DOMNIȘOARA POEZIE

           

            N-a fost niciodată “domniṣoara Nimeni”, a fost doar un sculptor miop care n-a ṣtiut să-ṣi preţuiască ṣi să-ṣi pună-n valoare muza, fiindcă n-a avut stofă de Pygmalion, să întrevadă o Galatee (nu o “domniṣoara Nimeni”) pe care, probabil, nu a meritat-o.

            Dar nu despre artistul-sculptor neizbutit (în sensul de Pygmalion) facem vorbire, ci despre poezia fermecătoare a Florentinei Loredana Dalian, o autentică “domniṣoara Cineva”, “domniṣoara Poezie”.

            S-a născut special pentru a încălţa condurii împerecheaţi de un prinţ chipeṣ, capabil să remarce (sesizeze) dincolo de straiele de cenuṣăreasă, femeia frumoasă (care este poeta Florentina Loredana Dalian).

            N-a rămas multă vreme “desculţă” ṣi a alergat “mai departe prin lanul de grȃu / cu gȃndul la vremea / cȃnd va fi ṣi ea mare”, ca să înţeleagă “cum nu te mai încap visele intrate la apă”, cȃnd după “alegeri haotice” înţelege că-i inutil să mai dea “doi bani pe inocenţă”, care oricum urma să fie pierdută ṣi îṣi lasă viaţa să-ṣi continue cursul, să facă posibilă întȃlnirea anotimpurilor (care “nu se întȃlnesc” niciodată), ṣi să afle că “sărutul are (avea) gust de cireṣe amare”, mai ales atunci cȃnd “în inimă (ne) ticăiau depărtările / ca un ceasornic vechi prea ruginit / prea neîntors la timp”.

            Ḯn “lumea care era frumoasă în toată urȃţenia ei”, cȃnd “viaţa ṣi-a tras rochie nouă, / mai scurtă, / tot mai scurtă” pudoarea ca un barometru al misterului feminin, o determină să-ṣi zică :

            “nu-i frumos să ţi se vadă lenjeria / mai trage ṣi tu rochia aia puţin!”

    ṣi Florentina Loredana Dalian străluceṣte ṣi-ṣi trăieṣte poezia de-o mare sensibilitate.

            Aducerile aminte despre vremea cȃnd străbătea “cȃmpia într-o vară toridă / pe urmele inocenţei de demult” ṣi era încredinţată “că oamenii se întȃlnesc pentru totdeauna / ṣi că iubirile durează o viaţă”, pentru ca acum să-ṣi spună “deghizȃnd o lacrimă în boabă de rouă,/ că întotdeauna ceva se schimbă, / ceva rămȃne la fel”, că “lumea (era) este frumoasă cu toată urȃţenia ei” (ca ṣi Mîṣkin crede “că frumuseţea va salva lumea”).

            Dacă “pȃnă mai ieri ploua cu trandafiri” (“ce la rose l’important”) acum “nici timp să iubim nu mai avem” ṣi că “în alergarea asta bezmetică nu mai e vreme / nu mai e vreme să ne oprim, / să vedem cum viaţa se tot scurtează”.

            Are nostalgii cȃnd i se zice : “ce frumoasă erai vineri” ṣi ea zȃmbeṣte “unei amintiri ṣi lasă (las) timpul să-ṣi facă de cap mai departe” mărturisind :

            “Uneori mai trec pe lȃngă locul acela pustiu, / ferit de ochii lumii.  //  Ḯn arṣiţa verii mi se năzăreṣte toamna / cu frunzele ei zburate peste cȃmpie. / Cȃte sute de anotimpuri vor fi trecut / între atunci ṣi acum?  //  Acelaṣi ceas vechi neîntors la timp, / ne ticăie în timpanele amintirii. / Nu ne-am schimbat.  //  Suntem doar mai bătrȃni cu vreo două zădărnicii / ṣi îmi pare că iubirea e o bomboană cu viṣine.”

            N-a ascultat pe cine trebuia ṣi din muză ajunge (din laṣitatea artistului) “domniṣoara Nimeni” ṣi începe să înţeleagă că “sacrificiul este ca trasul cu tunul în ţȃnţari”, ṣi că între Ana lui Manole ṣi Ana Karenina “nu-i decȃt diferenţă de geometrie” (ṣi de poziţie) ṣi că “tăcerea (noastră) a început să vorbească despre timp, / despre cȃt de puţin timp (ne-)a rămas” pentru a-l consuma “prin gări / pentru o biată iluzie”, la vremea cȃnd “iubirea se dă pe cartelă” ṣi nu se ṣtie “al cui oftat se aude?”.

            Experienţele trăite (sau presupuse) pe drumul de viaţă personal, cu toate bunele ṣi relele sale (bucurii, dezamăgiri, amărăciuni ṣi emoţii speciale) au făcut ca la capăt (sau mai aproape de capăt) să fie, fără nicio îndoială, recunoscută ṣi observată (fără binoclu), ca fiind “domniṣoara Cineva” sau “domniṣoara Poezie” (cea înţeleaptă) care ṣopteṣte :

            “Și mă uimesc cȃt de puţine clipe / frumoase / ne trec prin viaţă / ca trenuri zorite prin gări” ṣi care ṣtie cu certitudine că “nu fericiţii pornesc războaie” ṣi că “frumuseţea va salva lumea”.

            Cȃnd îṣi recită poezia, ne dezvăluie calităţi actoriceṣti în afara oricărui dubiu, ṣi o face cu inocenţă, sporind parcă ṣi mai mult misterul unei carisme pe care nici măcar nu ṣtii de unde să o iei.

            Cȃnd spune :

     “tu care spui că ţi se bat în minte / mii de poeme / atunci cȃnd mă întȃlneṣti”   

            ṣi cȃnd întreabă :

     “Pe unde-ţi faci veacul, poete, / pe unde mai ṣchioapeţi, pe unde mai sȃngeri, / prin care vale a cărei noi plȃngeri, / năpădită de ierburi, părăsită de îngeri?  //  Pe unde-ţi aṣterni slova ta fină, / cu inima-ţăndări, cu viaţa-ruină, / prin ce mări albastre, îndepărtate, / îţi plimbi amintirea pe vȃsle uzate?  //  La ce sirene în vers mai visezi, / ce mȃndre corăbii mai imaginezi, / prin ce galaxii te mai risipeṣti, / pe unde-ţi faci veacul? Mai scrii? Mai iubeṣti?”

            îţi crează senzaţia că viaţa ţi-e inutilă dacă nu mănȃnci măcar bomboane “de viṣine” atunci cȃnd îţi doreṣti “dulceaţă de cireṣe amare” ( “prietenii ṣtiu de ce”).

            Eu nu mi-o imaginez decȃt recitȃnd fiindcă dacă tace “se aṣterne liniṣtea, / peste inimă coboară un amurg / ṣi parcă încă ceva pe deasupra”.

            După atȃta poezie de mare calitate, împărtăṣită cu “domniṣoara Poezie” , încep să cred că-n OSTROV-ul ei ar fi drumul spre un paradis tȃrziu.

ICĂ  SĂLIȘTEANU

București, 31 august 2020

( va urma )