Florentina Loredana Dalian

joi, 3 decembrie 2015

Amărăciuni din epoca de aur - 3

 

Dintr-o altă epocă de aur

 




Lucrarea de diplomă; Legea lui Murphy; Lumini și umbre. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai făceam cursuri, nu mai  dădeam examene, ne ocupam numai de lucrarea de diplomă. Era și normal, întrucât aceasta necesita destul de mult timp și un efort mare. În general, lucrarea era structurată pe o parte teoretică și una practică, împărțită, la rândul ei, în două: proiectare și cercetare. Dacă la proiectare te mai scoteai cu un model de proiect pe care aplicai datele tale (că nu se apuca nimeni să inventeze roata; în inginerie se merge, de regulă, pe un drum cunoscut, exceptând cazul în care nu faci invenții și inovații, dar nici atunci nu pleci de la zero), partea de cercetare te solicita la maximum. Eu am studiat: „Adsorbția monoxidului și dioxidului de carbon pe zeoliți sintetici”, o temă destul de nouă la vremea aceea și cu promițătoare aplicații practice în industria chimică. Cum date nu prea existau, singura sursă valabilă la vremea aceea erau tratatele de la Biblioteca Centrală Universitară, care, însă, nu puteau fi împrumutate, ci se studiau la bibliotecă. Așadar, zăceam cu orele în sălile impunătoare ale B.C.U, unde căutam informația (în limba engleză! cele mai multe erau în rusă, pentru cine știa), o selectam, o copiam (de mână!) pe fișe pe care apoi le traduceam în română, la cămin. După traducere, le prezentam profesorului îndrumător, care făcea o altă selecție, te mai trimitea la cules date, după care, când se considera că ai destule, te apucai de lucru. Alte ore în laboratoare, îți ieșea, nu-ți ieșea, o luai de la capăt, după care urmau calculele și concluziile. Te apucai apoi frumușel de scris proiectul (tot de mână, dacă se putea STAS, cu tuș negru, pe coală albă, lucioasă), de făcut desenele la scară etc. Un drum pe Calea Victoriei, la legătorie, dar până la victorie mai era cale lungă, că trebuia să treacă proiectul de ochiul vigilent al îndrumătorului și abia apoi, de cel al comisiei în fața căreia trebuia susținut de te treceau toate apele (sau toți... sudorii, cum spuneam noi, glumind, pe vremea aceea).
          Înainte de a depune „copilul minune” la secretariat, m-am înfățișat cu el spre aprobare profesorului Untea, de fapt un lector în plină afirmare, tânăr, în jur de 40 (zic tânăr, că erau pline catedrele de domni și doamne ... respectabili, cei mai mulți trecuți de 60, unii bătând bine spre 80, lucru care nu era deloc rău, având în vedere că respectivii erau niște somități în materie.). Cum, din totdeauna, în ciuda instruirii mele în domeniul real (liceu de informatică, facultate de inginerie), umanista din mine se mai trezea scoțând ghiduș capul, am avut ideea de a pune pe pagina de gardă a proiectului un motto din legile lui Murphy: „Dacă un experiment a reușit, înseamnă că ceva a fost în neregulă.” Convinsă fiind eu că toată lumea are simțul umorului, iar comisia va da pe spate de încântare și, eventual, mă va „freca” mai puțin. Când a dat cu ochii de motto, domnului Untea i s-au încrucișat pupilele și-a început să-mi dărâme convingerile: „Să scoți imediat asta de-aici! Ai înțeles?” „Dar, dom' profesor, cu ce deranjează? Și-apoi, știu că aveți simțul umorului. Ce v-a venit să-mi spuneți să renunț la...” „Oi fi având eu simțul umorului, dar eu nu fac parte din comisie. Să-l scoți neapărat! Scrii din nou prima pagină și abia apoi îl depui la secretatriat!” S-o creadă el! Am zis ca el și-am făcut ca mine, că doar eram un pui de berbec, căpos și care se-aruncă mai mereu cu inteligența-nainte. M-am dus direct la secretariat și am lăsat proiectul cu motto pe el.
          A venit și ziua susținerii orale în fața comisiei. Îmi pregătisem o prezentare frumoasă, am explicat cât de bine am putut, să înțeleagă tot omul nefamiliarizat cu tema, m-am gătit, m-am coafat, deh... am făcut uz de toate atuurile. Profesorul Pincovski, șeful catedrei de chimie anorganică, un profesionist desăvârșit și profesor de înaltă ținută, dar și copilăros la cei peste 70 de ani ai săi (în pauzele de la cursuri ne povestea cu vădită bucurie desenele cu Tom și Jerry pe care le văzuse cu o seară înainte), mi-a pus câteva întrebări la obiect, cărora le-am răspuns, ceilalți au pus și ei câte o întrebare și, când credeam că am scăpat, domnișoara Zaharia (Dumnezeu s-o odihnească!, avea pe atunci vreo 70), care mă privise tot timpul ca un toreador pe taurul din arenă, s-a găsit și ea să întrebe: „De unde ați știut că gazul cu care ați lucrat era CO2?” Nevenindu-mi să cred că aud o astfel de întrebare, îi dau singurul răspuns la îndemână, de fapt îi spun de unde am știut: „Scria pe butelie, normal!” Toreadorul nu se lasă învins, în arenă e care pe care. Vădit sâcâită, continuă: „Dar, să presupunem că n-ar fi scris! Cum v-ați fi dat seama că acolo se află dioxid de carbon?” Recunosc, m-a blocat, mai ales că mi-am dat seama că întrebarea era rău intenționată, pusă ca să mă încurce. Nu mi-am permis să-mi risc lucrarea de diplomă dându-i un răspuns usturător, anume că în chimie nu e permis să nu scrie atunci când trebuie să scrie, că nu e permis să experimentezi cu substanțe a căror identitate n-o cunoști etc... Pentru prima dată în ziua aceea, din sigură pe mine cum eram, m-am simțit neajutorată. Și am ridicat ochii spre singurul loc din care ar fi putut să-mi vină ajutorul: profesorul Untea. Care se afla în ultima bancă a amfiteatrului, lângă Mirela, colega și prietena mea, care avea lucrarea tot la el. L-am văzut pe Untea aplecându-se către Mirela și șoptindu-i ceva, apoi ea s-a uitat la mine și a reprodus răspunsul, bineînțeles numai din mișcarea buzelor. Nici acum nu știu ce putere mi-a dat Dumnezeu să citesc pe buzele Mirelei „acid sulfuric”, de la distanța aceea considerabilă, eu care nu reușisem niciodată să prind vreun răspuns suflat, nici măcar din prima bancă. Dar cred că mi-am dorit prea mult ca toreadorul să nu-și înfigă sulița-n munca mea de jumătate de an, de fapt de cinci ani, plus alții de dinainte. Așa că, deși pe moment n-am înțeles argumentația (abia ulterior am realizat: în reacția dioxidului de carbon cu acidul sulfuric se degajă dioxidul de sulf, care are un miros specific), am înhățat acidul sulfuric de pe buzele Mirelei și i-am dat madamei cu el în cap. „Cu acid sulfuric!” am zis, dar cu un ton care voia să spună: „Ce, ești proastă, nu știi?” Mi-am dat seama că răspunsul e bun abia când am văzut-o înroșindu-se de nervi. Toreadorul se transformase în taur, când i se fâlfâie cârpa roșie în fața ochilor. Președintele comisiei, probabil cunoscând-o și știind-o în stare să șteargă cu mine pe jos, a hotărât, profitând de autoritatea lui, să spună „stop joc”. „Suficient! Vă mulțumim, poftiți în bancă!” Mi-a venit să-l pup atunci. Și încă nu aflasem ce lupte a fost nevoit să dea, ulterior, în culise, când s-a pus problema notei, uzând din nou de autoritatea sa, ba mai mult, de cuvântul său, chit că făcuse o declarație mincinoasă.
          În fine, s-au dat notele, Mirela a luat 9 (exista o regulă care spunea că nota de la lucrarea de diplomă nu poate depăși media generală a celor cinci ani cu mai mult de 1,5 puncte), iar eu (care avusesem media generală fix 8:50) am luat 10; de altfel, au fost numai doi de 10, vreo patru de 9 și restul 8 și 7. Mirelei i-au lipsit numai 20 de sutimi la media generală să ia tot 10 la diplomă, dar această notă chiar nu avea nicio importanță, întrucât nu se mai făceau repartiții (venise lovitura de stat cu iz de revoluție și ultimele repartiții fuseseră în anul anterior sau cu doi ani în urmă), așa încât nu mai conta că era 10 sau 9 sau 7. Merg, împreună cu Mirela, în biroul lui Untea pentru concluzii. Eu, mândră foc, se înțelege. Dar, în loc să mă trezesc pe covorul roșu,  am avut parte de surpriza vieții mele: în timp ce pe Mirela a felicitat-o, la mine se uita să mă mănânce.
- Ție, îmi vine să-ți trag două palme!
- De ce? Că n-am luat 11?
- Mai faci și pe interesanta! Fiindcă ai fi putut să iei 9.
- Și care era problema?
- Era! Fiindcă, de când mă ocup de lucrări de diplomă, e primul meu 10. Iar tu, inconștientă, mi l-ai riscat și pe ăla. Ce ți-am spus să scoți nenorocitul ăla de motto?
Sărmanul! dacă aș fi știut cât era de ahtiat după zecele ăla și mai ales dacă aș fi crezut că Murphy stă în calea fericirii lui, zău că l-aș fi scos. Dar cum să cred așa ceva?
- Bine, dar ce legătură are motto?
- Are! Știi ce concluzie a tras domnișoara Zaharia din el? Că n-ai lucrat! „Uite, scrie aici!” îi tot trăgea.
          Nu puteam crede. Cum să-ți imaginezi, dintr-o glumă, că omul acela n-a lucrat și mai e și atât de idiot s-o declare pe prima pagină?
Untea a continuat, la fel de furios:
- Habar n-ai până unde s-a ajuns! A fost nevoie să-și dea cuvântul domnul Pincovski că te-a văzut lucrând în laborator. (Ceea ce nu era adevărat, la cât era de ocupat, șeful catedrei numai ochi pentru mine lucrând la adsorbția CO2 pe zeoliți n-avusese!).
Și să mai știi că ea n-avea nimic cu tine, cu mine are ce are, te folosea ca să lovească în mine.
          Așa am aflat că, în timp ce domnișoara era iliescistă, el era opozant și că, în lupta lor politică, picasem eu la mijloc, pe post de minge. Bucuria de a fi luat 10 la lucrarea de diplomă mi-a fost umbrită de tristețea de a vedea și cealaltă față a lumii. Acum, după atâția ani, cred că îi datorez recunoștință domnișoarei Zaharia: o dată, pentru că am ținut minte pentru totdeauna că prezența dioxidului de carbon se testează cu acid sulfuric, dar mai ales fiindcă îmi arătase și o altă față a lumii, cea reală. La cei 24 de ani pe care-i aveam atunci, lumea toată era frumoasă, oamenii toți erau drepți și cinstiți și, mai ales, toți aveau simțul umorului. A fost dureros să aflu că nu-i așa, dar mai ales a fost o lecție de viață. Și totuși, mult mai recunoscătoare îi sunt profesorului Pincovski, înainte de toate un „om frumos”, fiindcă nu m-a lăsat în deznădejdea recentei mele descoperiri, contrabalansând urâțenia lumii cu noblețea sufletului său, dându-mi nădejde că mai există și oameni care, total dezinteresat, se opun nedreptăților, mojiciilor și... luptei din arenă. Atunci l-am văzut ultima dată, nu știu de ce nu l-am mai reîntâlnit. Viața nu m-a pus niciodată în situația în care a fost dumnealui atunci. Dar știu sigur că, dacă aș fi fost, la fel aș fi procedat. Nu știu dacă asta se-ntâmplă fiindcă și mie îmi plac desenele cu Tom și Jerry :)
          S-ar putea spune că, dacă lucrarea de diplomă, cu acel 10 caligrafiat frumos, a reprezentat consfințirea oficială a calității mele de inginer chimist, examenul pe care l-am susținut în fața comisiei și mai ales ceea ce am aflat după, a reprezentat examenul meu de... maturitate. Aiurea! Au trecut 23 de ani de atunci, dar eu tot mă mai minunez că există oameni fără simțul umorului, că există oameni ranchiunoși, găunoși, cărora le place cu orice preț să-ți arate fața întunecată a lumii, când viața ar fi atât de frumoasă dacă toți ar tânji după lumină. Cred că examenul meu de maturitate se dă în fiecare zi, dar tot fără folos. Pentru că, oricâte rele îmi scoate destinul înainte, eu tot mă încăpățânez să mă uit spre cele bune. Ce s-ar întâmpla dacă am face un experiment prin care toți oamenii să devină buni? Atunci s-ar aplica legea lui Murphy: „dacă un experiment a reușit...” Și viața merge înainte, cu umbrele și luminile ei.

          Slobozia, 02/03 decembrie 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu