OSTROV-ul Florentinei Dalian

Mărgăritare de la cititori: scriitorul Valentin Nicolițov despre „Ostrov”

Ed.Detectiv literar, Buc.2019

Florentina Dalian scrie proză scurtă, dar şi roman, scrie poezie în stil clasic, dar şi poezie de sorginte niponă. Am cunoscut multe din realizările sale şi de fiecare dată mi s-a confirmat existenţa  unui talent deosebit de povestitor, atât în proză, dar şi în versuri.

De această dată poemele cuprinse în  volumul Ostrov mă surprind în  mod deosebit.

Dar trebuie să încep cu o comparaţie. Comparând-o cu alte volume de versuri citite de mine în ultimii ani, cartea Loredanei Dănila reprezintă  un cert succes literar. Şi când spun asta am în vedere mai ales două elemente:

-Există poeţi adevăraţi, dar şi o sumedenie de poeţi falşi. Poeţii falşi realizează poeziiile ca pe o înşiruire de metafore care curg fără sens fiindcă  nu se referă şi nu se leagă de nimic din sufletul nostru, mai bine spus acele poezii nu conţin niciun mesaj adresat cititorului şi nu există în ele niciun fir călăuzitor de la început şi până la sfârsitul poemului. În ultimii ani am citit multe astfel de volume de versuri care nu au fost în stare să-mi  comunice nimic deosebit, niciun sentiment, doar o înşiruire de vorbe,  o lungă vorbărie.  Unii din aceşti autori de poezie, din lipsă de talent şi pentru a fi competitivi în faţa cititorilor, au mai introdus în aşa-zisele lor poezii unele  texte cu   sexualitate exprimată făţiş sau chiar cu un erotism vulgar. Când nu ai talent trebuie să atragi şi tu cu ceva.

-Există însă şi altfel de poeţi, printre care se numără şi Florentina Dalian care au o bunăcuviinţă, o pudoare în rostire, deoarece poezia ţine de partea intimă a fiinţei lor. La aceşti poeţi poeziile de iubire au o  sinceritate deosebită a  sentimentelor. Dacă ar fi să-mi amintesc  zicala că Un om valorează atât cât iubeşte aş putea completa că Un poet valorează atât cât iubeşte, iar versurile lui valorează doar atunci cînd exprimă cu limpezime  acest sentiment. Să vedem ce ne spune Florentina Dalian în poeziile sale.

Amintesc ce spunea scoţianul David Hume: Frumuseţea nu este un atribut al lucrurilor în sine. Există doar în mintea celor care le contemplă. Dar pentru a descoperi frumusetea din suflet poetul trebuie să dea dovada de talent fiindcă partea intimă a fiinţei umane nu se poate dezvălui usor, este nevoie de inspiratie şi talent. Poezia se naşte din meditaţie, dar şi din inspiraţie. Multi oameni pot să mediteze, dar puţini sunt inspiraţi, spunea Victor Hugo.

În poezia Asediul cuvintelor poeta aşteaptă să asculte ce-i spune iubirea:

Îmbrăţişează-mă în cuvinte!/ Iar eu voi tăcea...

Uneori cere un simplu gest de iubire şi  crede că acesta ar fi suficient (Secretul zamblei roz):

Atât de puţin ne trebuie uneori,/atât de puţin ca sufletului să-i crească aripi?/ e de ajuns o zambilă roz...

Fiecare poem din acest volum are un cadru propriu, un moment de desfăşurare şi în final impune o anumită concluzie. Poeta visează un loc departe de lume şi de timp un Ostrov, un tărâm unde, deşi este singură, îşi poate reanaliza visele şi melancoliile, aşteptările.  

În secvenţa 19 din Ostrov poeta defineşte simplu modul în care se izolează de lume:

Se făcea că plecasem pe o insulă pustie./...îmi luasem zborul fluturilor din satul copilăriei-/ pentru zi/ cântecul greierilor şi mirosul Reginei Nopţii-/pentru seară/ şi amintirea ta –pentru totdeauna.

În secvenţa 28 din Ostrov poeta suferă de un sentiment  de zădărnicie:

În visul acela zburam către tine,/erau nişte trepte dar,/nici una nu urca, nici alta nu cobora, /nişte oameni  îmi zâmbeau parşiv,/ dar nicio mână nu mi se întindea.

Aşa că în poemul Gustul cireşelor amare poeta va  concluziona firesc:

Dintr-o iubire imposibilă, / tot ce rămâne e gustul / cireşelor amare.

În poemul Nimic   poeta  simte scurgerea inevitabilă a timpului:

Nu, nu se întâmplse nimic!/ Atâta doar că venise toamna/ (dar asta ştiam deja)/ şi tu/ trecuseşi ca un vis frumos prin dreptul geamului.

Melancolia sa parcă izvorăşte şi din neputinţa de a găsi sau regăsi o iubire secretă şi îndelung aşteptată. Pe acest Ostrov doar Dumnezeu este o entitate ce conduce destinele noastre, deşi nu ştim care sunt acestea. Ostrovul poetei poate fi asemuit  chiar cu sufletul ei în care se petrec  toate aşteptările, chiar dacă multe sunt la doar la nivel de vis şi nu par să aibă o realizare concretă.

Dar aşa sunt majoritatea poeţilor , preferă să viseze la o lume a lor în care să iubească şi să fie iubiţi.

Pentru final  redau o concluzie din secvenţa 14 din Ostrov:

...închizi cartea, o aşezi alături,/ tragi cortina peste osteneala zilei, peste aşteptări.../ Pesemne şi mâine va mai fi o zi.

Este aceeaşi concluzie la care ajunge şi Scarlett O Hara, în ultima scenă din filmul Pe aripile vîntului:

Şi mâine va mai fi o zi.

Dacă aş fi fost întrebat eu aş fi pus această poezie la finalul ciclului Ostrov după secvenţa 37.

..........................................................................................................................................................

P.S. E foarte frumoasă poza  de pe coperta IV  cu umbrela japoneză. Şi nu se aseamănă cu a gheişelor deşi şi ele cîntă, dansează şi spun poezii!

P.P.S. În locul pianistului mexican  Cortazar eu îl prefer mai mult pe polonezul Frederic Chopin. Am nişte CD-uri cu muzica lui la casa de la ţară unde merg să-l pot asculta în linişte, departe de lumea dezlănţuită! Felicitări pentru cartea aceasta atât de frumoasă! Văd că şi dl Firiţă Carp a făcut-o frumoasă!

Valentin Nicolițov

București, 17 mai 2019

Virgil Țuican, „mesagerul florii de salcâm”, omagiat de Biblioteca Vlădeni

Am participat ieri seară la Ziua Bibliotecii din Vlădeni, Ialomița, alături de alți scriitori ialomițeni: Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Gheorghe Dobre, Ilie Comănița și Radu Munteanu. Bibliotecara, doamna Mariana Alexandru, a realizat o activitate frumoasă, în care a implicat și elevi din comună, precum și alți invitați: poetul Mihăiță Macoveanu și cântăreața Mădălina Mantu. A fost prezentă și doamna Elena Balog, director al Bibliotecii Județene Ialomița, care a adresat un cuvânt frumos privind importanța bibliotecilor sătești în viața comunității, precum și doamna Ionelia Șerban, bibliotecară la Stelnica. Scopul principal al acestei întâlniri a fost omagierea unei personalități a Vlădeniului, la 72 de ani de la naștere: Virgil Țuican, medic militar dentist și poet, plecat dintre noi la numai 59 de ani.

Printre cei prezenți au fost și educatoarea sa, precum și o doamnă profesoară de istorie care l-a evocat într-un discurs emoționant, spunând despre acesta că multă vreme a crezut că face parte din familie, că este și el unul dintre fii bunicilor săi. Aceasta întrucât bunicii doamnei (familia preotului pe care și poetul o evocă în scrierile sale) îl adoptaseră cumva pe cel care rămăsese fără părinți de la o vârstă fragedă (tata - când poetul avea 1 an, iar mama - la 14 ani). Un destin impresionant al unui om care ar fi putut ajunge pe drumuri sau pe un drum nu tocmai frumos, dar care, dimpotrivă, a ales unul bun, urmând sfaturile mamei și dragostea de carte pe care aceasta i-o insuflase.

Punând pe facebook afișul evenimentului realizat de bibliotecă, am avut supriza ca un domn, Mircea Ardeleanu, fost medic militar, de asemenea, să-și amintească faptul că l-a cunoscut și să-l evoce astfel: „Ani buni treceam pe la Spitalul Militar Central și-l întâlneam în timp ce efectuam controlul medical anual. Era glumeț, hâtru, cu simț al pedagogiei medicale, sincer și sufletist.” Descriere care întregește portretul întrezărit din scrierile sale: un om sensibil, care-și amintește cu mare emoție de câmpie, de lunca Borcei, de mama sa și de salcâmii Vlădeniului:

„Niciodată nu e mai frumos la Vlădeni, decât în luna mai, când înfloresc salcâmii.”

„Amintirile copilăriei mele sunt multe. Dar câmpia cea mare, lunca Borcei, mama și salcâmii îi port de atunci în inima mea care tânjește mereu după acel limpede loc, cu cel mai albastru cer din lume, Vlădenii copilăriei mele”.

„Seară de seară, înainte să adorm, mă plimb în gând prin străzile din Vlădeni, pe sub salcâmii în floare.” (col. med. dr. Virgil Țuican)

Din poezia caldă și impresionantă a lui Virgil Țuican am spicuit la repezeală dintr-o carte pe care o adusese Costel Bunoaica, de apariția căreia s-a ocupat:

„Există un limpede loc

Cu cerdac și lapte bătut;

În locul acela mă-ntorc

Să-mbrac în tăcere haina de lut”

(„Există un limpede loc”)

„Plouă cu timp peste inima mamei”

„Inima mamei din sufletul gliei

Bate să iasă de sub iia câmpiei”

(„Plouă”)

„Ea, mama, m-a-nvățat că, dintre toate,

E doar cuvântul zid de netrecut”

(„Ars poetica”)

Citind aceste versuri, dar și altele pe care le-am găsit într-o revistă „Helis” din mai 2013, acul detectorului meu de poezie s-a mișcat către maxim și cred, fără a avea aroganța că mă pricep, că Virgil Țuican este unul dintre acei Poeți care se scriu cu majusculă. Într-una dintre frumoasele sale poezii, Virgil Țuican se autointitulează „Mesagerul florii de salcâm”. Piticul umoristic din mine i-a dedicat un catren, pornind de la acest titlu, legat și de numele său - Țuican. 

Poetului Virgil ȚUICAN, „mesagerul florii de salcâm”

Ești mesageru-acestei flori

De pe-al Vlădenilor tărâm;

Și-o întrebare-mi dă fiori:

Țuica se face din salcâm?

Mi-a răspuns domnul primar din Vlădeni, inginer agronom de profesie, care zice că da, țuica se poate face și din salcâm.

Mulțumesc pentru această invitație care, pentru mine, a însemnat, mai presus de toate, descoperirea cu bucurie și emoție, a încă unui poet ialomițean și a poeziei sale!

Eram convinsă că biblioteca paortă numele său, dar am aflat cu uimire că nu. Poate nu-i târziu, cine știe...

Mai spun doar că acțiunea s-a desfășurat într-o frumoasă expoziție muzeală, un mini-muzeu al satului în care s-au adunat mărturii documentare, precum și obiecte specifice. Zice-se doar că nu poate să-și capete adevărata destinație de muzeu, întrucât în trecut a fost școală, iar Ministerul Educației se tot opune de cinci ani. Suntem normali?!

Dar ca să nu închei într-o notă pesimistă, las tot poezia să vorbească:

„Sunt mesagerul florii de salcâm,

Născut aici din liniștea câmpiei,

Îmi port mereu țărâna într-un pumn

Și-n inimă simt zborul ciocârliei.”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 18 mai 2019

Ziua Bibliotecii „Virgil Țuican” din Vlădeni, 2019

Ziua Bibliotecii „Ion Ghelu Destelnica”, 2019

Zâna Zorilor, spaima aeroporturilor

La controlul vamal din București, operatorul de securitate îmi oprește bagajul de mână în care îngrămădisem tot soiul de mărunțișuri trebuincioase la casa omului și mai ales la casa femeii, mai cu seamă a femeii singure care musai trebuie să care după ea în poșetă chestii diverse, de la ruj, până la bormașină, holtșuruburi, chei franceze, cric și alte alea.

          Omul caută, nu-ș' ce caută și tot nu găsește. Mă înduioșez gândindu-mă ce greu trebuie să fie când ești agent de securitate la aeroport, mai ales atunci când scormonești prin gențile cucoanelor. Până la urmă, cu o ușoară iritare în glas, mă interoghează: „Unde ați pus tirbușonul, doamnă?” Eu, ingenuă, îi răspund: „În sacoșa tip bucătărie portabilă” și ne apucăm să scotocim amândoi prin ea. Enervat că nu găsește (îl ascunsesem bine, așadar), revine în crescendo: „Ce faceți cu tirbușonul în avion, doamnă?!” Poeta poetelor răspunde distrată, încercând să-l lămurească pe om cât mai aproape de adevăr: „Aaa, dar nu l-am luat pentru tirbușon, ci pentru că are cuțit.” În momentul acela, am auzit vreo două plombe căzând. Ăla se sufoca, dădea ochii peste cap și deja mă privea ca pe un criminal în serie, în timp ce eu zâmbeam ca Zâna Zorilor surprinsă de paparazzi în cămașă de noapte.

          Mâinile apărătorului vieții pe Pământ au început să caute febril arma crimei, tot fără succes. Întrucât mi-a rupt inima, mă ofer să-l ajut, îi smulg bucătăria din brațe, vâr o mână stângă expertă (la mine, stânga e responsabilă cu IQ-ul), îl extrag rapid și i-l prezint victorioasă. Deloc impresionat de calitățile mele de prestidigitator, mă privește de parcă am omorât-o pe mă-sa cu toți descendenții până la al șaptelea neam și-n loc să mă premieze, ori măcar să mă felicite, inamicul se încrunta și mai tare.

          Un alt tânăr ofițer care privea distrat de pe margine (probabil șeful ăluia) intervine în momentul când dușmanul femeilor cu tirbușon și cuțit la purtător tocmai mă anunța că se confiscă: „Dacă lama nu e prea mare, lăsați-l!” Îi arăt și lui odiosul obiect și conchide zâmbind că îl pot păstra. Am vrut să fac o glumă, zicând că am înjunghiat oameni cu lame și mai mici, dar nu eram sigură că domnii ofițeri aveau simțul umorului când vine vorba de cel al omorului, ori că acesta e permis de fișa postului. Așa că n-am riscat, i-am mulțumit frumușelului de pe mar'ne, păstrându-mi gluma pentru operatorul englez care va căuta, și el, în Londra, obiectul suspect.

 

(26 aprilie 2019, Aeroportul „Henri Coandă” Otopeni)