Florentina Loredana Dalian

vineri, 4 septembrie 2020

EXPOZIŢIE DE PICTURĂ „GRĂDINA MAICII DOMNULUI” 2020





Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”

EXPOZIŢIE  DE  PICTURĂ

GRĂDINA MAICII DOMNULUI

08 SEPTEMBRIE -18 octombrie 2020
Organizat de Muzeului Satului, sub Înaltul Patronaj al Custodelui Coroanei Române, Principesa Margareta

Expun: VALERIU STOICA
Invitaţii săi:
                         GRIGORE POPESCU MUSCEL, MARIA POPESCU DRAGOMIR, ELENA BORUNDEL, ELENA OANA AGAPIE, NICOLAI NESTOR, MIHAELA BĂDESCU, MARIA IACOB, MARIE DĂSCĂLESCU, TANIA DINCĂ

Vernisajul are loc marţi, 08 septembrie 2020, ora 1700

Despre eveniment vor vorbi:    Preot ION MĂRĂCINEANU
                                                     Prof.univ.dr. etnolog DOINA IŞFĂNONI

CONCERT DE IMNURI CREŞTINE interpretat de IOANA MARIN
POEZIE RELIGIOASĂ CU POEŢII: 
DANIELA MICU,
FLORENTINA LOREDANA DALIAN,
MARIE DĂSCĂLESCU,
MARCEL ION FANDARAC

C U R A T O R :  VALERIU STOICA

Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”
b-dul Kiseleff nr. 30, sectorul 1, Bucureşti
www.muzeulsatului.ro

joi, 3 septembrie 2020

Recepție pe Kiseleff



Jurnal de risipită - 83




Ambasada Rusiei în România a lansat, cu luni bune în urmă, un concurs literar-istoric (puteau fi trimise eseuri sau texte literare) pentru a marca împlinirea a 75 de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Miercuri seara, 2 septembrie a.c., au fost anunțai câștigătorii, în cadrul unei recepții restrânse, impuse de respectarea normelor pandemiei, la sediul Ambasadei din Șoseaua Kiseleff. Premierea a avut loc după discursul Excelenței Sale, domnul ambasador Valery Kuzmin, urmată de vizionarea unor fotografii dedicate momentului omagiat și de un cocktail pe terasa generoasă care dă într-un parc minunat.
Am avut ocazia să mai cunosc o parte dintre laureați: Nicole Ezariu, Maria Iancu, Radu Costache - și să revăd cunoștința mea mai veche din cadrul altor două recepții anterioare, tânărul și talentatul Raul Gavriel Gavra. Laureații s-au bucurat atât de compania domnului ambasador, cât și a atașatului de presă al ambasadei, domnul Vasily Potenga.
Textul care mi-a adus premiul III este „Un ochi pentru Don” care - mi s-a spus - a impresionat în mod deosebit, fiind singurul de factură literară (ceilalți concurenți, mult mai bine pregătiți, au făcut eseuri istorice, dar iaca na! tot literatura ne face mai mult să plângem ori să râdem, oricât de impresionantă ar fi viața însăși).
Mulțumesc, cu plecăciune, pentru o seară încântătoare și frumoasele daruri! 


Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 03 septembrie 2020


http://florentinadalian.blogspot.com/…/un-ochi-pentru-don.h…





miercuri, 2 septembrie 2020

Poezii din Revista Culturală „Leviathan”, nr. 3/ 2020



Două cruci

Da, primesc de pomană, cum să nu?
Eu, p-ăl de nu primește, îl și bat.
Cum să faci așa ceva,
după ce că pe om îl frige sufletu'!
Bogdaproste! Cui să fie?
Da, mi-l aduc aminte, de-ai lu' Zbârnel,
am copilărit cu ei. Era unu' mic de statură,
cam așa. Dumnezeu să-l ierte!
Eu stăteam mai colo, la mar'ne, în luncă,
da' m-am mutat aici mai aproape,
lângă cimitir.
Am și eu aici doi băieți...
mă duc la ei, în fiecare zi urc dealu' cimitirului.
Mihai Cîșlaru mă cheamă,
da' eu nu mai exist
decât ca să urc dealu-ăsta.

Mai zice „bogdaproste” o dată,
își face cruce și-ncepe să urce cărarea
cu dale de piatră.
Când l-am văzut, mergea întins
cu mâinile libere, n-avea nimic în ele,
nu sapă, nu chibrit, nu lumânare,
se ducea la băieți, doar așa,
să-i mai „vadă”, să-și mai ostoiască dorul.
Mihai Cîșlaru nu mai exista
decât ca să urce dealul cimitirului
în fiecare zi.
Mă uit la el de departe,
o umbră printre sălcii-nverzite,
mergând aplecat, de parcă ar fi cărat o cruce,
adică două.

Slobozia/ Săveni, 14 iunie 2020


Drumul morii

Mihai Cîșlaru mă cheamă, cum ziceam,
da’  eu nu mai exist.
Am copilărit cu-alde tac-tu mare,
da’ n-am fost leat,
eu eram țânc, abia le-ajungeam la genunchi,
ei – flăcăi – ce mai mândrețe!
Mă-ncurcam și eu printre picioarele lor,
erau de-un leat cu-alde frati-miu mai mare,
de-un leat cu moartea,
că i-a luat la cătănie,
da’ după aia a venit războiul,
ce foc să-l arză ne-a trebuit!
Când i-a-ncolonat pe drumul morii,
m-am dus cu mămica, ne-am dus toți.
Mă ținea-n brațe,
îmi părea că-s mai mare ca ei,
c-ar trebui să plec și eu la război.
Unde pleacă nenea, mămică?
Nu știe mama, departe, unde-a-nțărcat mutu’ iapa,
da’ ne-om ruga pentru el,
să-l apere Dumnezeu.

Nenea nu s-a mai întors,
mulți n-au mai luat drumu-napoi,
mămica a albit într-o noapte,
după ce-i întinsese poștarul scrisoarea,
cu ochii-n pământ, cerându-și iertare,
că amărâtu-ăla numai vești d-astea aducea,
și-i părea rău, de ziceai că el îi omorâse.

După aia, ne-au luat comuniștii pământu’,
au ridicat monumentul eroilor, colo-n mijlocu’ satului,
mai târziu ne ducea cu școala, să punem flori.
Prima dată i-am zis mămichii:
Am aflat unde-i nenea,
Stă scris, acolo, pe-o cruce, în rând cu alții.
Da, mamă... și doar a oftat,
Da’ nu așa cum se oftează,
așa cum se moare
de-amar, apoi se-nviază la loc.
Duci crucea, tată, n-ai ce-i face!

Slobozia, 16 iunie 2020

Doamne, exiști!

Eu, robul Tău, Mihai, am păcătuit, Doamne,
da' nu așa cum se păcătuiește, mai rău!
Cum, nu mai știi?
Las' că-ți zic eu: era atunci,
când cu Garofița, că mi se părea mie
că nu-ș' ce necaz mare aveam,
Strigam la Tine, Te-am întrebat:
„Doamne, exiști?”
Da' las că mi-ai arătat tu după aia
ce-i necazul.
Nu mai știu câți ani am, oi fi atins suta,
da' mintea mi-e-ntreagă,
ascultă la mine, că-s om bătrân,
la câte-am văzut și-am trăit,
dă-mi voie să Te informez:
Doamne, exiști!

Slobozia, 17 iunie 2020

Florentina Loredana Dalian

marți, 1 septembrie 2020

DOMNIȘOARA POEZIE


           
            N-a fost niciodată “domniṣoara Nimeni”, a fost doar un sculptor miop care n-a ṣtiut să-ṣi preţuiască ṣi să-ṣi pună-n valoare muza, fiindcă n-a avut stofă de Pygmalion, să întrevadă o Galatee (nu o “domniṣoara Nimeni”) pe care, probabil, nu a meritat-o.
            Dar nu despre artistul-sculptor neizbutit (în sensul de Pygmalion) facem vorbire, ci despre poezia fermecătoare a Florentinei Loredana Dalian, o autentică “domniṣoara Cineva”, “domniṣoara Poezie”.
            S-a născut special pentru a încălţa condurii împerecheaţi de un prinţ chipeṣ, capabil să remarce (sesizeze) dincolo de straiele de cenuṣăreasă, femeia frumoasă (care este poeta Florentina Loredana Dalian).
            N-a rămas multă vreme “desculţă” ṣi a alergat “mai departe prin lanul de grȃu / cu gȃndul la vremea / cȃnd va fi ṣi ea mare”, ca să înţeleagă “cum nu te mai încap visele intrate la apă”, cȃnd după “alegeri haotice” înţelege că-i inutil să mai dea “doi bani pe inocenţă”, care oricum urma să fie pierdută ṣi îṣi lasă viaţa să-ṣi continue cursul, să facă posibilă întȃlnirea anotimpurilor (care “nu se întȃlnesc” niciodată), ṣi să afle că “sărutul are (avea) gust de cireṣe amare”, mai ales atunci cȃnd “în inimă (ne) ticăiau depărtările / ca un ceasornic vechi prea ruginit / prea neîntors la timp”.
            Ḯn “lumea care era frumoasă în toată urȃţenia ei”, cȃnd “viaţa ṣi-a tras rochie nouă, / mai scurtă, / tot mai scurtă” pudoarea ca un barometru al misterului feminin, o determină să-ṣi zică :
            nu-i frumos să ţi se vadă lenjeria / mai trage ṣi tu rochia aia puţin!
    ṣi Florentina Loredana Dalian străluceṣte ṣi-ṣi trăieṣte poezia de-o mare sensibilitate.
            Aducerile aminte despre vremea cȃnd străbătea “cȃmpia într-o vară toridă / pe urmele inocenţei de demult” ṣi era încredinţată “că oamenii se întȃlnesc pentru totdeauna / ṣi că iubirile durează o viaţă”, pentru ca acum să-ṣi spună “deghizȃnd o lacrimă în boabă de rouă,/ că întotdeauna ceva se schimbă, / ceva rămȃne la fel”, că “lumea (era) este frumoasă cu toată urȃţenia ei” (ca ṣi Mîṣkin crede “că frumuseţea va salva lumea”).
            Dacă “pȃnă mai ieri ploua cu trandafiri” (“ce la rose l’important”) acum “nici timp să iubim nu mai avem” ṣi că “în alergarea asta bezmetică nu mai e vreme / nu mai e vreme să ne oprim, / să vedem cum viaţa se tot scurtează”.
            Are nostalgii cȃnd i se zice : “ce frumoasă erai vineri” ṣi ea zȃmbeṣte “unei amintiri ṣi lasă (las) timpul să-ṣi facă de cap mai departe” mărturisind :
            Uneori mai trec pe lȃngă locul acela pustiu, / ferit de ochii lumii.  //  Ḯn arṣiţa verii mi se năzăreṣte toamna / cu frunzele ei zburate peste cȃmpie. / Cȃte sute de anotimpuri vor fi trecut / între atunci ṣi acum?  //  Acelaṣi ceas vechi neîntors la timp, / ne ticăie în timpanele amintirii. / Nu ne-am schimbat.  //  Suntem doar mai bătrȃni cu vreo două zădărnicii / ṣi îmi pare că iubirea e o bomboană cu viṣine.
            N-a ascultat pe cine trebuia ṣi din muză ajunge (din laṣitatea artistului) “domniṣoara Nimeni” ṣi începe să înţeleagă că “sacrificiul este ca trasul cu tunul în ţȃnţari”, ṣi că între Ana lui Manole ṣi Ana Karenina “nu-i decȃt diferenţă de geometrie” (i de poziţie) ṣi că “tăcerea (noastră) a început să vorbească despre timp, / despre cȃt de puţin timp (ne-)a rămas” pentru a-l consuma “prin gări / pentru o biată iluzie”, la vremea cȃnd “iubirea se dă pe cartelă” ṣi nu se ṣtie “al cui oftat se aude?”.
            Experienţele trăite (sau presupuse) pe drumul de viaţă personal, cu toate bunele ṣi relele sale (bucurii, dezamăgiri, amărăciuni ṣi emoţii speciale) au făcut ca la capăt (sau mai aproape de capăt) să fie, fără nicio îndoială, recunoscută ṣi observată (fără binoclu), ca fiind “domniṣoara Cineva” sau “domniṣoara Poezie” (cea înţeleaptă) care ṣopteṣte :
            Și mă uimesc cȃt de puţine clipe / frumoase / ne trec prin viaţă / ca trenuri zorite prin gări” ṣi care ṣtie cu certitudine că “nu fericiţii pornesc războaie” ṣi că “frumuseţea va salva lumea”.
            Cȃnd îṣi recită poezia, ne dezvăluie calităţi actoriceṣti în afara oricărui dubiu, ṣi o face cu inocenţă, sporind parcă ṣi mai mult misterul unei carisme pe care nici măcar nu ṣtii de unde să o iei.
            Cȃnd spune :
     tu care spui că ţi se bat în minte / mii de poeme / atunci cȃnd mă întȃlneṣti   
            ṣi cȃnd întreabă :
     Pe unde-ţi faci veacul, poete, / pe unde mai ṣchioapeţi, pe unde mai sȃngeri, / prin care vale a cărei noi plȃngeri, / năpădită de ierburi, părăsită de îngeri?  //  Pe unde-ţi aṣterni slova ta fină, / cu inima-ţăndări, cu viaţa-ruină, / prin ce mări albastre, îndepărtate, / îţi plimbi amintirea pe vȃsle uzate?  //  La ce sirene în vers mai visezi, / ce mȃndre corăbii mai imaginezi, / prin ce galaxii te mai risipeṣti, / pe unde-ţi faci veacul? Mai scrii? Mai iubeṣti?
            îţi crează senzaţia că viaţa ţi-e inutilă dacă nu mănȃnci măcar bomboane “de viṣine” atunci cȃnd îţi doreṣti “dulceaţă de cireṣe amare” ( “prietenii ṣtiu de ce”).
            Eu nu mi-o imaginez decȃt recitȃnd fiindcă dacă tace “se aṣterne liniṣtea, / peste inimă coboară un amurg / ṣi parcă încă ceva pe deasupra”.
            După atȃta poezie de mare calitate, împărtăṣită cu “domniṣoara Poezie” , încep să cred că-n OSTROV-ul ei ar fi drumul spre un paradis tȃrziu.


ICĂ  SĂLIȘTEANU
București, 31 august 2020

( va urma )