De
Grecia m-am îndrăgostit după ce am văzut filmul „Zorba Grecul”. Apoi, ori de
câte ori l-am revăzut. Apoi, în 2007, când am călcat pentru prima oară pe
pământ grecesc. Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, am mers din nou, în
perioada 04-11 noiembrie, de data aceasta într-un pelerinaj.
Grupul
a fost format din persoane din Slobozia, Bucureşti, Olteniţa, iar pe drum ne-am
intersectat şi cu alţi români – vâlceni, moldoveni, etc.
Îmbarcarea
s-a făcut din Bucureşti, duminică, 04
noiembrie la ora 18:00 şi s-a circulat pe traseul Ruse-Sofia-Promahonas.
Luni, 05 noiembrie,
dimineaţa: Salonic (Thessaloniki), al doilea oraş ca mărime din Grecia (după
capitala Atena, desigur) şi principalul oraş din regiunea greacă Macedonia. Am
vizitat Catedrala „Sfântul Dimitrie”, unde se află moaştele Sf. Dimitrie
Izvorâtorul de mir şi ale Sfintei Anisia, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”,
Biserica „Sfânta Sofia”, cu moaştele Sf. Vasile cel Nou. Aceasta din urmă,
iniţial moschee, are aceeaşi arhitectură (însă la scară mai mică) precum
„Sfânta Sofia” din Istambul. Ca observaţie generală despre arhitectura şi
pictura bisericilor greceşti, trebuie spus că ele nu seamănă mult cu ale
noastre. În forma exterioară predomină mai mult liniile frânte, drepte, dând o
alură mai austeră, în timp ce la bisericile româneşti predomină formele
rotunde, curbe. La ei, pictura interioară acoperă, de regulă, numai cupola şi,
eventual, o parte mică de sus a pereţilor, nu sunt pictate pe toată suprafaţa,
fiind expuse numai icoane. Şi zona catapetesmei şi a altarului diferă
întrucâtva. Acestea, însă, sunt lucruri nesemnificative. Personal, le prefer pe
ale noastre.
Am
salutat statuia lui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare şi al
Thessalonikei (de la care s-a dat numele oraşului). Apoi am mers la Biserica
„Sf. Grigorie Palama”, având şi moaştele sfântului. Aflăm că locuitorii
Salonicului se consideră (ei înşişi pe ei înşişi) a fi aristocraţi.
Ne-am
risipit o vreme paşii prin portul Pireu (Piraeus, cum ne-a atras Florina
atenţia să-l numim). Îl ştiam. Îmi aminteam ora la care coborâsem pe chei cu
cinci ani în urmă, cu ce eram îmbrăcată, ce am vorbit/ făcut împreună cu fiul
meu. Când mergi într-un loc după mai multă vreme, trecerea timpului îţi pare mai
evidentă, mai fir-ar să fie. Şi
înţelegi că nimic nu contează. Pe cine va interesa peste o sută de ani că eu
mi-am plimbat paşii, privirile prin locurile acelea? Dar peste mai multe sute? Dintotdeauna,
porturile m-au fascinat.
De fapt, încă de copil, mă stăpâneşte fascinaţia
depărtărilor. Mă întreb ce-i dincolo, dincolo de marea ce pare nesfârşită. Îmi
plac vasele de croazieră de lux, cu luminile lor care-ţi iau ochii. Vaporul,
privit de la chei, apropiindu-se lent şi maiestuos, pare un basm, o enigmă. Partea
tristă e că, în interiorul lui, oamenii trăiesc aceleaşi drame dintotdeauna, ca
şi pe uscat. Dar, aşa cum în copilărie crezi în zâne, eu cred în vapoare (deşi
îmi e frică de apă), ca loc al marilor fascinaţii, al întâmplărilor
neîntâmplate, al celor mai romantice lucruri care se pot petrece în viaţă. Poate mi se trage de la faptul că mi-a plăcut
prea mult filmul „Corabia nebunilor”, văzut în studenţie la Casa de Cultură a
Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde criticul Mircea Dumitrescu (sper că nu mă
înşeală memoria, „nea Dumi”, cum îi spuneam noi) încerca să ne desluşească
tainele vizionării unui film de artă, ţinând un mic discurs înainte. Să plec
totuşi din port şi să mă întorc la biserici, că nu m-am dus în Grecia să văd
vapoare.
Biserica
„Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1727, având şi o Icoană
făcătoare de minuni, face parte din patrimoniul UNESCO. Se pare că biserica a
fost construită de un turc, care avea o fiică bolnavă şi auzise de o „Sfântă a
creştinilor”. Găsind Icoana Maicii Domnului, acesta a promis că îi va construi
o biserică, dacă fiica sa se va vindeca, ceea ce s-a şi întâmplat. Datorită „abdicării”
de la religia sa, turcului i s-a tăiat capul, iar biserica a fost transformată
în moschee, revenind la statutul iniţial în anul 1821, atunci când toate
moscheele provenite din biserici creştine au fost retransformate. Biserica
„Sfântul Grigorie Palama” se consideră noua Mitropolie a Salonicului. Am văzut
şi „Altarul” Sf. Apostol Pavel despre care se cunoaşte că a locuit o vreme în
Salonic, împreună cu însoţitorii săi, în cea de a doua călătorie misionară. După
cum bine se ştie, au rămas mărtuire epistolele Sf. Pavel către tesaloniceni.
Am
continuat drumul spre Igumenitsa, timp în care Părintele ne-a citit Acatistul
Sf. Dumitru şi ne-a vorbit despre Sf. Fanurie. Ne-am îmbarcat pe ferry-boat
pentru a traversa în Insula Corfu, una dintre insulele Ionice ale Greciei. Ei,
da! O astfel de frumuseţe nu se poate descrie în cuvinte. Ţi se taie respiraţia.
Şi-ţi vine să dai slavă lui Dumnezeu în fiecare clipă pentru asemenea frumuseţi
pe care ni le-a lăsat. Şi pe care, de multe ori, nu ştim să le preţuim.
Fraţilor, mergeţi în Corfu! „Îmbătaţi-vă” de albastrul nedrept de frumos al
mării, de limpezimea ei aproape ireală, de verdele minunat al vegetaţiei, de
florile care curg şi răsar de peste tot, în culori diverse şi surprinzătoare,
de portocali, de lămâi, de măslini, de…
Marţi, 06 noiembrie:
Greva transportatorilor navali ne-a prins bine. Aşadar, în loc de două zile în
„paradisul” din Insula Corfu, am rămas trei. Vizită la Mănăstirea Paleokastritsa,
a cărei biserică e închinată tot Maicii Domnului. Datează din anul 1228 şi e
construită pe ruinele unui vechi castel, când Insula Corfu aparţinea Veneţiei. Aici
se află icoane ce datează din perioada bizantină, precum şi un muzeu
ecleziastic.
Croazieră
cu barca pe Marea Ionică. Apa – atât de aproape. Stăteam chircită, adunată în
mine, pe ultimul rând de scaune.
În spatele meu, „căpitanul”, aşa cum s-a
autointitulat, în fapt proprietarul bărcii cu motor, în care ne-am plimbat. Probabil
mi-a simţit crisparea. La un moment dat, îmi aşează o mână puternică pe umăr şi
mă întreabă: „Hey, lady, are you OK?” (Sunteţi bine, doamnă?). Am dat din cap
într-un fel care nu l-a convins. „Are you affraid?” (Vă este frică?). „Yes, I
am” (Da). „But why? Why are you affraid?” (Dar de ce, de ce te temi?). „I’m
affraid of water” (De apă). „Oh, don’t be! I’m here with you. I am the captain,
I will save you!” (Să nu-ţi fie! Sunt aici, cu tine. Eu sunt căpitanul şi te
voi salva!). Sper că ştii ce vorbeşti, căpitane, şi nu faci pe cocoşul cu mine
doar ca să-ţi arăţi muşchii! Şi totuşi, ce ciudat! Încurajările lui mi-au
transmis atâta linişte încât am putut să mă bucur de senzaţia unică pe care
ţi-o dă plimbarea pe apă, atât de aproape încât o atingeam cu mâna dacă o lăsam
în afara bărcii. Peisajul era mirific. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi. Mi se
tăia respiraţia. Ne-a arătat muntele care semăna cu un profil de gorilă,
coralii de culoare roz şi verde dintr-o cavitate formată în stâncă, unde apa
era mică, peştera Sfântului Nicolae. Din când în când, căpitanul mai testa: „Is
everybody OK?” Apoi către mine: „Are you OK?” „Yes, I am. I’m quite OK,
captain!”. Atâta doar că mai am întrebări fără răspuns. Cum ar fi: Dacă lumea e
atât de frumoasă, de ce ne e dat să ne bucurăm de ea aşa de puţin? După ce a
ancorat la mal, căpitanul ne-a întins fiecăruia mâna pentru a ne ajuta să
coborâm. Am vrut să-i mulţumesc şi să-i spun că e un căpitan minunat. N-am prea
mai avut cui. Am mormăit un „thank you”, însă părea că nu m-a auzit. Misiunea
lui se încheiase. Pentru cei câţiva euro primiţi, îşi făcuse datoria. Acum
redevenise civilul sătul de cucoane cu fobii. Şi totuşi, căpitane, ştii tu...?
Ne-am
abătut pe la o fabrică de liquor, distileria din Corfu, înfiinţată în 1965, a
familiei Mavromatis. După ce ne-au fost prespălate creierele cu un film despre
procesul de fabricaţie, ni le-au spălat prin degustare. Ştiu grecii să facă
comerţ. Dar trebuie să recunosc că, deşi nu sunt amatoare de liquoruri, n-am
băut niciodată unul mai bun. Ambalajele erau diverse, cele mai interesante
fiind sticluţe în forma Insulei Corfu.
Am
încheiat programul oficial al zilei cu Mănăstirea Sfintei Muceniţe Paraschevi,
unde se află mâna sa dreaptă. E considerată protectoarea nevăzătorilor.
Seara,
am avut program de voie. Am plecat cu Magda şi vărul său Mihai să ne plimbăm.
În mijlocul apei se afla Vlacherna Monastery of Panaya, unde am ajuns pe un pod
de piatră construit imediat deasupra apei. Ne-am închinat şi am aprins
lumânări.
Am traversat un pod mai lung care lega bucăţica noastră de insulă de
o alta. Peste tot, flori. Şi clima mediteraneeană blândă, cu soare, peste 20 de
grade. Am rămas pe terasa hotelului până noaptea târziu. Am făcut planuri
pentru a doua zi, cum să abordăm pescarii care aveau bărcile la mal pentru a ne
transporta pe o insulă micuţă (insulă în insulă) unde zărisem o biserică albă.
N-a fost să fie, a doua zi, nimeni nu era la barcă.
Miercuri, 07 noiembrie:
Am început ziua prin participarea la Sfânta
Liturghie în Catedrala care adăposteşte Moaştele Sfântului Spiridon. Slujba a
fost ţinută de preoţi greci şi de un mitropolit rus. E uimitor cum, fără să
înţelegi limba, te simţi pătruns de spiritul ortodox şi de binefacerile
Liturghiei. La final, preoţii români, împreună cu credincioşii, au făcut
Acatistul Sf. Spiridon, făcătorul de minuni. Am mers apoi, destul de aproape la
Catedrala mitropolitană cu Moaştele Sfintei Împărătese Teodora.
Acolo, un
porumbel se plimba nestingherit pe covorul de pe centrul bisericii. A intrat
până şi în altar. Era, cu siguranţă, un porumbel ortodox. După ce a fost dat
afară de îngrijitorul bisericii, după ce noi am ieşit de bună-voie, a mers cu noi
o bucată de drum.
Seara,
câţiva plimbăreţi, am făcut o excursie pe jos la Castel. Castelul Achillion
construit la comanda prinţesei Sissi (viitoare Împărăteasă a Austriei) ca semn
de recunoştinţă că, în copilărie, se vindecase acolo, în Corfu, de o boală de
plămâni (la vremea aceea, incurabilă) datorită climei mediteraneene. Castelul
impresionaeză prin grandoare, prin aşezarea sa pe o stâncă, mult deasupra
nivelului mării şi prin aerul încărcat de istorie. În curtea castelului, se
află şi o biserică având hramul Sfântului Gheorghe. Gurile rele din Grecia
afirmă că Angelei Merkel, actualul Cancelar al Germaniei, i s-a năzărit că e
înrudită cu prinţesa Sissi, drept pentru care vrea să le ia grecilor castelul,
cu tot cu Insulă. În semn de protest, la recenta vizită a doamnei Merkel în
Grecia, a fost aproape răzmeriţă, tot centrul s-a închis, au fost proteste de
stradă, etc. Măi să fie! Ne-am întors obosiţi, plouaţi (doar la propriu), dar
bucuroşi că am călcat şi noi pe urmele unor perosnaje despre care doar citisem.
Joi, 08 noiembrie: La
5.30, ne-am îmbarcat pe ferry-boat, pentru a reveni la Igumenitsa. Preoţii
români au ţinut acatistul Sfinţilor Mihail şi Gavriil. Era emoţionant să vezi
cum toată lumea aceea de pe vapor (evident, în proporţie de 90% români) stătea
în picioare, asculta, cânta, se închina, se ruga. Experienţa aceasta în
mijlocul apei este unică!
Aşa cum unică este cea a răsăritului pe mare. Am avut
şi şansa aceasta, de a vedea de pe punte cum răsare soarele „din mare”. Am
traversat apoi, în autocar, câmpia Thessaliei şi am oprit la Kalambaka, la
atelierul de icoane bizantine.
Ne-am continuat drumul la meteore, acele
formaţiuni stâncoase unice în lume, pe vârful cărora se află „plantate”
mănăstiri. În 2007, fusesem la Marele Meteor. Anul acesta, dat fiind că acolo
se urcă 200 de trepte iar în grupul nostru se aflau şi persoane mai vârstnice,
Florina a ales să mergem la biserica „Sfântul Ştefan”. Ne-am îmbarcat iar pe
ferry-boat, cu destinaţia Insula Eghina. Din nou, pe vas, 7 preoţi au ţinut
Acatistul Sfântului Nectarie, prăznuit a doua zi, în data de 9 noiembrie. Am
ajuns seara târziu, dar am avut şansa să ne închinăm la Moaştele Sfântului
Nectarie, la icoane şi la capul sfântului.
Vineri, 09 noiembrie: Catedrala
Sfântului Nectarie. Grandioasă, într-o curte cu un peisaj mirific, un rai de
flori.
Am participat la Sfânta Liturghie, ne-am închinat din nou la moaşte şi
la mormântul sfântului. Când am plecat, începuse procesiunea pe străzile
localităţii. Insula Eghina este „patria” arborelui de fistic, în zilele de 1 şi
2 octombrie ţinându-se chiar şi un Festival al fisticului. Ne-am îmbarcat din
nou (Eghina-Pireu) cu destinaţia Atena, unde am făcut un tur cu autocarul şi am
oprit la Acropole. Am mers pe Areopag (un deal cu înălţimea de 115 m, în
apropiere de Acropole), unde a predicat Sf. Apostol Pavel (cuvântare consemnată
în Faptele Apostolilor).
La
Neo Makri, am vizitat Mănăstirea Sf. Efrem cel Nou, unde se află moaştele
întregi. Preoţii au făcut Acatistul Sfântului.
Sâmbătă, 10 noiembrie:
Participare la Sfânta Liturghie la Biserica Sfântul Ioan Rusul. M-a impresionat
în mod deosebit viaţa acestui sfânt care s-a sfinţit în lume, prin smerenia şi
curăţia sa. S-a făcut Acatistul Sfântului şi închinare la Moaşte.
Mănăstirea
Cuviosul David, cu hramul principal Schimbarea la Faţă, din Insula Evia. Micul
David, fiu de preot, se simţea în mod special atras de Icoana Sfântului Ioan
Botezătorul, de aceea, într-o rugăciune, mai este numit şi „Copile al
Înaintemergătorului”. La mănăstire se află atât mormântul său, cât şi cel al
Părintelui Iakov Tsalinikis, fost stareţ.
Mănăstirea
Kato Xenia, din oraşul Volos, unde se află o parte din Cinstitul Brâu al Maicii
Domnului (ţesut de însăşi Maica Domnului din păr de cămilă) şi icoana făcătoare
de minuni a Maicii Domnului.
Duminică, 11 noiembrie:
Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul (o frumuseţe de
nedescris!) şi Sfântul Dyonissos, situate la poalele muntelui Olimp. La Sf.
Efrem Sirul, am participat la Sf. Liturghie, apoi s-a citit Acatisul Sf. Mare
Mucenic Mina, prăznuit în ziua de 11 noiembrie.
Sfântul
Dyonissos a trăit pe la anul 1500 la Muntele Athos. La Mănăstire, se află şi un
muzeu cu icoane, veşminte şi instrumente bisericeşti foarte vechi, precum şi o
cămăruţă cu zeci de racle cu moaşte ale mai multor sfinţi. La muzeu, am văzut
şi un disc de argint – donat de Ştefan cel Mare Mănăstirii în anul 1498. Săracă ţară bogată!
Am
încheiat pelerinajul nostru la locuri sfinte mergând la mănăstirea unde se află
mormântul Părintelui Paisie Aghioritul care, deşi nu a fost canonizat, a făcut
mai multe minuni.
Am
călătorit noaptea, până luni, 12 noiembrie, la primele ore ale dimineţii.
Despre
sentimentul religios pe care l-am trăit, despre binefacerile rugăciunii la
locurile sfinte, nu voi vorbi. Evit efuziunile şi am impresia că sentimentul
religios, la fel ca şi dragostea, au nevoie de tăcere pentru a fi simţite mai
profund. În plus, nici nu pot fi exprimate decât în cuvinte sărace faţă de
măreţia trăirii. Oricum, a meritat, m-am bucurat, mi-am umplut sufletul.
La
întoarcere, am oprit în Bulgaria, să luăm bombonele. Păream cam obosiţi şi
nerăbdători cu toţii. Eu, cu toată frumuseţea de care m-am bucurat, cu tot
folosul duhovnicesc, cu toată bucuria..., de prin ziua a şasea simţeam aşa un
dor de casă! Aşa un dor... Şi, vorba cântecului: „Cât de departe aş fugi pe pământ,
m-aş întoarce la tine”.
Florentina - Loredana Dănilă
Slobozia, 14 noiembrie 2012
