Expoziţie de icoane, recital de poezie şi concert de colinde

Gânduri dintr-o iarnă deocheată

Impresii în urma pelerinajului la Mănăstirea Dervent, 08 decembrie 2013

Zic „iarnă deocheată” pentru că numai iarnă nu era. Un soare de toamnă blândă ne-a însoţit tot drumul, până s-a lăsat înserarea. Deşi am înţeles că la Slobozia nu prea fusese aşa. Dar ce contează, soarele era acolo unde eram noi. Cineva se rugase pentru asta. Câtă credinţă trebuie să ai pentru ca Dumnezeu să-ţi aprindă soarele pe cer! „Iarna nu-i ca vara”, se-nţelege, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă… Uneori mă şi sperii, uneori viaţa mă surprinde în asemenea măsură, încât mă întreb cu ce viteză aleargă gândul nostru spre Dumnezeu şi mă uimesc cu ce viteză răspunde. Uneori. Alteori, Îl întreb, de parcă am sta amândoi la o masă de bodegă: M-auzi, Doamne, ce zic eu aicea? Ei, ştiu, eu sunt surda, dintre noi doi, dar îmi mai place şi mie să fac pe interesanta. Acuma, Doamne, poţi să-Ţi astupi urechile. Nu poţi? Asta e!

La Sfânta Liturghie, în biserica „Naşterea Maicii Domnului”, de  Sărbătoarea Sfintei Treimi. Trei copii se plimbau pe culoar, în ordine, au mers la Altar cu câte o lumânare. Nu prea ştiau ce să facă. La întoarcere, mi s-au aşezat alături. Dorin mă privea din când în când şi îmi zâmbea, mă întreba prin semne dacă procedează bine, dacă face Crucea cum trebuie… După Slujbă, cu mine de mână. Au început apoi, de la slujbele următoare, să vină mai mulţi. „Ce faci, Doamne, mă umpli de copii? Ştiu că îmi cunoşteai dorinţa de demult, că mi-ai şi îndeplinit-o, doar că eu… în fine. Şi-acum ce faci? Mă umpli de copiii altora? Lasă, nu mai zâmbi! Ştiu că suntem cu toţii copiii Tăi, dar zic aşa, în viaţa asta terestră. Şi-apoi ştii bine că avem nevoie şi de tată. Mă rog, în afară de Tine, unul în carne şi oase. N-avem! Ia-Ţi-i înapoi! Fără supărare, da?” Aud râsul lui Dumnezeu. „Ce proastă eşti!” „Sunt, ce să fac, dacă aşa m-ai lăsat?” „Hai, hai, fără scuze! Ce n-aveţi, tată? Ştii că asta-i bună? Ha, ha! Na-vă! Doi, la pachet! Ajung sau mai vrei?” „Nu, nu, gata, e bine, sărut-Mâna! E… mai mult decât speram. Uraaa! Ă… vreau să zic, mulţumesc, Doamne! Eu ziceam mersi şi de unul, dar Te-ai gândit bine, niciodată nu strică o rezervă…” „Mai scuteşte-Mă cu rezervele tale! Dispari!”

Privesc copiii adunaţi în curtea Protoieriei, apoi, când cobor treptele şi merg la ei, încep să mă strige, vin să mă îmbrăţişeze. Citesc fericirea în ochii lor şi mi se umple sufletul. Le împart darurile de la „doamna Maria”, aşa cum o ştiu ei pe amica mea, Nina. Îşi amintesc de ea. Îşi aduc aminte de fiecare om care le-a dăruit ceva. Au fost educaţi să nu ceară decât de la Dumnezeu. Aşa le-am spus şi eu. Dumnezeu îndeplineşte toate cererile, mai ales pe cele ale copiilor. Parcă tot nu le vine să creadă. Cu o noapte înainte, nu prea dormiseră. Şi s-au trezit de la 4.

La Grădina Zoologică se bucură ei, ne bucurăm şi noi. Căprioarele se apropie de gratii, prietenoase, delicate. Urşii, simpatici foc, parcă sunt nişte babe pe şanţ. Ne studiază curioşi, de parcă noi am fi dincolo de gratii. Tigrul, maiestuos, nu ne bagă în seamă. Ştie prea bine că dacă nu ne-ar despărţi gratiile, n-am mai fi aşa viteji. Perechea de lei, hm… are un mod ciudat de a ne spune că nu suntem doriţi. Şerpii dorm, maimuţele fac gălăgie să li se deschidă. Papagalii şi peştii ne încântă cu multitudinea de culori. Pentru aceştia, nu încerc nicio durere. Dar simt o rană pentru anumite animale pe care mi-e greu să le văd captive. În special animalele mari, de pradă. Tigrii, leii… Am citit că nici nu se înmulţesc în captivitate şi, atunci când o fac, au comportamente ciudate: mamele îşi resping puii, nu-i alăptează. De parcă nu şi-ar dori să perpetueze specia de captivi. Un fel de: „dacă eu sufăr, urmaşii mei nu trebuie să păţească asta”. Maimuţele, în schimb, n-au nicio problemă. Ele se adaptează în orice orânduire.  

„Doamna, doamna, e-adevărat că mergem cu bacul?” „Cum să fie adevărat? Măi copii, ce visaţi voi acolo? Numai gărgăuni vă umblă prin cap!” În apropierea pontonului, mai multe voci mă strigă: „Doamna, doamna, ia uitaţi!” Aşa, şi??? Adică voi ştiaţi că trecem Dunărea pe la Chiciu, iar eu habar n-aveam! Bravo mie! Mai făceam şi pe grozava. Părintele, cu nevinovăţie de îngeraş, mai face şi glume: „Măi copii, dar ce grozavi sunteţi voi! De unde aţi ştiut că se trece cu bacul, că noi n-am ştiut!” Noi!

Ajunşi la debarcader, găsim altă specie, de data aceasta domestică: o căţeluşă cu pui, un câine care a traversat cu noi pe bac. Braţul Borcea al Dunării e aşa cum îl ştiu din copilărie. Poate ceva mai poluat. O apă atât de mare îmi stârneşte teamă şi mă fascinează totodată. De când l-am citit pe Gala Galaction (Pr. Grigore Pişculescu), Dunărea îmi aminteşte, inevitabil, de emoţionanta sa povestire, adevărată bijuterie literară: „De la noi, la Cladova”. Şi parcă aud plânsul frumoasei Borivoje şi suspinul încercatului Popa Tonea care pentru o clipă şi-ar fi dorit să ajungă pe fundul apei tulburi, răscolite de furtună. Îmi imaginez că apa Dunării, aşa mare cum e, s-a format din lacrimile tuturor neîmplinirilor în dragoste, ale tuturor borivojelor şi ale tuturor popilor tonea de pe pământ. Scuteşte-mă, Dunăre! Ia-ţi apele şi cară-te! Ai nivelul destul de mare, nu-ţi mai trebuie alte lacrimi, calico! Pe ale mele nu ţi le dau, le păstrez în inimă, cine ştie la ce-or fi bune vreodată…

Peisajul dobrogean e, de asemenea, fascinant, exotic. Frumuseţea lui e contrastantă cu sărăcia gospodăriilor ce rulează prin fereastra autocarului, ca într-un film de Emir Kusturica. Soarele îmbracă totul într-o aură frumoasă, chiar şi sărăcia. Hm… sărăcia e frumoasă doar de la fereastra autocarului. Sau din avion. Un pescar se întoarce cu lanseta pe umăr şi cu sacul gol. Câţi l-or aştepta să le aducă de mâncare? Mi-l imaginez trecând pe la cârciumă, în drum spre casă. Acolo, se găseşte întotdeauna. Mai bei pe datorie, te mai cinsteşte vreunul… Că, dacă tot e viaţa grea, măcar s-o vezi, pentru câteva clipe, în dublu exemplar. E ca şi când ai avea două vieţi: una a ta şi una de rezervă. În viaţa de rezervă, îţi poţi imagina ce vrei: că eşti frumos, deştept, bogat, important, iubit, depinde de imaginaţie. Cei cu imaginaţie mai puţină, îşi pot închipui doar sacul plin de peşti. Naşpa e când te trezeşti şi dai cu nasul tot de propria-ţi viaţă. Aia de rezervă dispare ca prin minune, aşa cum a şi apărut (formula chimică a minunii: CH₃-CH₂-OH) şi tu o iei de la capăt cu undiţa pe umăr şi cu sacul gol…

Mănăstirea Dervent. Sunt pentru prima dată aici. Îmi doream demult, dar mă bucur că acum sunt pentru prima oară. Sfânta Liturghie e la momentul „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste,  să vă apropiaţi!”, în clipa când intrăm pe uşă. Ce bucurie pe cei care s-au împărtăşit! Noi, ăştia, nevrednicii, mai aşteptăm. Corul bisericii se înviorează când încep şi Părinţii noştri să cânte. Glasuri de heruvimi. La care se adaugă şi cele, timide, ale copiilor. Marin ştie că-mi place să-l aud cântând. Se uită şmechereşte să se asigure că l-am văzut. Ne miruim şi mergem la Crucea de leac. O atingem şi mirosul de mir ni se lipeşte de mâini. Apoi, ne ducem la Izvorul Tămăduirii. Luăm apă, copiii ascultă atenţi explicaţiile Părintelui. Ce şansă, totuşi, pentru aceşti copii! Trăind în mediul de acasă, destinul lor ar fi fost mult mai crunt.

„Mai mergeam pe la bunica. Dar nu-mi mai place să mă duc. Frate-miu o bate, ca să-i dea bani.”

„Şi pe noi ne bătea tata. Cu o curea ne-a bătut ultima dată.”

„Tata câştigă 40 de milioane.” „Şi voi de ce sunteţi aici?” „Aşa a vrut mama.”

Mama??? Am exemple de mame mult mai bune. Când eram studentă, aveam pe lângă cămin, o căţeluşă, îi ziceam Ursa mare albă. Într-o noapte, nu am putut dormi de plânsetele ei. Mai aveam şi examen a doua zi. Spre dimineaţă, n-am mai rezistat şi m-am dus să văd ce are. Am beştelit-o: „Ce tot urli? Eu am examen peste două ore, şi n-am închis un ochi din cauza ta!” M-a dus să îmi arate motivul suferinţei ei. Puii pe care-i avea, destul de mici, fuseseră prinşi de ploaie într-o groapă săpată tot de ea sub placa turnată în jurul căminului. Nu putea ajunge la ei, că nu încăpea, terenul era alunecos, iar ei nu ştiau să iasă. Tocmai mă întrebam cum voi putea s-o ajut, când a apărut, din căminul de vis-a-vis, un student medicinist care mi-a mărturisit că nici el nu închisese ochii. Mi-a spus să am grijă de căţea, să nu-l muşte, că el încearcă să-i scoată. „Stai liniştit, nu-i tâmpită! Ştie c-o ajuţi.” Băiatul s-a lăsat pe burtă şi cu o mână, alungită la maximum, a reuşit să-i prindă. Îi scotea pe rând şi mi-i dădea să-i duc căţelei. Ea se lungise aşa încât ei să poată suge şi îi lingea pe fiecare, să-i cureţe de noroi. Mamă!

La Peştera Sfântului Andrei, vrând-nevrând, te transporţi mental în perioada creştinismului primar. Te simţi „curentat” la gândul că pe acolo au trecut paşii Apostolului Andrei, cel întâi chemat. Chemat de cine? De Iisus! Şi dacă el L-a cunoscut şi L-a atins pe Iisus, iar noi atingem locurile pe unde a trăit Apostolul, asta înseamnă că suntem cu o piatră mai aproape de Dumnezeu. Rugăciune, colinde, explicaţii…

Înapoi, spre casă, pe alt traseu. Mai puţin exotic, ce-i drept. La un moment dat, aţipesc. Marin, frumosul blond cu ochi albaştri, care se „bătuse” cu ceilalţi copii să-mi care geanta, profită de faptul că scaunul de lângă mine se eliberează pentru câteva clipe şi vine să mă îmbrăţişeze. 

În drumul de întoarcere, oprim în Ţăndărei, unde vizităm două biserici (Sfinţii Constantin şi Elena şi Sfântul Spiridon). Nu-i pentru prima oară când mă bucur că Dumnezeu a rânduit să locuiesc în zona aceasta, cu toate neajunsurile ei. La noi, oamenii sunt mai calzi, parcă, mai primitori, mai puţin… aspri. Poate că asprimea vieţii cât şi a peisajului dobrogean, ori poate amestecul de rase din zona cosmopolită a Dobrogei şi-au pus amprenta şi asupra sufletelor. Ori poate e numai o percepţie subiectivă. Constat, nu judec.

Bisericile frumoase, împodobite de sărbătoare, Preoţii care ne întâmpină – primitori, cu zâmbetul pe buze, calmi. Calmul. Iată ce lipseşte societăţii noastre zbuciumate şi adeseori zdruncinate. Liniştea. În pelerinajul acesta ne-a însoţit peste tot o linişte, atât interioară cât şi exterioară. Câte lucruri bune nu se pot face cu calm, cu bunăvoinţă şi cu zâmbetul pe buze! Şi, desigur, mai ales cu dragoste! Căci: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”… Dacă Sfântul Apostol Pavel spunea aceasta, cu atât mai mult noi, slăbiţi, înrăiţi, ispitiţi… Şi mi-aş permite să răstălmăcesc puţin: Dacă dragoste am, totul sunt! Şi am totul. Cum să mulţumeşti pentru dragoste? N-ai cum! Doar într-un singur mod: întorcând-o. Îmi imaginez o lume în care moneda de schimb ar fi iubirea, nu banul. Sunt dusă cu pluta (pe braţul Borcea), ştiu, dar mă întorc. Până atunci…

         Primeşte banul acesta,

         Pe o faţă e iubirea pentru Dumnezeu,

         Pe cealaltă – iubirea de tine…

        

Slobozia, 10 decembrie 2013

Pelerinajul a fost organizat de Asociaţia "Din inimă pentru aproapele" a Protopopiatului Slobozia. În numele meu şi al copiilor de la Vila Cristina, aduc alese multumiri Părintelui Protopop Dumitru Drăghici şi Părintelui Secretar Cătălin Stanciu, pentru idee, buna organizare, în fine... pentru bucuria pe care am trăit-o noi, toţi copiii, şi mari şi mici.

Primeşte banul acesta

Primeşte banul acesta,

Pe o faţă e iubirea pentru Dumnezeu,

Pe cealaltă – iubirea de tine.

Primeşte banul acesta şi cumpără pentru noi o iarnă

În care să ningă, să ningă mult

Să fie totul alb alb alb…

Şi nu uita

Să mă răpeşti şi pe mine

În zăpezile tale.

Primeşte banul acesta

Şi păstrează-l în cămara din stânga!

Slobozia, 10 decembrie 2013

Pictură de Andrew Atroshenko

Decembre

Decembre - George Bacovia

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte

Versuri: George Bacovia

Muzică şi interpretare: Nicu Alifantis

Uniunea Scriitorilor în vizită la Helis

Întâlnire de lucru între scriitorii ialomiţeni şi domnul Angelo Mitchievici – Preşedintele Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România

   

Miercuri, 04 decembrie 2013, Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa a fost gazda unui eveniment care, din câte ştiu, se petrece cu frecvenţa apariţiei cometei Halley, adică o dată la… nişte zeci de ani: noul preşedinte al Filialei Dobrogea (Constanţa) a Uniunii Scriitorilor din România, criticul şi scriitorul Angelo Mitchievici, conferenţiar universitar la Catedra de Filologie a Universităţii din Constanţa, însoţit de fostul preşedinte al aceleiaşi filiale, scriitorul şi editorul Ovidiu Dunăreanu şi de scriitorul Ioan Nistor, au poposit la Slobozia pentru a-i cunoaşte pe o parte dintre scriitorii ialomiţeni, membri ai Asociaţiei Culturale „Helis”. După cuvântul de deschidere al domnilor Mitchievici şi Dunăreanu, cei prezenţi s-au prezentat pe scurt şi şi-au expus opiniile privind o viitoare colaborare în plan literar: Gheorghe Dobre, cel care a făcut şi o descriere mai detaliată a „grupului Helis”, a asociaţiei şi „instrumentelor” de lucru ale acesteia (revistă, editură), Costel Bunoaica, dr. Ioan Nistor, Constantin Gornea, Florentina Loredana Dalian, Alexandru Bulandra, Şerban Codrin, Titi Damian, Ioan Neşu, Vasile Iordache, Vitalie Buzu (care nu a venit cu mâna goală, ci a adus câteva eleve ale Colegiului „Mihai Viteazul”, iubitoare de literatură), Carmen Tănase, Florin Ciocea şi Nicolae Teoharie. Opinia unanim exprimată de vorbitori a fost aceea că astfel de întâlniri (care urmează să aibă loc cel puţin de două ori pe an, atât la Constanţa cât şi la Slobozia) sunt benefice ambelor grupări şi, în cele din urmă şi cel mai important, literaturii actuale.

Domnul Ovidiu Dunăreanu, un mai vechi prieten al slobozenilor, cunoscând pe majoritatea dintre ei, nu atât personal, cât mai ales prin scrierile acestora, pe unii dintre ei publicându-i chiar în revista constănţeană „Ex Ponto”, a subliniat, referitor la revista „Helis” că aceasta „este fereastra prin care vă vedem”.

La finalul întâlnirii, domnul Angelo Mitchievici a remarcat că Helis are o tradiţie, că există o coeziune de grup, o solidaritate remarcabilă, fapt îmbucurător şi destul de rar în lumea scriitoricească şi a făcut cunoscute câteva dintre intenţiile Domniei Sale în ceea ce priveşte conducerea filialei: asigurarea unei mai bune vizibilităţi a scriitorilor şi a cărţilor acestora, organizarea unui festival anual de poezie în perioada mai-iunie, începând încă de la anul, cu invitaţi din toată ţara. Îi dorim mult succes în realizarea tuturor obiectivelor propuse şi ne bucurăm că Filiala Dobrogea are un preşedinte tânăr şi responsabil, conştient de rolul său, deloc uşor, în sfera literaturii române. La rândul nostru, sperăm să facem cinste acestei nobile arte – literatura – nu doar prin scrierile noastre, ci şi prin mai buna implicare în zona culturală. Deja doamna Mihaela Racoviţeanu, Director al Bibiliotecii „Ştefan Bănulescu” a lansat de pe acum o invitaţie domnilor Mitchievici şi Dunăreanu, pentru ediţia viitoare a Salonului anual de carte.

Mulţumim doamnei Racoviţeanu pentru găzduirea în spaţiul propice întâlnirilor de lucru oferit de sălile bibliotecii, domnilor Mitchievici, Dunăreanu şi Nistor pentru vizita deosebit de agreabilă a Domniilor Lor.

Slobozia, 06 decembrie 2013

Iată, la adresa aceasta, articolul publicat pe site-ul USR Dobrogea de domnul Angelo Mitchievici, ca urmare a întâlnirii de la Slobozia: Masă rotundă a USR cu scriitorii de la Slobozia

Un basm de altădată - de Radu Gyr

Din ciclul "Stele pentru leagăn" 

A fost în lună un bordei,
bojdeucă veche de calici…
torcea măicuţa funigei,
păzea tăticu licurici.
Şi-aveau o fată: un crâmpei,
cât un sfârnel de cărăbuş,
s-o pui să şadă pe condei
şi-ntr-un papuc să-i faci culcuş.
Ci bietul prichindel râvnea
păpuşi de pluş şi urşi pitici…
Când ai bordei cât o lulea
şi eşti pândar de licurici,
tătic nătâng, cum poţi uşor
să cumperi urşi de borangic?
Cum or să vină dumnealor
într-o cocioabă de calic?
Ofta tăticul licurar
şi, scornitor de jucării,
umbla prin lună în zadar
să prindă pui de stele vii
şi să culeagă primprejur,
cu toţi ciulinii pe nădragi,
un sac cu mofturi de azur,
să-l ducă fetei tatii dragi…
Dar când tăticul cel sărac
venea acas’ cu truda lui,
curgea funingine din sac
şi nici un hârb de stea cu pui.
O clipă doar, abia întors,
plângea tăticu bun şi prost.
Mămica sta şi ea din tors,
să lăcrimeze fără rost,
şi-n urmă iarăşi în bordei
visa fetiţa urşi pitici,
torcea măicuţa funigei,
păzea tăticu licurici.

(Pictură de Nicolae Grigorescu - "Fetiţa cu basma roşie") 

Invitaţie la umor

Sărbătorirea a cinci ani de existenţă a Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC) "Prăvălia cu umor" 

Am primit de la Ion Tiţa-Călin, secretarul CUC, următoarea invitaţie, cu rugămintea de a o populariza. 

Dragi prieteni ai Satirei şi Umorului,

     Calendarul sărbătorilor din această iarnă este deschis de aniversarea Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC), care împlineşte cinci ani. Momentul va fi sărbătorit împreună cu prietenii Satirei şi Umorului, din străvechea cetate Tomis, în cadrul recitalului organizat pe data de 14 decembrie 2013, începând cu ora 11, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa (sala mică).

     Clubul Umoriştilor Constănţeni (CUC) s-a născut pe 13 decembrie 2008, sub o zodie fecundă în subiecte de satiră şi umor. Omenirea tocmai schimba foaia istoriei, trecând de la plictisitoarea creştere economică la excitanta criză mondială.

     Din motive de psihiatrie socială, o schimbare atât de radicală trebuia făcută cu zâmbetul pe buze. Şi, vorba lui Hegel, din această necesitate obiectivă, la iniţiativa a 13 membri fondatori, a apărut pe lume Clubul Umoriştilor Constănţeni.

      Aşadar, CUC s-a născut din uterul crizei mondiale, a supt la sânul ei şi a fost ocrotit de ea, astfel că embrionul de 13 umorişti s-a înălţat, s-a lăţit, s-a maturizat. Astăzi, este un Hercule de 34 epigramişti, fabulişti, foiletonişti şi caricaturişti.

     În numai cinci ani, CUC şi-a câştigat renumele de „eliberator al râsului din sterilul dramatic al vieţii cotidiane”, organizând lansări de carte şi recitaluri umoristice în licee, universităţi, cămine de bătrâni şi cămine culturale de la sate, membrii săi publicând în presa locală şi în revistele culturale din ţară, participând la concursuri naţionale şi internaţionale de umor, cucerind numeroase premii.

     Cei 34 membri ai CUC au contribuit la patrimoniul umorului românesc cu peste 40 de volume personale şi colective, dintre care 15 au fost publicate în ultimii cinci ani. Se remarcă lucrarea colectivă „Prăvălia cu Umor - Caietele Clubului Umoriştilor Constănţeni”, volumele I şi II, publicate în 2010 şi 2013, o realizare de prestigiu, unică în rândul cluburilor şi cenaclurilor de umor din ţara noastră.

Dragi prieteni ai Satirei şi Umorului,

     Vă rugăm să uitaţi pentru o oră - două de problemele importante, grave şi urgente şi să fiţi alături de noi la această primă aniversare a Umorului de la Marea Neagră! Vom fi onoraţi să vă avem alături de noi!

  

Biroul Executiv al Clubului Umoriştilor Constănţeni

 Aşadar, CUC-ul a împlinit 5 ani. Mulţi înainte. În numele adevărului istoric, trebuie spus că decizia înfiinţării a fost luată în septembrie 2008, într-un local pe malul mării, intitulat "Crazy Horse" (poate mai nimerit ar fi fost crazy people, dar crazy în sensul frumos), când cele trei graţii - Florinel (aşa mă alintă prietenii mei constănţeni), Simona şi Elia ....

... o ingineră, o economistă şi o doctoriţă, l-au bătut la cap pe Dan Norea (inginer şi el, actualul preşedinte executiv al CUC), până când acesta a spus DA...

Şi Da a rămas. Cei patru aveau în comun dragostea pentru literatură, inclusiv pentru cea umoristică, fiecare manifestându-şi talentul în unul sau mai multe genuri. 

Întotdeauna mi-a plăcut să transform ideile în realitate. Uneori mi-a reuşit, alteori nu. Mi-a reuşit atunci când am întâlnit oameni care, asemenea mie, au ştiut să creadă în vis, să-i pună aripi şi să-l facă să zboare în planul real. N-am contabilizat câte eşecuri, câte reuşite au fost... dar am păstrat numai reuşitele. Pentru eşecuri, am un mare coş de gunoi. Mulţumesc prietenilor mei Elia (Alina), Simona şi Dan pentru că o vreme am visat (cu folos) împreună.