Pomenire de an și lansare
de carte Laurențiu Orășanu
Ploiești, 13 februarie
2016
În urmă cu un an, scriam un text
in memoriam Laurențiu Orășanu, la scurtă vreme după aflarea veștii că s-a
stins. Făceam acolo afirmația că n-a mai apucat să termine romanul „Migrații”
la care scria, având eu această impresie lăsată de urmărirea publicării on-line
a acestuia. Am aflat că, în realitate, Laurențiu Orășanu a terminat acest roman
(doar cu postările era în urmă), el a apărut în 2015 la editura „Eikon”, iar astăzi
a avut lansarea la Ploiești (orașul copilăriei autorului și totodată cel în care
își doarme somnul de veci). Lansarea cărții a fost precedată de slujba de
pomenire de an. Am participat și eu, mai puțin la biserică, nu pentru că nu
mi-aș fi dorit (dimpotrivă), ci pentru că ar fi însemnat să plec mult prea
devreme de acasă și nu mă simțeam în stare.
Plec
la timp, cât să ajung la ora indicată (10:30) la cimitir. Înainte de-a ieși din
oraș, cobor în fugă să iau doi trandafiri. Vânzătoarea, intuind pentru ce ocazie
iau număr par, încearcă să mă îmbie cu unii mai ofiliți, să scape de ei și mai
și comentează: „Vi-i dau mai ieftin. Că și-așa răposatul nu-i mai vede”. Respir
adânc, n-am timp nici să-i țin o lecție, nici să-i bag florile pe gât. Îi spun
doar atât (dar cu dicție, să priceapă): doamnă, dacă omul ... nu mai e printre
noi, nu înseamnă că memoria lui nu merită trandafiri frumoși. Vă rog să mi-i
dați pe ăia!” O-nghite, n-are-ncotro,
îmi dă ce i-am cerut, iar eu dispar în drumul meu. În drum spre mașină, scot
mental una din „puțul gândirii”: Iată ce
mult contăm, după ce nu mai ... cotizăm!
Miss Univers!
Asta e! După titlul prozei omonime. Nu, n-am greșit povestea. În timp ce roțile rulau,
mintea mea învârtea și ea de rotițe, cu gândul la titlul viitorului volum de
texte umoristice, pe care l-am intitulat ba „Dama de pică” (domnul Corbu zice
că nu, că are și Puskin o astfel de damă, de titlu, mă rog), ba „Tot un fel de
șezătoare” (brrr, ce lung!). Sigur că această caznă mi-a venit cu gândul la
titlul bun găsit de Laurențiu Orășanu pentru romanul său. Întotdeauna am
invidiat titlurile sugestive și scurte, dacă se poate dintr-un cuvânt. Migrații... da, sună chiar bine. Dar cred că
și Miss Univers!
Ajung
la limită, noroc că am întâlnit oameni care știu să explice bine (caz rar!) pe
unde s-o iei. La 10:30 fix am oprit mașina. Dar tot am „întârziat” 5 minute, că
mi-a mai luat și drumul pe aleile cimitirului „Bolovani”. N-am pierdut nimic, slujba
a început după alte 5 minute, dar te pui cu piticul meu care zice că-i musai să
fii punctual la orice întâlnire, cu viii sau cu morții! Spunându-i asta lui
Valentin, cu care m-am găsit în cele din urmă printre alei, îmi zice: „Dar stai
liniștită, că morții nu pleacă nicăieri!” Perfect logic, de altfel, dar - cum
ziceam - piticul... În timp ce număram brazii, încercând să le apreciez
înălțimea (Valentin îmi dăduse reper clar: „La cel mai înalt brad, o cotești la
stânga!), le-am dat de lucru neuronilor mei (câți or mai fi), muncindu-i cu
întrebarea „de ce s-o fi numind cimitirul Bolovani?”. Și-am început să fac
variante: fie că acolo dormi ca bolovanul, fie că toarnă groparii niște
bolovani peste tine, cât să fie siguri că nu mai ieși. N-am aflat răspunsul.
După
slujba de pomenire, am cunoscut-o pe Alina, fiica lui Laurențiu (doar corespondasem
pe e-mail, după ce mi-a găsit articolul pe blog), pe soția lui (doamna
mi-a mărturisit că și ea a fost impresionată). Pe scriitorul și criticul Bedros
Horasangian mi-l prezentase Valentin înainte. Este cel care s-a îngrijit ca
mansucrisul romanului „Migrații” să ajungă la editură, care i-a prefațat și
alte cărți. Totodată, cel despre care îmi vorbise atât de frumos Laurențiu, la
una dintre întâlnirile noastre la festivaluri. Ne-am îndreptat cu toții spre
restaurantul „Bulevard”, eu, bineînțeles, ținându-mă scai după una dintre
mașinile gazdelor. Acolo, a avut loc mai întâi parastasul, când s-au servit
niște feluri excelente și cam multe pentru cucoane care vor să aibă grijă de
siluetă. De mâine, lasă... Apoi a urmat momentul lansării de carte, moderat de
editorul Valentin Ajder și susținut de fiica autorului, Alina Orășanu, și criticii
literari Bedros Horasangian și Christian Crăciun (venit un pic mai târziu, împreună
cu părintele Bogdan, de la o altă lansare de carte, la Câmpina: „Venus de februarie”
de Mircea Teculescu).
Valentin
Ajder a început momentul prezentării cu povestea amuzantă a celor veniți de la
Câmpina: când au intrat în restaurant, părintele a întrebat o chelneriță dacă
acolo are loc lansarea de carte, la care ea a răspuns mirată: „La noi? Nu!”
„Atunci e un parastas?” „Da, ăla da!” Alina a spus, printre altele, că tatăl
său a lucrat la roman chiar și în ultima zi a vieții, pe patul de spital, a
cerut laptopul să lucreze. Că ar fi vrut să-l mai cizeleze un pic, dar...
„timpul n-a mai avut răbdare”. Din afirmațiile celor doi critici și ale
editorului, reiese clar că romanul este unul de excepție, atât din punct de
vedere istoric, cât și literar, că odată deschis, nu te mai poți desprinde de
el. Aștept cu nerăbdare să-l citesc (fragmentele pe care le-am citit pe sărite
când îl posta pe site m-au impresionat, doar că altceva este întregul).
Lansarea
a fost un succes, cărțile s-au epuizat rapid, iar pentru că mie mi-a venit
ideea s-o rog pe Alina să scrie dedicația în locul tatălui său, toată lumea a
considerat apoi normal să facă asta. Mi-a strecurat printre dinți: „Ce mi-ai
făcut?” „Lasă, să vezi și tu ce greu e să fii scriitor!”. „Doamnei Dalian, care a știut să surprindă ca nimeni alta sufletul și
esența autorului acestei cărți...” Mulțumesc pentru delicatețea mesajului
care mă onorează! Mulțumesc pentru invitație și pentru momentele petrecute
împreună. Au fost mulți care și-au dorit să fie alături în acest moment:
familia, cunoștințele, câțiva colegi de facultate, prieteni „literari”. Dar cei
care nu au reușit astăzi, mai au o șansă sâmbătă, 20 februarie, la librăria
„Eminescu” în București, unde va avea loc o nouă lansare a cărții. Lansare,
ajunge, fără parastas! :)
Deschid
cartea la întâmplare (pg. 137) și redau un scurt fragment: „Într-o facultate
comunistă, într-o lume voit atee, în care omul oricât de multilateral dezvoltat
ar fi fost dorit, n-avea voie să meargă la biserică, n-avea voie să creadă în
altceva decât în materialism dialectic și comunism, nici nu putea fi vorba de
studiul religiei.” Restul (până la 305 pagini) citiți în cartea care se poate
procura de la editura „Eikon”.
Felicitări
celor care au pus umărul la apariția volumului și Dumnezeu să-l odihnească pe
Laurențiu!
Slobozia, 13 februarie 2016
Mi-am permis să scriu într-o notă
ușor umorisitcă, pe alocuri, acest text despre un eveniment care poate ar fi
meritat mai multă sobrietate, nu din lipsă de respect față de memoria
autorului, nici față de întristarea familiei și a celor care l-au îndrăgit, ci
pentru a-i omagia, și în felul acesta, memoria, pentru că - să nu uităm! -
Laurențiu Orășanu a fost și un excelent umorist.
Va multumesc pentru randurile pe care le-ati scris, cu caldura, cu sinceritate, cu eleganta. Tocmai am terminat acum cateva secunde si eu cateva randuri despre romanul lui Laurentiu:
RăspundețiȘtergerehttp://updateslive.blogspot.com/2016/02/laurentiu-orasanu-migratii.html
Am fost si eu la parastas, si voi veni la libraria Eminescu samabata.
Cu multa stima,
Pierre Radulescu
Și eu vă mulțumesc pentru acest comentariu! Am citit rândurile pe care le-ați scris despre carte și au avut darul de a mă face și mai curioasă; eu abia mâine încep s-o citesc (că și eu am destule începute și neterminate, cum ziceți, teancuri peste teancuri, dar mi-am propus să fiu mai organizată). La „Eminescu” nu voi mai veni, din păcate.
RăspundețiȘtergereToate cele bune!
Cu aleasă prețuire,
Loredana
Draga Doamna Dalian si Draga Domnule Radulescu,
RăspundețiȘtergereAcum am reusit si eu sa stau linistita si sa citesc cu atentie articolele pe care le-ati scris. Am facut-o cu mare placere, cu si mai multa emotie. Va multumesc ca mi-ati fost alaturi la comemorarea de 1 an a tatei, ca ati fost alaturi de ultima sa creatie la lansarea ei in lume si ca ati relatat cu atata sensibilitate si entuziasm despre amandoua.
Cu calda pretuire,
Alina Orasanu
Dragă Alina, mulțumesc pentru mesaj și îți doresc tot binele! Cartea este, într-adevăr, foarte bună (am citit jumătate) și atât de bine scrisă, încât nu ți-ai imagina că Laurențiu era bolnav când a scris-o. Chiar astăzi mă gândeam, citind, cu câtă responsabilitate a elaborat-o. Dumnezeu să-l odihnească!
RăspundețiȘtergere