că doar starea de nevinovăţie şi joc ne poate conduce la ... creaţia vieţii. A fi copil sau a-ţi înţelege copilăriile este o mască de care avem nevoie pentru a supravieţui într-o lume care nu poate înţelege ... copilăria în sine însăşi.

Scriitura curge lin spre alte ... portrete. E de remarcat portretul surprins în „Bunica” sau în „Ea, prim-balerină, el, simplu soldat”, dar şi „Ţiganca” sau „Titi” sau chiar „Gândurile unei plante” (ce aminteşte poate de ... gândacul kaftian).

 Ceea ce rămâne esenţial este însă modul de a povesti. Autentic, specific autoarei, inconfundabil, cu fine subtilităţi de analiză a experienţelor de viaţă fie ele trăite, fie imaginate: „A povesti, observă Roland Barthes, e modul nostru de a fi şi de a ne manifesta / comunica. Având în centrul ei, precum un ax coordonator, evenimentul, acesta e reprezentat în forma povestirii prin narator, iar reprezentarea ca atare este o operă de interpretare. Lumea există în pluralitatea povestirilor comunicate prin cuvânt, prin rostire, imagine, gest, mit sau legendă, epopee sau nuvelă, roman sau fabulă, eveniment istoric, dramă sau tragedie, pantonimă sau mister etc. Povestirea, scrie Roland Barthes, „începe cu istoria însăşi a umanităţii”. Povestirea, dincolo de regulile, de gramatica sa, dincolo de natura discursului, înţeles ca ansamblu de fraze, este printre noi „ca viaţa”[1].

Creaţie a vieţii este şi acest volum de proză scurtă. Naraţiune subiectivă, homodiegetică, din care nu lipseşte o inteligenţă lucidă a scriiturii, deoarece aşa cum spunea Roland Barthes „cartea face sensul, sensul face viaţa”, volumul Florentinei Dănilă poate fi catalogat drept un „jurnal al vieţii”, nu al autoarei, ci al oricărui lector ce şi-ar dori să dea sens vieţii şi să-şi înţeleagă sensul fiinţării, dar poate fi tratat şi ca un valoros model de introspecţie şi autoanaliză. Şi aceasta deoarece „povestirea este prin excelenţă amintire retrăită şi celebrată, având să exprime ideea unei memorii ancestrale, originare a unei comunităţi decise să-şi retrăiască şi să-şi re-vadă, sub semnul povestirii, amintirile esenţiale ale vârstei şi ale miturilor genezei şi ale forţelor tutelare ale existenţei.”[2]

„Şi copiii se îndrăgostesc” este o carte a vârstelor scriiturii. Felicitări autoarei, Florentina Loredana Dănilă, dar şi editorului volumului, scriitorul Aurel Podaru, director al editurii, prin intermediul căruia cartea a ajuns în mâinile mele şi la inima mea. Frumoasă realizare, mulţumiri şi succese în continuare!

Maria-Daniela PĂNĂZAN

(profesor limba şi literatura română)

Bucovina Literară, Suceava, octombrie 2008

Helis, Slobozia, octombrie 2008

---

[1] Ion Vlad, Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 76

[2] Idem Ibidem, p. 89