Negăsind, oricât ne-am chinuit, o explicaţie
logică la tulburările survenite în ultima vreme în liniştea grupului nostru, am
încercat şi explicaţii ilogice (dacă se poate o astfel de abordare). Pacientul
are momente de revoltă, ŞI NU ŞTIM DE CE, vrea secesiune, vrea să conducă (nu
contează ce sau pe cine), scoate "Oaia literară", deci a trecut la
fapte. Grupul nostru, paşnic nevoie mare, aproape păşunist în comportament şi
gândire, se simte lucrat din interior, se simte ameninţat în structura lui de
granit, care se dovedeşte, la o lovire mai puternică, de consistenţa mămăligii
pe care ne-o tot bagă Florinică sub nas. Credem că nu trebuie să răspundem la
întrebarea de ce, care nu are răspuns, nici logic, nici ilogic. Întrebarea
constructivă, care ne-ar putea lămuri misterul şi ne-ar ajuta să resuscităm
pacientul, ar fi CINE face asta? Cine s-a infiltrat aşa de bine între noi şi
bagă zâzanie neîncetat? Dobre? Nu prea credem, că s-a sacrificat şi s-a dat cu
secesioniştii doar ca să-i poată calma şi să-i readucă pe calea cea bună.
Loredana? Nu. Că nu are cum să ajungă ea şefă într-o adunătură de misogini
oricât de complotistă ar fi, oricât de Mata Hari s-ar crede. Teoharie?
Bunoaica? Florinache? Nici vorbă. Vasile, colonelul? Ultimul bănuit. Vasile
pictorul? Buzu? Să învingă istoria, prin el, o ceată de scriitori provinciali?
Daniel nu face rău nici unei muşte, aşa că e exclus înainte de a fi inclus.
Ultimul sacrificiu făcut în curtea lui a fost acum douăzeci de ani, şi poate
nici atunci, că noi ne-am făcut calculele de la vârsta oratăniilor cărora le dă
saci de mâncare zilnic, adică are, printre alte zeci de creaturi, trei gâşte de
vârsta lui Matusalem, bătrâne de douăzeci de ani omeneşti, adică o sută şaizeci
în ani galinacei. Atunci cine? Membrii celulei de criză, că avem şi aşa ceva,
s-au reunit, s-au tot gândit (dar în registru iraţional, că ne pricepem) şi au
ajuns la concluzia că un pui de piropopircăliţă, bine deghizat, face vraişte
liniştea noastră şi ne tot secesionează de câteva luni de nu ne vedem. Ce e de
făcut? (Vedeţi că s-au acumulat cam multe întrebări la care nu avem încă
răspunsuri.) În primul rând, trebuie să definim şi să descriem puiul de
piropopircăliţă. Apoi să-l căutăm, să vedem în cine se ascunde. Şi să-l
demascăm mai repede şi definitiv. (Dobre)
Acestea fiind spuse, d-aşa maneră că nici
noi n-am priceput ce-am vrut să zicem (dar cine are nevoie?), am început
căutările pornind de la noi înşine. Adică fiecare a cotrobăit în sinele său. Că
vorba ‘ceea: Mănâncă omul cu
sine însuşi un sac de sare, o viaţă-ntreagă, şi habar n-are ce piropopircăliţă
ascunde.
Dobre, după ce şi-a expus galeria de trofee, nădăjduind să
ademenească piropopircăliţa din el cu unul dintre acestea (însă dihania – să
se-arate, pace!), s-a străduit s-o fenteze şi cu minciuna din literă, dar tot
nimic! Stând el aşa şi cugetând, în poziţia gânditorului de la Hamangia când
păzea lansetele pe marginea bălţii, solicitându-şi pe rând cele două emisfere
cerebrale, a ajuns la concluzia că, pesemne, lighioana cu pricina nu se află în
el însuşi şi-a conchis: „Eh, şi cu lighioană, şi fără ea, tot o piropopircăliţă!”.
Costel Bunoaica, stând de vorbă noaptea, cu sinele său, s-a
apucat de scris poezie şi-a uitat de-a dreptul ce caută. Şi-a mai adus aminte
doar pe la o vreme când, încercând să-şi epateze iubita (abstractă şi poetică,
desigur) c-o metaforă de stă muza-n coadă, i-a reuşit un vers cam aşa:
„Te-aştept ca pe o piropopircăliţă, neruşinato!”. Ptiu!
Teoharie a-ncercat să dea de urmele piropopircăliţei din
el, apelând la cele mai recente descoperiri ale fizicii cuantice, dar s-a
încurcat atât de tare între neutrini şi alte bestii invizibile, încât s-a lăsat
repede păgubaş, nu înainte însă de-a face o încercare de atragere prin
învăluire cu eminescienele versuri: „Cobori în jos…” piropopircăliţă blândă,
mâncaţi-aş coada, presupunând c-o ai!
Vasile, colonelul, folosind tot arsenalul din dotare, plus
organele de simţ şi alte organe mai puţin simţitoare, a fost cât pe ce să pună
mâna pe şurlicaia destabilizatoare, doar că, după interogatoriul specializat
din beciurile… din nişte beciuri, na! – s-a constatat că presupusa
piropopircăliţă fusese confundată cu o pupăză, dar nu una oarecare, ci una
sus-pusă, bine dotată şi extra-siliconată, care-i de-ajuns să deschidă pliscul
ca să. Ne pare rău pentru Vasile. Îi vom mai trimite, din când în când,
portocale.
Vasile, pictorul, fire boemă, ca orice artist, a alergat cu
pensula pe pânză presupusa piropopircăliţă care şi aceea s-a dovedit tot un fel
de Piropopircăliţa Morgana.
Buzu, istoricul, he! Ca orice istoric
care se respectă, s-a apucat să studieze, în arhivele de la 1900, tactica de
prindere, surprindere şi dejucare a planurilor piropopircăliţelor
destabilizatoare. Mai studiază şi acum. Băiat deştept de la Chişinău, şi-a luat
un ajutor, anume pe bucureşteanul Marian Ştefan, istoric aşişderea, care, cercetând
el pe căi separate şi nebănuite, a ajuns la concluzia că specia piropopircăliţelor
a dispărut de pe teritoriul patriei noastre încă de pe vremea când românii
le-au tras-o ungurilor la Posada. Ceea ce ei zic că nu.
Loredana a-ncercat să facă nişte „vrăjeli”
în laborator, sperând că experienţa ei de (al)chimistă o va ajuta să determine
ADN-ul fiarei aducătoare de nelinişti în sânul Helis-ului şi astfel, cu formula
triumfătoare în mâini, să dea de urma misterioasei. Tot ce i-a reuşit a fost
să-şi ardă halatul cu acid şi bretonul cu flacăra becului de gaz.
Cealaltă Loredana (zisă şi Stan) s-a
pus şi ea pe studiat etimologia cuvântului „piropopircăliţă”. Ceea
ce ne foloseşte la fel de mult ca şi experimentul ratat al celeilalte Loredane,
zisă şi Dalian, zisă şi Florentina, că ne-am săturat de numele acesta lung de
multiplu şi interminabil ce este!
Au mai fost şi alţii care s-au străduit, au asudat, au
riscat, dar nimeni n-a reuşit să depisteze măcar o urmă de genă (sau geană) de
piropopircăliţă.
Unul singur dintre ei nu s-a agitat – în limbaj grobian
s-ar zice că l-a durut fix în fundamentul problemei – şi acela este, după cum,
da, aţi ghicit! – Florin. Şi cum se-ntâmplă-n viaţă, uneori, mari nedreptăţi,
ce credeţi? Tocmai lui i s-a arătat monstrul fugărit de truditorii de la Helis.
Florin, prietenos din fire – ar fi în stare să hrănească şi şarpele veninos
care tocmai l-a muşcat – a avut o conversaţie amiabilă cu monstruasa creatură
pe care, din prietenie, ne-a descris-o şi nouă, în cadrul unui simpozion cu
tema „Creaturi şi creatori”. (Loredana)
Chiar dacă Florentina, Loredana, Dalian (are
dreptate, e cam lung, ca o zi de post negru) n-a descris şi definit obiectul
studiului, ea a înaintat vijelios în anchetă folosind un ciur cu sita rară,
adică celebra metodă excluderea prin triere, ca o ingineriţă care este în
timpul programului ei de ingineriţă. L-a prins cu fofârlica pe îngeraşul
Florinică, l-a demascat fără milă şi, folosind metodele specifice împrumutate
de la Vasile, l-a făcut să recunoască tot, chiar dacă inculpatul s-a ţinut tare
zicând că el habar nu are de nimic. În plus, l-a obligat, sugerându-i fin că
altfel va mânca bătaie, să ne povestească despre creaturi şi creatori într-un
simpozion cu largă participare, chiar dacă la eveniment n-au fost prezente (şi
asta nu fizic, ci într-un plan superior, ele desprinzându-se cu greu din
conştiinţa universală pentru a participa la nemaivăzutul simpozion, aici
incluzând şi măgarul) decât patru fiinţe: Florin, eu, Loredana şi Marinică. Eu
şi Loredana aveam de scris, Marinică măgăruşul medita, în timp ce Florin
vorbea. Şi tot vorbea. Ca să înţelegeţi şi dumneavoastră şi noi despre ce a
fost vorba până la urmă în propoziţie vă prezentăm un Scurt extras amplu din
comunicarea ştiinţifică „Pe larg, despre virusul piropopircalitseus maltensis
ce-ne-tot-zăpăceşte-de-cinci-luni”, la care ne-a supus aşa zisul om de ştiinţă
Florin CIOCEA. [Norocul nostru e că
Florin nu e grec (dar mai ştii?), că altfel i-ar fi zis lucrării „Peri Phiseos”
(doar ştiţi, „Despre Fizică”, aşa se numeau toate tratatele din antichitate,
indiferent de autor şi de subiectul abordat, ca să nu le încurci).]
„Ăăăă! Îhhh! Mdaa! Zzzzz! Florinn! Câhhh! Uuuu! Nuuu! Muuu!
Scârţţţţ!”
Astea sunt esenţele aproape metafizice emanate de comunicarea lui
Florin. Care nu-i a lui, că nu avea cum să se concentreze el atât de tare pe
subiect de să ne lase laţi şi să ne recompună apoi după ce ne aduna cu făraşul.
Şi nu l-am auzit niciodată folosind un aşa limbaj elevat.
Nu e bănuială, e certitudine: textul ăsta nu a fost scris de
Florin! El doar l-a citit. Mai mult ca sigur el i-a fost dictat chiar de către
piropopircalitseus maltensis, o dovadă foarte clară că Florin e locuit (ca să
nu zic bântuit) de această dihanie şi că lucrurile au scăpat complet de sub
control. Adăugăm altă întrebare: cum scoatem piropopircăliţa din prietenul
nostru? Că au început să se-nţeleagă, au pus stăpânire pe situaţie, şi-au tras
oaie literară, le place! Doar că invidia începe timid să roadă la creierele
celorlalţi, ar vrea şi ei şi nu se poate. Ăsta-i marele pericol, nu
piropopircăliţa în sine. Că Florin se ţine tare, adică ţine arătarea din neamul
maltensis doar pentru el. (Dobre)
După ăăă-uri, îîîh-uri, câââh-uri şi zzz-uri, Florinului a
început să-i fileze o lampă, adică mai multe, un fel de beculeţe colorate şi
piuitoare pe care, însă, Dobre şi Loredana, fiind mult prea preocupaţi să-şi
scrie capodoperele, nu le-au observat. În schimb, bietul Marinică,
întrebându-se, cu mintea lui măgărească, oare ce l-o fi apucat pe stăpânu-său,
când a văzut transformarea extraterestră a acestuia, a dat în bâlbâială (tot
măgărească, desigur) şi-a început să scoată nişte vocalize înalte, demne de
invidiat de cele mai la modă soprane ale vremii. Florin s-a zorit să-i ţină
companie, emiţând nişte onomatopee care, la prima auzire, nu difereau mult de
„versurile” pe care se producea Marinică, măgarul său credincios. În realitate,
el amesteca mulţime de cuvinte din limbi nedescoperite care, la reaudiţie, ne
duc cu gândul la limba extraterestră şi conduc la concluzia de netăgăduit că
piropopircăliţa buclucaşă este şi ea un fel de alien deghizat.
În tot acest peisaj suprarealist, cu Florin cântând la
extratereştri, cu Marinică ţinându-i isonul, cu Dobre şi Loredana mai
scufundaţi decât Titanicul în propria lor scriitură, a apărut, la un moment
dat, să-i spunem t, Bertha, ciobăniţa unguroaică de pe lângă stâna lui Florin. Când
a dat cu ochii de grozăvie, va să zică la momentul( t+Δt),
Bertha a-nceput să-şi facă (n+1) cruci, când ortodoxe, când catolice şi, după
ce a tras o-njurătură pe ungureşte, a-nceput şi ea să amestece cuvintele,
într-o înfrăţire româno-maghiară fără precedent. Acest melanj a imprimat
capului lui Florin o mişcare pe verticală, de înşurubare/ deşurubare,
respectând cu stricteţe regula burghiului lui Maxwell, încât sărmanul se minuna
şi el cu toţi ochii – pâlpâitori şi gălăgioşi – din dotare. Tot Bertha, femeie
bine înfiptă în realitatea cotidiană, i-a scăpat de invazia extraterestră, aplicând
Florinului o lovitură bine plasată (intercostal) de cazma, deconectându-l,
astfel, de la reţeaua electrică de 220 V, 50 Hz, curent alternativ, la care se
conectase singur, prin intermediul firelor pe post de ştecăr ale televizorului.
Scăpat de atacul alienilor, dar doborât de cazmaua războinică a Berthei (trasă
cu năduf, pentru a răzbuna obida unui întreg popor căruia i s-a furat
„Transilvania nostru” şi pe toţi Attila-hunii cu tot neamul lor de adormiţi),
Florin zăcea acum în nesimţire (vai, ce cuvânt!), întins ca o plăcintă
ţigănească la picioarele poporului maghiar şi la copitele propriului măgar,
care tăcuse mâlc de frică să n-o încaseze şi el. Totuşi, văzând-o pe Bertha
hotărâtă să-i aplice şi lui lovitura ucigaşă, Marinică s-a gândit să intre-n
defensivă, atacând (că tot atacul e cea mai bună apărare, şi un măgar poate
pricepe asta!) pe acordurile unui vechi cântec strămoşesc – „Doamne,
ocroteşte-i pe români!” – dar la care, bietului Marinică, vorbitor de limbă
umană pentru prima dată, i s-au încurcat în asemenea hal sinapsele, încât i-au
reuşit doar nişte versuri de-a dreptul măgăreşti: „Suie Horthy pe statuie/ Să
ia de la Iancu… iha!”(1). Văzând-o pe Bertha perplexă, confuzată şi învăluită-n
ceaţă până la brâu – „Nem tudom! Nem értem!” – s-a gândit s-o scoată de-acolo
şi s-o lămurească, continuând în acelaşi stil măgăresc şi inacceptabil: „Şi,
dacă mai vreţi Ardeal,/ O s-o luaţi şi de la cal! Iha! Ihaaa!”(2).
Dobre şi Loredana, în lumea lor, n-au asistat la războiul
intergalactico-rasial de proporţii, ce
tocmai se încheiase sub nasul lor printr-o pace forţată (de cazma) şi
pecetluită de o nouă înjurătură mag(hi)aro-ungurească. Pe la o vreme, rupţi de
foame, au ridicat şi ei capetele de intelectuali din hârţoage, uimindu-se de
grupul statuar ce li se înfăţişa privirilor, compus din: Berthă cu cazma,
Florină cu beculeţe stinse (natură surprinzător de moartă) şi Marinică, cu
ultimul „iha” în gât. Îngroziţi, „picaţi din lună”, cei doi scriitori helisieni
şi-au mutat iute privirile de la tabloul supra-realist, încrucişându-şi-le
între ele, aflând fiecare în privirea celuilalt lumi nedescoperite, pline de
procurori, care aşa de bine anchetau că nu reuşeau decât să se adâncească şi
mai mult în mister. Adică ioc elucidare. (Loredana)
Cred că aţi înţeles că aţi asistat la un ritual
de exorcizare. Hipnotizată de fapte, Loredana n-a mai avut tăria decât să ni-l
descrie pe acest domn ritual, ca un bun prozator ce este. Dar ritualul nu a
putut fi dus până la capăt, el fiind oprit de un război interetnic de proporţii
aproape cosmice, dacă punem la socoteală şi omuleţul verde pus la firul ierbii,
în care s-au implicat brutal susnumita Bertha şi nesăbuita sa cazma. Aşa că nu
am putut stabili cu exactitate cam cum arată piropopircalitseus maltensis, dacă
îl locuieşte pe Florin, ce simptome specifice are gazda, ce treabă are el cu
gâlceava hungaro-română mutată tocmai la Maltezi, cât de strânsă e legătura
dintre ei şi ce gânduri comune de viitor au cei doi. Şi, până la urmă, e virus
sau ce e? Cred că cea mai bună sinteză a subiectului o are Marinică, dar nu mai
putem comunica rezonabil cu el pentru că, bineînţeles, e măgar. Doar el ne-ar
fi putut ajuta să stopăm amplificarea ravagiilor pe care le produce
piropopircăliţa asta perversă în rândul sămănătoriştilor helisieni prin
instrumentul de tortură care se autointitulează, fără să ceară voie nimănui, oaia literară.
(Dobre)
Din păcate, ca urmare a reclamaţiei înaintate de Bertha –
printr-o cunoscută fundaţie – la „forurili” superioare din UE, războinicul
Marinică a fost închis după gratii, la Grădina Zoologică din Budareşti (că tot
confundă proaspeţii noştri veri capitalele) unde, în semn de răzbunare a
soartei sale de câine („Ce-am fost şi ce-am ajuns!”), le mai cântă din când în
când vizitatorilor care, încântaţi nevoie mare că pot vedea un măgar vorbitor
şi, evident, fără să priceapă o iotă din ce le urează acesta, îi mai aruncă pe
furiş foi de varză de Bruxelles.
Trezit din coma extraterestră, Florin a rămas neconsolat de
dispariţia dobitocului său, fiind nevoit să se mulţumească cu Berta, pe care o
paşte sănătos (aici fiind vorba de văcuţa Berta, numită astfel după ciobăniţa
omonimă care, nu ştim cum, nici pe unde, nici la câte ceasuri, a ieşit din
poveste).
Aşa, şi piropopircăliţa?
Nu ştim! Să fie ascunsă ochilor noştri şi să umble deghizată în iredentista
Bertha? Posibil! Dar cine are curaj să se pună cu ditamai cazmaua?! Noi ne
lăsăm păgubaşi.
În schimb, dumneavoastră, dacă vi s-a urât cu binele, puteţi
încerca să ne daţi o mână de ajutor. Orice idee, oricât de trăznită şi aparent
absurdă, e binevenită. Sunăm adunarea! Veniţi să lovim piropopircăliţa cu colţi
de ce-o fi, fioroasă! Veniţi s-o lovim cu cazmaua de lemn! Că fierul e marfă de
contrabandă.
A bientôt! (Loredana)
Gheorghe DOBRE & Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 19 – 21 februarie 2013
1), 2) - Din folclorul popular românesc iredentist undeground, cules de
mine din Ardeal
