Angela Gheorghiu - Copacul

Onorată instanţă

- Eronată istanţă, cucoană preşedintă, cum să vă spui? Io taman mă-ntorceam de la câmp că să-nserase de-a binelea şi nici calu’ nu mai putea darmite bou’ adică io. În poartă la Joiţoiu, mă-ntâlnesc cu vecinu-meu Gheorghe pă care l-a lăsat nevasta să tot fie anu şi are şi vreo cinci copii nici nu ştie ai cui îs săracu’...
- Mai pe scurt, vă rog!
- Pă scurt, pă scurt, c-aşa-i şi viaţa bat-o norocu’ s-o bată! Cum vă ziceam dă Gheorghe să tot aibă fo cinzeci de ani că-i leat cu Mărin a lu’ Stana zis şi Papuc că când era mic îşi pierdea mereu papucii da’ arată mai bătrân că după ce l-a lăsat nevasta s-a luat de băut nici copiii nu-i mai calcă prin bătătură să duce si doarme la alde Şchiopu că are casa mare şi niciun copil că cic-a blestemat-o nu-ş cine pă nevastă-sa care s-a ţinut de tânără cu Ion a lu’ Pantel care...
- Gata! Reveniţi la subiect!
- Viu, cucoană, viu, da cum să viu dacă mata mă tot opreşti? N-apuc io să  deschiz gura să zic două vorbe, că nu mă laşi neam. Vine-acu şi subiectu’ buşi-l-ar boala! Da’ nu m-ai pus să spui tot? Iaca spui! N-oi vrea să zic doar pă jumate să mă bată Ăl de sus, că i-os om cu frica lu’ Dumnezeu c-am fost om dă serviciu la biserică si multe-am mai învăţat de la părintele odihnească-se-n pace acolo unde-o fi că uite-aşa nu stie omu’ unde-ajunge cât s-ar zbate şi câţi colaci ar mânca şi el şi porcu’...
- Iar v-aţi abătut!
- M-am, cucoană, c-aşa-mi zice şi nevastă-mea “Iar te-ai abătut pă la alde Tarcoci fi-le-ar sămânţa de râs!“ când mă vede că nu mai nimeresc vorba ceea. Da’ io m-abat, cum să nu m-abat că face ăia un trăscău de stă mâţa-n coadă.
- Şi Gheorghe?
- Ptiu, bată-te să te bată! Mă făcuşi să uit dă Gheorghe cu oprelile matale. Ce tot îmi iei vorba din gură? Lasă-mă să zic. Iaca zic - cum veneam io cu sapa-ntr-o mână şi cu calu-n alta, că calu’ ca calu’ mai oboseşte şi el şi trage săracu da tre’ să ştii cum să-l iei ca să mai facă ş-a doua zi şi ce era să mă mai urc şi io pă el...
- Pe cine?
- Pă cal, vezi bine.
- Şi Gheorghe?
- Asa, că dă el vorbeam. Cum veneam io cum ziceam cu amândouă mâinile ocopate da mintea era lejeră adică slobodă şi tot umbla săraca pă alte coclauri că mi-adusesem aminte dă tinereţe şi de-o mândreţe dă ibovnică cu care m-am ţinut sări-i-ar ochii lu’ Petrea Vasile că mi-a suflat-o n-aş avea parte de ochii lui că dac-am fost prost şi m-am încrezut că să uită la ce arătare dă flăcău sunt da când colo ea a poftit la pământu’ ăluia astupa-l-ar de viu să-l astupe...
- Şi Gheorghe?
- Ce-ai cucoană, ce tot îi tragi cu Gheorghe? Io mă perpelesc acu’ că mi-am adus aminte de Petrea Vasile juca-l-ar ielele să-l joace si matale-ţi arde dă Gheorghe! Că io acuma-i zic lu’ Dumnezeu “Pardon“ şi că-mi trag jurământu-napoi, c-am mai făcut io d-astea şi m-a iertat şi te las cu buza umflată de nu mai afli nimic şi neam de neamu matale că io când oi tăcea tac, ca peştele tac. Apăi dă ce m-ai adus aici? Nu să zic? Iaca zic!
- De Gheorghe!

- Dă Gheorghe, alegi-s-ar prafu de neamu lu’ ta-su că cin l-o fi pus să-mi iasă-nainte taman când eram cu sapa-n mână şi cu Petrea Vasile-n cap? Nu că n-aş vedea bine; cu amândoi ochii văz, da cum v-am zis să cam înnoptase şi mintea-mi era tulbure că de, doar mi-adusesem aminte de năzdrăvăniile celea şi numai ce-mi căşună că Gheorghe-i Vasile. Adică nenorocitu ăla de v-am zis că mi-a furat mândreţe de ibovnică că poftise la pământu’ lui cum v-am zis mânca-i-ar gujăliile pământu’ să i-l mănânce! Şi ce vină am io să n-apuc să mă mişc d-acia dacă la momentu-ăla Gheorghe semăna cu Vasile şi mi s-a dus sapa nuş’ cum direct în ţeasta lu’ Vasile adică lu’ Gheorghe care vra să zică de i-a crăpat-o fix în două? Şi ce vină am eu mă jur pă sapă că taman ce-o ascuţisem în dimineaţa ceea că zic că dacă tot faci o treabă barem s-o faci calumea?
- Destul! Am înteles.
- Apăi, oi fi-nţeles matale, da’ nu-i dăstul. Că io când mă pornesc nu mă mai opresc. Daravela abia acu-ncepe, că venise şi Istrate Mutu şi Ilie Ştirbu şi dacă tot m-am jurat să zic apăi zic. Cum vă spuneam, eronată istanţă...
- Linişte! Şedinta se suspendă pentru zece minute.

Slobozia, mai 2004

PREMIILE CONCURSULUI LITERAR INTERNAŢIONAL „VISUL” Ediţia a VIII-a , 2013

Editoarea Ileana Lucia Floran, din Orăştie, se ocupă anual de organizarea concursului literar "Visul". Păcat că nu există şi fonduri pentru organizarea unui festival!
Lista cu premianţii mai jos (sursa: ILF):

TROFEUL „VISUL” 2013

George Bădărău, Iaşi, România

Secţiunea „POEZIE”

PREMIUL I

Florentina Loredana Dalian, Slobozia, România

Cristian Meleşteu, Piteşti, România

PREMIUL II

Corneliu Bârleanu, Iaşi, România

Luca Cipolla, Milano, Italia

PREMIUL III

Simion Cozmescu, Călan, România

Nicholas Dinu, Buford, U.S.A.

Mihaela Oancea, Bucureşti, România

         

Doina Strulea, Crîuleni , Republica Moldova

MENŢIUNE

Violeta Lucia Câmpulungeanu, Predeal, România

Tania Nicolescu, Tulcea, România

Emina Tasiu, Neckenmarkt, Austria

PREMIUL SPECIAL AL EDITURII „EMMA”

Georgia Miculescu, Caransebeş, România

Adrian-Nicolae Popescu, Rădăuţi, România

 Ştefan Cătălin Topliceanu, Vaslui, România

 Georgi Cristu, Galaţi, România

PREMIUL REVISTEI „VISUL”

Vitalie Jereghi, Cojuşna, Raionul Străşeni, Rep.Moldova

PREMIUL REVISTEI „DĂRUIRI LITERARE”

Smaranda Livescu, Lilburn/Atlanta, U.S.A.

Steliana Cristina Voicu, Ploieşti, România

SECŢIUNEA „VOLUME PUBLICATE”

POEZIE

Premiul I

Constantin Rupa, Bucolicele,  Ed.TIM, Reşiţa, 2012

Premiul I – poezie pentru copii

          Georgeta Muscă-Oană, Soarele copilăriei, Ed.Nelinişti Metafizice, Constanţa, 2013

Premiul I – haiku

Maria Tirenescu, Amprente, Ed.PIM, Iaşi, 2013

Premiul II

          Llelu Vălăreanu (Sârbu), Frigul însingurării, Ed.Lindenfeld, Bucureşti, 2013

Premiul III

          Vasile Popovici, Materia respinsă, Ed.PIM, Iaşi, 2013

Menţiune

          Lucica Sava, Oglinda umbrei, Ed.Armonii culturale, Adjund, 2012

Premiul Editurii Emma

          Nicoleta Milea, Trandafirul Albastru, Ed.Semne, Bucureşti, 2013

ROMAN

Premiul I

          Sorin Coadă, Şarpele de aramă, Ed.Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013

Premiul II

          Emil Bucureşteanu, Proprietatea e sfântă, Ed.Junimea, Iaşi

Premiul III

          Adrian Novac, Eu, Seinfeld şi tumoarea

PROZĂ SCURTĂ

Premiul I

          Tania Nicolescu, Pagini arse, Ed.Ex Ponto, Constanţa, 2013

Premiul II

          Emil Bucureşteanu, Sărutul, Ed.Universitas XXI, 2012

Premiul III

          Florin Giurcă, Moş Crăciun m-a surprins întotdeauna, Ed.Terra, 2012

ESEU

Premiul I

          Maria Cozma, Vasile Popovici, Sfidează timpul!, Ed.PIM, Iaşi, 2013

CARTE ŞTIINŢIFICĂ

Premiul I

          George Bădărău, Realism românesc, Ed.Alfa, Iaşi, 2012

Poezii în concurs: 

Capriciu de toamnă

Asediul cuvintelor

Inimă scanată

Sincretisme

Fragmente îngheţate

Felicitări doamnei Floran şi premianţilor!

Vals, maître!

       

      În vremea aceea, pe când Artistul mă plăsmuia, un dirijor îşi acorda bagheta la marile simfonii ale lumii.

       Intru, iau loc, salut o cunoştinţă. Doamna se ridică de pe rândul din spate şi se aşază lângă mine. Când îi aprind lumina roşie, îşi explică gestul: “N-am vrut să vă las singură.” Mă trezesc vorbind: “Dar eu n-am nicio problemă cu singurătatea. Convieţuim în bună înţelegere, ca într-o căsnicie de convenienţă. Şi chiar îmi place singurătatea mea. O îmblânzesc zilnic, o pun să facă frumos, îi dau cuburi de zahăr”. Regizorul, din spate, se trezeşte şi el vorbind: “Asta sună chiar tragic!” Ureche de artist! Nu pot să-i sufăr pe artişti, cum se pricep să pună degetul pe rană! Îl contrazic, îi spun că mie-mi sună chiar bine. Tace. Dar ştim amândoi că are dreptate. N-ar mai avea! Dar şi eu am. De parcă singurătatea ar putea fi substituită oricum şi de către oricine. Singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreaţă care se ia cu asalt. Dar pentru asta îţi trebuie arsenal. 

       Conversez de complezenţă cu doamna retrasă pe locul său, să înţeleagă că i-am apreciat gestul, dar n-am ce face cu el. “Cucoană – i-aş spune – eu nu-mi umplu singurătatea cu dumneata! Eu nu-mi umplu cu dumneata nimic!” Şi-apoi, către tot poporul, să se ştie: locul meu de pe partea cu inima e ocupat, ocupat, ocupat!!! Şi să se mai ştie că eu trăiesc într-un Vals!

       Se cântă. Se ascultă. Se iubeşte. Valsul acela, picat neanunţat între noi, ca o ploaie peste setea pământului neroditor, aducând cu el o grădină de trandafiri… Ba nu! De lăcrămioare. Ştiu că-i toamnă. Dar aşa mi se-ntâmplă mie uneori, să mi se facă primăvară. Vinovatul eşti tu! Aşa că te-am luat cu mine într-un vals. Mai scapă, de poţi!

       Vals, maître!

Slobozia, 30 octombrie 2013

Noapte de unul singur - Emeric Set

Muzica: Emeric Imre
Versuri: Adrian Păunescu

Mâinile-au scris

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;

nu ştiu câte ore pe ceas să fi fost.

Mi se-arătase, timid, în noapte,

cu parfum de smirnă şi de vise răscoapte.

Luna bătea în cer, ca în piept

inima mea, atunci când aştept.

M-aş fi urcat pân’ la tine pe-o scară,

te-aş fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară,

să mi te macin, să mi te fac pâine,

să am din tine şi-n ziua de mâine.

Stele erau, nu erau, nu mai ştiu;

se-ntâmplă să fie uneori prea târziu.

Pe cer, neagră, noaptea se lăfăia,

bătea un soare în inima mea.

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;

nu ştiu câte stele pe cer să fi fost.

S-a dus precum toamna cocorii se duc,

să doarmă o ţâră; eu – singură-cuc.

Îmi bate luna c-o rază în piept,

sunt încă acolo şi încă aştept.

De tine mi-e dor cel mai mult când te văd,

şi-mi e viforniţă, şi-mi este prăpăd!

Te-aş fi pupat oleacă pe ochi,

d-am zis că din asta ai s-te deochi.

Aşa că obrajii pe buze ţi-am prins.

(N-am scris eu asta, mâinile-au scris!)

Mai jos, poezia în interpretarea autoarei, pe muzică de chitară (Armik - Cartas de amor)

Şi fără muzică...

Lumea tăcerii

Festivalul de pantomimă şi teatru mimat „Gest şi imagine”, Slobozia, 19 octombrie 2013

„Cuvintele pe care nu le-am spus,

Sunt tot atâtea trepte de tăcere:

Adânc in mine, mai adânc m-am dus,

Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,

Din lumea fără mal a nerostirii,

Pe treptele tăcerii s-au prelins

Din ascunziş, luminile iubirii.”

(Zorica Laţcu)

         M-am întrebat adeseori cum arată lumea fără sunet. Să nu poţi asculta o melodie sublimă, să nu-ţi auzi copilul gângurind, strigând mamă sau tată, pe cel drag mărturisindu-ţi „te iubesc”, un tril de mierlă, foşnetul frunzelor toamna, aplauzele care-ţi sunt adresate, ropotul ploii... Pentru noi, cei care auzim, această lume pare că nu există. Şi totuşi, există o lume a tăcerii, dincolo de vorbele rostite, dincolo de zgomotul atât de inutil uneori. Este lumea celor care nu aud. Ei îşi spun simplu: surzi. Dar nu întotdeauna surzii sunt ei. Adeseori noi, auzitorii (cum ne numesc) suntem mai surzi decât surzii: la mesajul Mântuitorului, la mesajul inimilor, al tăcerilor...

         Graţie recomandării date de doamna Creola Buzu, am fost contactată de doamna Carla Alexandru, Director Executiv al Filialei Ialomiţa a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR), pentru a face parte din juriul Festivalului-concurs de pantomimă şi teatru mimat „Gest şi imagine”, desfăşurat la Slobozia, în data de 19 octombrie 2013, sub egida ANSR şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Ialomiţa şi al firmelor Transmim şi Constrif din Slobozia. Dacă experienţa mea privind teatrul (exceptând-o pe cea de spectator) se referă la vreo trei piese pe care le-am scris şi au fost premiate, experienţa cu surzii se raportează la două întâmplări.

Prima, din copilărie, când, pentru o vreme, am locuit în aceeaşi curte cu o femeie surdo-mută. Nu ştiu nici acum când şi cum am început să comunic cu tanti Leana, femeia de la pangarul bisericii, dar îmi amintesc bine că întotdeauna înţelegeam ce îmi spunea şi, la rândul ei, pricepea de la mine. I-am reţinut chipul, căldura şi mai ales gestul pe care îl făcea când îmi „spunea” că sunt frumoasă. Ea nu era. Acum nu mai are nevoie nici de frumuseţe (aceasta în sens limitat, fizic), nici de cuvinte. Se află în lumea de dincolo de tăcere. Tanti Leana m-a învăţat pentru prima dată că omul nu are nevoie neapărat de cuvinte pentru a exprima lucrurile esenţiale din viaţa unui om: emoţii, trăiri, sentimente, mai cu seamă pe cel mai sublim dintre ele - sentimentul iubirii.

Cea de a doua experienţă e de dată mai recentă şi m-a învăţat că nu doar emoţii şi sentimente se pot transmite fără „sonor”, ci şi informaţii. Eram invitată la un festival literar la Galaţi şi trebuia să ajung la o anumită instituţie. Neştiind drumurile pe-acolo, am oprit maşina şi am coborât să întreb. Trei persoane diferite mi-au dat indicaţii eronate, trimiţându-mă în bălării, nicidecum unde aveam nevoie. Înainte de a face apel la gestul de urgenţă „sună un prieten” (adică pe organizator), am zis să-mi mai încerc norocul o dată. M-am îndreptat către un grup de trei persoane şi abia după ce am pus întrebarea am realizat că erau surde. Nu ştiu cum m-au înţeles, nu ştiu cum mi-au explicat (prin gesturi, fireşte), dar ştiu cu siguranţă că, în urma indicaţiilor date de ei, am găsit din prima instituţia căutată. Orice alt comentariu e de prisos.

Aceste două experienţe m-au impresionat în mod deosebit, iar atunci când am auzit despre ce şi cine este vorba, am acceptat pe loc invitaţia şi bine am făcut. Festivalul la care am luat parte în calitate de jurat mi-a întărit şi mai mult convingerea că adeseori ne împiedicăm de cuvinte şi că gesturile şi mimica (ridicate la rang de artă, în cazul de faţă), grăiesc suficient.

Actorii – buni şi foarte buni – din Craiova, Bucureşti, Harghita, Slatina, Braşov şi Ialomiţa, au demonstrat în cele patru secţiuni ale concursului (pantomimă individual, perechi şi grup şi teatru mimat) că în spatele reprezentaţiei lor stă mult talent, studiu şi muncă asiduă. M-am simţit frustrată că a trebuit să notez şi să departajez, le-aş fi dat premiu tuturor. Dar pentru că fusesem invitată cu un scop, m-am străduit să fiu cât se poate de obiectivă (atât cât poate fi un om obiectiv raportat la propriile-i gusturi) şi cred că mi-a şi reuşit, lucru pe care îl pot spune şi despre celelalte două membre ale juriului: profesor Elena Mocanu, de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, care coordonează trupa de teatru în limba franceză a colegiului, obţinând numeroase recunoaşteri în ţară şi în străinătate, şi doamna Ioana Teodoru, Şef Centru de Recuperare pentru Copilul cu Handicap. Doamna Maria Motroiu, Vicepreşedinta Asociaţiei Surzilor, a fost preşedinte al juriului, însă dumneaei nu a notat.

Momentele artistice din afara concursului au fost susţinute de copii talentaţi de la Palatul Copiilor Slobozia, filiala Urziceni, Grădiniţa nr. 2 şi Clubul elevilor din Slobozia, care au prezentat dansuri şi cântecele „traduse” în limbaj mimico-gestual.

Felicitări organizatorilor – Filiala Ialomiţa a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România, susţinătorilor financiari şi tuturor protagoniştilor! Mulţumiri pentru onoarea acordată, de a face parte din juriu, de atenţia specială şi de minunatul soare zâmbitor din lut. Voi mai spune doar că am rămas impresionată, pe lângă prestaţia artistică, de bucuria, exuberanţa şi zâmbetele celor din lumea tăcerii, cărora le mulţumesc pentru încă o lecţie învăţată. „Restul e tăcere”^*...

^*) William Shakespeare – „Hamlet”

Slobozia, 20 octombrie 2013