Florentina Loredana Dalian

miercuri, 8 septembrie 2021

Roma - Pantheon; Muzeul Romei

În fine, reveniți la Roma, în ultima zi, am vizitat Pantheonul, Chiesa „S. Agnese in agone” și Museo di Roma.

Pentru jurnaliștii interesați dacă legitimația de presă asigură accesul gratuit la

muzeele din Italia, răspunsul este „da” (cel puțin la cele la care am fost eu, inclusiv la liftul care te urcă să vezi panorama Romei, de la monumentul Altare della Patria), cu o singură excepție: Galeria Uffizi, unde nu le vine chiar să zică „nu”, dar pun condiția să fi fost afiliat în ultimul an la Asociația Jurnaliștilor Italieni. Asta-i o mică măgărie provenită din simțul de comercianți, extrem de dezvoltat, al florentinilor. Până și șpăgarii din Egipt, n-au zis „nu” cu toată gura, au „negociat” la jumătate.

Museo di Roma merită și el vizitat (de fapt, care muzeu nu merită?), cu condiția să-ți acorzi un timp suficient încât să nu te grăbești. Noi l-am avut, că avionul era pe la 9 seara, astfel că ne-am putut bucura nu doar de muzeu, ci și de expoziția de fotografie (n-am înțeles dacă era permanentă sau nu) a unui Păstorel (au și ei Păstorelul lor). Colecțiile muzeului (picturi, sculpturi, obiecte ceramice), aflat în Palazzo Braschi, urmăresc evoluția Romei din Evul Mediu până în timpurile moderne.

Despre călătoria cu avionul, în afară de faptul că a decurs bine, ar mai fi spus că, pe aeroportul „Champini”, zuzele aflate pe post de „Nuți de la ghișeu” (asta-i de la mio figlio citire) erau foarte obraznice cu românii. Că or fi fost unguroaice (compania aviatică era a lor), că or fi fost italience, totuna. Înțeleg că și italienii au motive să se uite șui la români, de vreme ce le cam ocupă locurile de muncă. Păi, dragă, puneți mâna și munciți și voi la fel de bine, și n-o să vă mai dea nimeni la o parte, că doar sunteți privilegiați! După toate astea, avionul a avut și o întârziere considerabilă (aproape o oră), dar cel puțin ne-a adus cu bine în țară. Noaptea pe la trei - vorba cântecului - am ajuns și eu la mine acasă, iar după dușul și foiala de rigoare, am dormit o oră și jumătate, după care m-am trezit fresh pentru o altă excursie, de data aceasta în țară, cu elevi, organizată de Asociația „Din inimă pentru aproapele”. Dar, despre asta, altădată, că am bagajul la ușă! :)

Lumea asta toată e minunată și merită văzută măcar pe bucăți, măcar din când în când...

Florentina Loredana Dalian

Roma, 22 august/ Slobozia, 02 septembrie 2021

duminică, 5 septembrie 2021

Hamlet nu a murit

(Fotografie de pe site-un UNITER)

S-a stins omul și actorul Ion Caramitru. Dumnezeu să-l odihnească!

A fost multe, a făcut mult, dar, mai presus de toate, a fost actor. Și, mai mult decât atât, Caramitru a fost Hamlet. Numele sheakespearianului personaj se asociază, inevitabil, în mintea mea, cu actorul pe care l-am văzut prima dată jucând acest rol, în perioada studenției mele (anii 1987 - 1992), la Sala „Grădina Icoanei” a Teatrului „Bulandra” din București, în regia lui Alexandru Tocilescu, așa cum Ofelia este și va rămâne mereu Mariana Buruiană, Laertes - Florian Pitiș, Horațio - Marcel Iureș. Am văzut acest Hamlet de vreo cinci ori, uneori având șansa unor locuri în lateralul scenei, adică foarte aproape de spațiul de joc. De la a treia reprezentație, când deja știam replici întregi (îmi rămăseseră involuntar), priveam cu ochi iscoditor să prind un moment de neatenție în care Hamlet n-ar mai fi fost Hamlet (la unii actori se observă detașarea de rol, fie și pentru scurte momente). El nu era niciodată altceva decât ceea ce juca. Prințul Danemarcei nu își ieșea din sine decât probabil foarte târziu, după ce cortina cădea.

Știam că este așteptat minute în șir la ieșirea actorilor din teatru, erau admiratori, și mai cu seamă admiratoare. Voiau să guste un moment de apropiere cât de mică de monstrul sacru. Eu n-am fost niciodată tentată de o asemenea practică, poate și pentru că simțeam, intuitiv, că aș fi avut o dezamăgire. Eu nu voiam să văd omul (căci, ce este actorul care iese din teatru, decât un om ca oricare, revenind la grijile sale zilnice?), mie îmi ajungea să plec de la teatru sub vraja personajului care îmi zguduise sufletul. Eu nu eram îndrăgostită de Caramitru, ci de Hamletul-Caramitru, nu doream să cobor la nivelul omului, ci să rămân la înălțimea actorului, a personajului căruia îi dăduse viață.

Toate marile regaluri artistice din studenția mea sunt legate de el. A mai fost un teatru cu două personaje, „Amintiri”, o piesă rusească, al cărei autor, din păcate, nu mi-l amintesc. Se juca tot la Bulandra, la sala „Izvor”. Două personaje, aduse în scenă de doi „monștri”: Ion Caramitru și Gina Patrichi. Doi actori care au creat o tensiune în sală atât de puternică, încât abia dacă îmi mai amintesc vag subiectul, dar a rămas starea aceea de tensiune dramatică ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Îmi amintesc exact și data la care l-am văzut: 17 decembrie 1989. După scurtă vreme, o țară întreagă avea să-l vadă pe Caramitru în calitate de revoluționar. Dar pentru mine el n-a existat nici ca revoluționar, nici ca Ministru al Culturii, și nu pentru că nu ar fi avut ce oferi în astfel de calități, ci pentru că nimic din ce ar fi putut oferi nu se înălța la dimensiunea colosală a ceea ce avea de oferit ca actor de teatru. Desigur, l-am văzut și în filme, cu jocul său impecabil, i-am urmărit și piesele regizate (bine), dar amintirea îl va păstra în primul rând pe actorul de teatru. La începutul lui 1990, într-un ianuarie postrevoluțioar, pe scena Ateneului Român, recita din Eminescu, într-un regal de zile mari, acompaniat la pian de artistul Dan Grigore și de legenda vie, Cella Delavrancea.

Ion Caramitru a murit. Dar Hamlet-Caramitru nu a murit, nici rolul său din teatrul rusesc, în tandem cu Gina Patrichi, nici versul eminescian în interpretarea sa. Nu, Hamlet nu a murit!

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 05 septembrie 2021

miercuri, 1 septembrie 2021

Jurnal Florentin - ziua a doua, 21 august 2021

Florența - Galeria Uffizi

Galeria Uffizi (Galleria degli Uffizi) este cel mai cunoscut muzeu din centrul istoric al Florenței, găzduită de un palat impunător și conținând o impresionantă colecție de pictură renascentistă, dar și o colecție de statui din timpul Imperiului Roman (artă romană). În trecut, clădirea a fost locul birourilor magistraților florentini (uffizi = oficii). Timp de patru ore ne-am delectat cu arta unor pictori celebri, printre care: Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Botticeli, Rembrandt, Rubens, Van Dyck, Albrecht Durer, Tiziano, Caravaggio, Rafael și alții.

Din ce am putut constata, mai bine de jumătate din exponate au tematică religioasă, iar temele cele mai frecvente care au oferit inspirația pictorilor sunt Adorația Magilor și Bunavestire. Numai Boticelli se pare că a pictat cinci tablouri cu tema „Adorația Magilor”, dintre care cel mai renumit se află în Galeria Uffizi. Dar tot de la el există și „Nașterea lui Venus” și celebra „Primavera” (având-o ca personaj central tot pe Venus). „Bunavestire” i-a inspirat, de asemenea, pe toți marii artiști ai renașterii italiene, inclusiv pe Leonardo da Vinci (a cărui pictură se află, de asemenea, la Uffizi și, din ce am citit, am aflat că inițial i-a fost atribuită lui Ghirlandaio, dar ulterior s-a constatat că este o operă de tinerețe a lui da Vinci). Michelangelo este prezent și cu „Sfânta Familie”, iar printre picturile nesfinte îl aflăm și pe „Bachus” al lui Caravaggio. Dintre picturile celebre, să mai spunem de „Venus din Urbino” a lui Tiziano și „Madona cu sticletele” de Rafael. Am remarcat, de asemenea, unele picturi (nu puține) în care Fecioara Maria (Madona) este reprezentată împreună cu Iisus mic, alături de Sfântul Ioan Botezătorul copil. Statuile sunt, și ele, impresionante, atât prin limpezimea detaliilor, cât și prin expresivitate. Dar nu se poate povesti, trebuie văzut. Și cinci și șase ore tot ai avea ce să privești în mult-vizitata Galerie Uffizi. Sper ca selecția de fotografii să ajute cât de cât la o palidă reprezentare a ceea ce înseamnă această galerie.

Încărcați de atâta frumusețe adunată într-un singur loc, am părăsit Florența, dar n-a fost atât de ușor, întrucât autobuzul FlixBus la care aveam bilet a avut o întârziere de... trei ore! Oricât am încercat să convingem un alt șofer de la aceeași companie să ne ia, ne loveam de fiecare dată de un refuz. Explicația ne-a dat-o unul dintre ei: că asigurarea noastră era pe autobuzul acela întârziat și nimeni nu își asuma riscul să te ia fără asigurare, în caz de accident. Dacă întrebam ce se întâmplă cu autobuzul nostru, răspunsul venea ca în Caragiale: „E ritardato!” Mă, asta am înțeles, că sunteți retardați, zi-mi ceva ce nu știu! Glumesc! Eu sunt adepta respectării regulilor și, chiar dacă nu mi-a convenit că ne-am returnat la Roma abia la ora două din noapte (ritardo anche noi), am apreciat corectitudinea, din punctul lor de vedere. Și a propos de reguli: în toate spațiile închise era impusă cu strictețe purtarea măștii, ba încă și la Veneția pe vaporetto, chiar dacă stăteai pe puntea exterioară. Ți se atrăgea atenția inclusiv dacă nu aveai masca pusă corespunzător (peste nas). Se vede că pandemia i-a cam durut.

Am ajuns, așadar, târziu în noapte, dar a doua zi era musai să mai vedem câte ceva din Roma. Taxiul care ne-a dus era o Dacia Logan. Și uite așa, dacii și romanii s-au întâlnit din nou.

Florentina Loredana Dalian

Florența, Roma, 21 august/ Slobozia, 01 septembrie 2021

Jurnal Venețian - 20 august 2021

Veneția - Piața San Marco; plimbare cu vaporetto

Nu știu ce l-a determinat pe marele poet Mihai Eminescu să afirme la vremea sa că „S-a stins viața falnicei Veneții/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”... M-am dus să văd dacă-i așa ori nu, însă, neavând termen de comparație (căci n-o mai văzusem și altădată), n-am putut spune diferența.

Atâta doar că Piața San Marco, celebră prin prezența porumbeilor mulți și peste tot, nu mai era chiar așa de populată cu aceste păsări care fac deliciul vizitatorilor. Or fi intrat și ei în pandemie. Ori poate, dată fiind lipsa oamenilor o vreme, și-or fi luat și ei zborul către locuri mai populate. Erau câțiva porumbei rătăciți, ciugulind ce găseau și ei pe-acolo. Ba chiar și pescăruși.

Veneția e pitorească, desigur, are farmecul ei special. E de mers acolo, dar nu mi-ar plăcea să locuiesc, cu atâta apă în jur. Cât am mers pe jos, până în Piață, am admirat hainele sale terestre, dar și gondolele circulând pe canale, conduse de gondolieri ai zilelor noastre și arătând tot așa. Apoi, cu vaporetto - „mersul pe ape”. Ape verzui, întunecate, așa cum mi le imaginam. Clădiri cu patina timpului întipărită, multiple mijloace de deplasare „acvatice” - toate vorbind despre măreția de odinioară, pe când Republica Veneția era cea mai mare putere navală a Europei.

Păcat că n-a mai fost timp de vizitarea Insulei Murano (pe care o aveam în plan), cu minunăția de sticlă celebră în lume. Mi s-a spus că și Insula Burano este exotică și merită vizitată. Altă dată, poate... Acolo e de mers, de văzut și de simțit, nu prea e de povestit. Imaginile vorbesc de la sine. Desigur, sunt și obiective de vizitat, asta în cazul în care îți aloci măcar două zile acestei vizite.

Noi ne-am întors la Firenze, dar nu la artistul Filippo, ci la... Paganini (ăsta e numele hotelului). Oricum, e plină de artiști Florența asta!

Florentina Loredana Dalian

Veneția, Florența, 20 august/ Slobozia, 01 septembrie 2021