Așteptând o fată

La concertul din 17 noiembrie, artistul Pavel Stratan făcea câte o introducere fiecărei melodii. La una dintre ele, ne-a povestit, cu dulcele-i accent moldovenesc, cum a așteptat el o fată o noapte întreagă să vină la întâlnire, neîndurându-se să plece. „Când ziceam că gata, acum o să plec, mă gândeam: dar dacă ea o să vină imediat după aceea, o să spună că n-am venit. „Eu am venit, nu contează c-am întârziat o oră, trei ore, cinci, dar am venit, da' tu n-ai venit.” Și iar mă răzgândeam și așa până m-a prins dimineața.”

Nu, nu eram eu fata aceea. Aș zice chiar că el era „fata aceea”, căci eu l-am așteptat - vorba cântecului - un an și-o vară, până ce-a venit după ce n-a venit (adică anul trecut, în martie, când fusese vorba). Nici eu, ca și el, nu m-am îndurat să plec și uite că, până la urmă, a venit. Cu tot cu CD-ul care conține cinci albume. M-am bucurat nespus. Chiar dacă, uneori, așteptările ne sunt mai grele ca plumbul. 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 noiembrie 2019

(Foto: Florin Floreanu, Centrul Cultural „Ionel Perlea”)

Lacrimă și zâmbet în același vers - Pavel Stratan

Muzica lui Pavel Stratan bate direct în inimă, ca să rezonezi cu ea, trebuie să te afli pe același palier al emoției autentice, necontrafăcute, răsărite din suflet, din iubire, trădare, sentimente de remușcare, adică tot ce-i omenesc. Dacă ar fi să descriu într-un singur cuvânt muzica sa, i-aș zice „duioasă”. Asta răzbește din tot ce cântă, din muzică, dar mai ales din versuri, o duioșie fără margini, care te urmărește multă vreme după ce acordurile s-au stins.

Pavel Stratan este, în primul rând, poet, deși sunt convinsă că domnia sa nu s-a considerat niciodată astfel. De obicei, muzica impresionează indiferent de versuri, așa explicându-se faptul că ne plac și cântece al căror mesaj verbal nu-l înțelegem. La Stratan e altfel: mai întâi, versurile sunt cele care ating cele mai înalte corzi ale sufletului, iar muzica se mulează frumos și firesc peste mesaj. Am totuși senzația că melodiile lui n-ar avea același impact dacă ar fi interpretate de altcineva. Și asta nu pentru că ar fi vorba de talent ori pricepere, ci de cu totul altceva: mesajul său e amplificat de propria trăire, care îi aparține lui și numai lui.   
Concertul din această seară (duminică, 17 noiembrie 2019) de la Slobozia a fost un regal. Nimic fals, nimic exagerat, nicio încercare vădită de a stoarce lacrimi, râsete sau aplauze. O spun, fiind sătulă de astfel de făcături în muzică, de lălăieli lacrimogene fără substanță, la care, din păcate, mulți aderă. Sunt o tipă care lăcrimează rar, nu-mi sare inima din piept la orice, dar în seara aceasta m-am surprins lăcrimând de vreo două ori. Ceea ce spune mult, pentru una care se smiorcăie o dată la șapte ani, și atunci eventual ca să-și testeze funcționarea glandelor lacrimale.

Și mai are ceva muzica lui Pavel, un paradox aproape: aceeași melodie te poate face să râzi și să plângi în același timp. Nu mai vorbim despre umorul lui, despre căldura pe care o transmite. Ca om, e la fel de sincer ca și artist, de apropiat, de plăcut, fără ifose, dar și fără o familiaritate golănească, deranjantă. A făcut poze cu toți cei care au dorit, a dat autografe, a zâmbit, a vorbit, a glumit. Un artist total și unic în peisajul artistic românesc. Muzica, dar mai ales versurile lui, alină, mângâie, vindecă. Lucruri de care un popor traumatizat are nevoie oricând.

„Eu nu fac bis, pentru că eu toate piesele le cânt la bis, cu aceeași mare bucurie”. Bravo, Pavel Stratan, mulțumim!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 17 noiembrie 2019

Fotografia

Am rupt fotografia aceea
pe care mi-o dăduseși într-o seară cu ploaie de octombrie
pe străzile misteriosului Paris.
Era Domnișoara Nimeni,
pe care o creaseși cu mâinile tale
și care zăcea - spuneai - într-un colț de bucătărie,
căci nu-ți permiteai un atelier de sculptor adevărat.
Femeia ta îți făcea scandal că-i murdărești sanctuarul
cu sculpturile tale - și, în felul ei, avea dreptate.
Învârtindu-se printre oale și crătiți,
ea nu putea pricepe de ce compui domnișoare,
când mai practic ar fi fost să mesteci o mămăligă.
Era geloasă pe această domnișoară care nu trebuia să pună murături,
căreia tu îi dădeai formă, cu palmele tale, mângâind-o.
După niște ani, am rupt poza aceea,
întrebându-mă la ce-mi folosește.
Nu mi-a trecut prin gând că ai vrut, în felul acesta,
să îți salvezi creația dintre borcane de zacuscă,
zăcând pe raftul debaralei, trimițând-o, cumva, în lume, prin mine.
Am rupt poza aceea, iar acum mă întreb
dacă arta mai poate fi salvată măcar printr-un vers amețit,
ori printr-un titlu de carte, ca o recuperare necesară,
ori poate și aceasta va fi dată flăcărilor cândva
de cineva care nu-i va mai găsi rostul.
De aceea vă spun, dragilor gospodine,
salvați aceste domnișoare ale nimănui,
care n-au făcut omenirii niciun rău!
E drept că n-au făcut niciodată dulcețuri,
dar toată dulceața lumii se găsește în ochii lor obosiți,
pe care bărbații voștri îi privesc din când în când,
oricât le-ați ascunde printre zarzavaturi.
Am rupt cândva fotografia aceea,
fără să înțeleg că am fost mai rea decât cea de care
încercai s-o salvezi.
În artă, ca și în viață, scapă cine poate.

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 01 noiembrie 2019

„Grădina Maicii Domnului” - vernisaj și recital de muzică și poezie

București, Galeriile „Sabion”, 30 octombrie 2019

       

Într-o atmosferă plină de stil și eleganță, pe Calea Victoriei din București, la „Galeriile Sabion”, magazin de bijuterii de lux, care, în anul 2011, a primit premiul pentru cel mai frumos magazin din lume, pictorul Valeriu Stoica a inaugurat expoziția sa de icoane, intitulată „Grădina Maicii Domnului”. Ai zice că aurul și pietrele strălucitoare ale bijuteriilor care-ți iau ochii nu se potrivesc de fel cu sobrietatea icoanelor bizantine, că ideea de bogăție, indusă de primele, nu are nimic în comun cu cea de rugăciune, sobră și discretă, care se degajă din cele din urmă. Și totuși, îmbinarea aceasta mi s-a părut de-a dreptul fericită, nicio stridență, nimic care să zgârie ochiul sau simțul estetic al privitorului, ci, dimpotrivă, cei prezenți au avut parte de un festin artistic elevat.

          Cele mai multe dintre icoane au fost tripticuri, dar și icoane singulare și, în premieră, icoane pictate pe agat, mici bijuterii (dar altfel de bijuterii decât cele cărora li se alăturaseră în vitrine). Despre expoziție a scris foarte frumos, cu ochiul și cuvintele profesionistului, doamna Ana Amelia Dincă, reputat critic de artă plastică. Așa încât, pe această temă, eu chiar nu am nimic de adăugat.

          Conform uzanței de la vernisajele iconarului Valeriu Stoica, publicul s-a bucurat și de un recital de poezie din creație proprie susținut de Daniela Șontică, Daniela Micu și Florentina Loredana Dalian și de muzică tradițională interpretată de Ioana Marin.

          Lume bună, lume care știa pentru ce a venit, care apreciază arta la formele ei cele mai înalte. Printre cei prezenți, am remarcat personalități ale lumii culturale și artistice, printre care amintesc de pictorița Maria Iacob (care va avea și ea în curând o expoziție în același loc), scriitorii Marcel Fandarac, Lucia Ovezea și Firiță Carp (acesta, sosit cu ultimul tren), artiștii fotografi Mircea Popa și Mihai Forsea. Surpriza pentru mine a fost revederea domnului inginer Paul Corneliu Imbrescu (pe care îl cunoscusem acum câțiva ani, tot la o expoziție „valeriană”, la Muzeul Satului), cel despre care puțină lume știe că este fiului preotului martir Ilie I. Imbrescu, trecut la Domnul acum 70 de ani, în închisoarea de la Aiud. Cu domnul Imbrescu, deși nu ne mai văzusem de la prima noastră întâlnire, am păstrat o legătură epistolară, trimițându-ne reciproc reviste, cărți și felicitări de sărbători.

          Un cuvânt de felicitare trebuie adresat și gazdelor, reprezentate de doamna Valeria Manole, care a susținut un cuvânt introductiv, dar și colegilor săi, oameni adecvați locului, răspândind aceeași notă de eleganță și bun gust. 

Florentina Loredana DALIAN                                               

Slobozia, 10 noiembrie 2019