Poezii din Revista Culturală „Leviathan”, nr. 3/ 2020

Două cruci

Da, primesc de pomană, cum să nu?

Eu, p-ăl de nu primește, îl și bat.

Cum să faci așa ceva,

după ce că pe om îl frige sufletu'!

Bogdaproste! Cui să fie?

Da, mi-l aduc aminte, de-ai lu' Zbârnel,

am copilărit cu ei. Era unu' mic de statură,

cam așa. Dumnezeu să-l ierte!

Eu stăteam mai colo, la mar'ne, în luncă,

da' m-am mutat aici mai aproape,

lângă cimitir.

Am și eu aici doi băieți...

mă duc la ei, în fiecare zi urc dealu' cimitirului.

Mihai Cîșlaru mă cheamă,

da' eu nu mai exist

decât ca să urc dealu-ăsta.

Mai zice „bogdaproste” o dată,

își face cruce și-ncepe să urce cărarea

cu dale de piatră.

Când l-am văzut, mergea întins

cu mâinile libere, n-avea nimic în ele,

nu sapă, nu chibrit, nu lumânare,

se ducea la băieți, doar așa,

să-i mai „vadă”, să-și mai ostoiască dorul.

Mihai Cîșlaru nu mai exista

decât ca să urce dealul cimitirului

în fiecare zi.

Mă uit la el de departe,

o umbră printre sălcii-nverzite,

mergând aplecat, de parcă ar fi cărat o cruce,

adică două.

Slobozia/ Săveni, 14 iunie 2020

Drumul morii

Mihai Cîșlaru mă cheamă, cum ziceam,

da’  eu nu mai exist.

Am copilărit cu-alde tac-tu mare,

da’ n-am fost leat,

eu eram țânc, abia le-ajungeam la genunchi,

ei – flăcăi – ce mai mândrețe!

Mă-ncurcam și eu printre picioarele lor,

erau de-un leat cu-alde frati-miu mai mare,

de-un leat cu moartea,

că i-a luat la cătănie,

da’ după aia a venit războiul,

ce foc să-l arză ne-a trebuit!

Când i-a-ncolonat pe drumul morii,

m-am dus cu mămica, ne-am dus toți.

Mă ținea-n brațe,

îmi părea că-s mai mare ca ei,

c-ar trebui să plec și eu la război.

Unde pleacă nenea, mămică?

Nu știe mama, departe, unde-a-nțărcat mutu’ iapa,

da’ ne-om ruga pentru el,

să-l apere Dumnezeu.

Nenea nu s-a mai întors,

mulți n-au mai luat drumu-napoi,

mămica a albit într-o noapte,

după ce-i întinsese poștarul scrisoarea,

cu ochii-n pământ, cerându-și iertare,

că amărâtu-ăla numai vești d-astea aducea,

și-i părea rău, de ziceai că el îi omorâse.

După aia, ne-au luat comuniștii pământu’,

au ridicat monumentul eroilor, colo-n mijlocu’ satului,

mai târziu ne ducea cu școala, să punem flori.

Prima dată i-am zis mămichii:

Am aflat unde-i nenea,

Stă scris, acolo, pe-o cruce, în rând cu alții.

Da, mamă... și doar a oftat,

Da’ nu așa cum se oftează,

așa cum se moare

de-amar, apoi se-nviază la loc.

Duci crucea, tată, n-ai ce-i face!

Slobozia, 16 iunie 2020

Doamne, exiști!

Eu, robul Tău, Mihai, am păcătuit, Doamne,

da' nu așa cum se păcătuiește, mai rău!

Cum, nu mai știi?

Las' că-ți zic eu: era atunci,

când cu Garofița, că mi se părea mie

că nu-ș' ce necaz mare aveam,

Strigam la Tine, Te-am întrebat:

„Doamne, exiști?”

Da' las că mi-ai arătat tu după aia

ce-i necazul.

Nu mai știu câți ani am, oi fi atins suta,

da' mintea mi-e-ntreagă,

ascultă la mine, că-s om bătrân,

la câte-am văzut și-am trăit,

dă-mi voie să Te informez:

Doamne, exiști!

Slobozia, 17 iunie 2020

Florentina Loredana Dalian