Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil - Hramul Bisericii Munteni-Buzău I

Munteni-Buzău, 08 noiembrie 2015

Jurnal de risipită

Duminică, 08 noiembrie 2015, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, biserica parohiei Munteni-Buzău I și-a sărbătorit hramul. Slujba a fost oficiată de cei trei preoți din Munteni și de alții din satele învecinate.

Am participat, la invitația părintelui paroh Gheorghe Ardeleanu. E biserica mea de suflet, pe care o știu încă de copil, unde mergeam „să trecem pe sub Domnul”, fentând „autoritățile” comuniste care făceau de strajă și care, de multe ori, se lăsau fentate de bună-voie. În aceeași biserică a fost botezat fiul meu, slujba fiind săvârșită de către vrednicii de pomenire preoți George și Ionică. Merg rar, pe la vreun parastas, ori mai nou, la hram (am fost și anul trecut, ziua de 8 noiembrie picând convenabil, sâmbătă, iar anul acesta duminică, zile în care îmi permit să plec de-acasă). A, și în ultimii doi ani - 2013 și 2014 - în postul Nașterii Domnului, am fost împreună cu membrii Coralei „Sfântul Mina”, pe post de prezentator la spectacolul de Crăciun oferit de Corală, la inițiativa părintelui Gică, cu sprijinul primarului Florin Stan. Deși ajung „din an în Paște”, mă duc cu plăcere; biserica e frumoasă și îngrijită, slujbele frumoase, ca orice slujbe ortodoxe, oamenii atenți și cumsecade. Doar câteva babe cam gălăgioase, de te întrebi dacă nu cumva confundă sfânta biserică cu stadionul. Dacă tot am zis de stadion, poate n-ar fi rău ca preoții sau măcar dascălii să fie dotați cu fluiere, cu care să mai restabilească ordinea din când în când. Dar exceptând câteva babe surde (să zicem că asta ar fi scuza că vorbesc tare), lumea știe de ce a venit, se roagă, cântă împreună cu cei de la strană, se închină, sărută icoanele. Biserica plină, destui tineri și chiar copii. De nota 10 sunt copiii care ajută preoții la slujire. Andrei îmi aduce din Altar un scaun. „Vi l-a trimis tata.” „Spune-i părintelui că nu sunt Regina Angliei. Mulțumesc, dar nu stau jos!” Eu că să-l ia, el că să mi-l lase (până la urmă, bietul copil avea dreptate: destul că-l cărase până la mine, eu acum îl puneam să-l ducă înapoi), în final, a găsit argumentul convingător: „Luați-l, că noi n-avem ce face cu el!” Buun:). Atunci poate le trebuie gâștelor din spate. Li-l dau și dispare instantaneu. Un domn de lângă mine, la momentul îngenuncherii, îmi oferă vesta lui împăturită pe post de perniță, să-mi plec genunchii. Mai știi, poate că totuși sunt Regina Angliei și n-am aflat. Mulțumesc de atenție și... de data asta nu mai refuz.  Remarc și prezența unor fii ai satului plecați prin lume și mă bucur că această sărbătoare i-a adunat în Sfânta Biserică: domnul sing. Drăgan, combatant de frunte în industria chimică (aia câtă e și câtă a mai rămas, după acțiunea „fierul vechi”), Gabi Dascălu (Stănilă), o mai veche prietenă, Cristina Badea, nășica lui Florinel, Lili și Marian Pavel. 

După terminarea Sfintei Liturghii, urmată de Acatistul Sfinților Arhangheli, părintele Gică ne invită la masa care s-a servit în Căminul Cultural. O masă pe cinste, pregătită de săteni, care au pus mână de la mână și nu au precupețit niciun efort pentru ca totul să fie de o calitate impecabilă. Cinste lor și părintelui Gică și doamnei preotese Mihaela care, în loc să se așeze în capul mesei, cum ar fi fost normal, se strecurau cu tăvile prin mulțime ca niște ospătari de mare clasă. Schimb câteva vorbe cu ei, cu mama, cu doamna învățătoare (care nu uită să-mi amintească de fiecare dată ce mai generație de aur am fost noi, apoi se gândește că poate-i subiectivă, că așa te legi mai mult de prima generație de elevi), cu Florin și Carmen Stan, mai salut câteva cunoștințe, apoi mă întorc „la vatră”. Nu înainte de a cânta cu toții „Mulți ani trăiască!” Nițel mai la vale, pe stadion, e bâlciul. De unde se-aud niște manele beton. Hai, bre, dați-o-n colo! Chiar și de ziua Sfinților Arhangheli? Nu spun c-ar fi trebuit să cânte Psalmi, ori Requiem-ul de Mozart, că doar e bâlci. Dar niscaiva muzică mai omenoasă, fie și de petrecere, s-ar fi putut găsi în locul urlăturilor ălora. Zic și eu...

Fie ca Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil să ne ocrotească și La mulți ani celor care le poartă numele!      

Slobozia, 08 noiembrie 2015

Zâmbete din epoca de aur la Medgidia

Medgidia, 06 noiembrie 2015, Casa de Cultură

 

Ieri, 06 noiembrie 2015, piesa de teatru pusă în scenă după scenariul adaptat al piesei „Expresul de ora 25” (autor Florentina Loredana Dalian) a fost jucată la Medgidia, în sala de spectacole a Casei de Cultură. Reamintesc, este vorba de un proiect AFCN inițiat de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța (director Delia Cornea), în parteneriat cu Asociația Europeană ”Interaxe” (președinte Steliana Bajdechi).

Din spusele doamnei Bajdechi, care m-a sunat astăzi să-mi relateze despre eveniment, publicul a fost încântat, tinerii au râs mult și, totodată, au primit și o lecție de istorie, aceștia având întrebări și comentarii la sfârșitul reprezentației. De pe contul de facebook al Primăriei Medgidia am preluat comunicatul de mai jos, precum și câteva fotografii. Felicitări protagoniștilor și succes pe 11 noiembrie a.c. la Tulcea!

„Zâmbete din epoca de aur la Medgidia. Sala de spectacole a Casei de Cultură „Ioan N. Roman” a fost gazda unei piese de teatru, o reinterpretare a epocii comuniste. Primarul Marian Iordache a fost alături de regizorul Liviu Manolache, Steliana Bajdechi și cei șase tineri și minunați actori, care au reușit să-i facă să râdă pe elevii prezenți în sală, chiar dacă nu au cunoscut vremurile „Epocii de aur”.”
Primaria  

Mesajul cel mai important care se transmite, din punctul meu de vedere, este acela că, oricât de grele sunt vremurile (și perioada comunistă chiar a fost!), trebuie să privim cu optimism și încredere spre viitor. Căci, vorba poetului, toate-s vechi și nouă toate. Iar dacă, după 25 de ani, putem privi și zâmbind înapoi (și nu doar cu mânie), e semn că, până la urmă, toate trec. 

„Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;”

(Mihai Eminescu - Glossă)

Despre reprezentația anterioară de la Constanța, aici.

Slobozia, 07 noiembrie 2015

Pe unde-am fost, pe unde n-am fost...

Jurnal de (ne)risipită

Duminică, 25 octombrie 2015. Săveni, cimitirul din deal. Acolo odihnește bunicul. L-a chemat Dumitru, dar toți îl știau de Mitică. „A cui ești?” „A lui nea Dumitru Dumitrache” „Cine-i ăla? Nu-i de la noi din sat.” „Mitică. Mitică Zbârnel.” „Așa zi!” Învățasem repede lecția: în sat, lumea se cunoștea după porecle, nu după numele din buletin. Ăla era așa, ca să fie. „Zbârnel”, asta era porecla lui directă, nu moștenită de pe la vreun înaintaș. Cuvântul cam spune totul. Zbârnâia. Iute la muncă, la joc, dar și la mânie, ori când era vorba să sară la bătaie. Îl cam știau toți de frică, chit că era cam de statura lui Chaplin. Acum stă cuminte, colo-n deal. În ultimii patru ani de viață, invalid (fără ambele picioare), se cam plictisea. Îi mai țineam companie, la cărți: tabinet, război, șeptic, popa prostu' (iertați! e vorba de ăla din cărțile de joc). Păstrez și-acum decarul de caro, pe care-l transformasem în joker. Tot bătându-ne pe el, l-am rupt, iar el l-a lipit cu scotch. S-a dus de 35 de ani, dar lipitura a rămas. Cum ne mai supraviețuiesc lucrurile! Îmi spun cu voce tare gândul către mama: „Îți imaginezi că, dacă n-ar fi fost un țăran dezghețat (evident, și bunica), care să-și ia de la gură să vă țină pe toți patru la școli, ai fi târât acum elegant o vacă de lanț?” „Îhm... dacă nu cumva m-ar fi târât ea pe mine; şi dac-o aveam și p-aia!” Poate și eu m-aș fi dus după știr pentru porci, cine știe? Vorba mamei, dacă-i aveam. Lumânarea, tămâia, un trandafir într-o vază improvizată, împărțeala, trei bălării jumulite și gunoaiele adunate... e parcă prea puțin pentru a mulțumi. La baza dealului, aceeași cocioabă pe care o știu dintotdeauna, în care n-ai zice că trăiesc oameni. Trăiesc, ba încă și copii. Am numărat vreo trei, când le-am dat pachetele. Ăl mic stă într-o troșcaletă, cu portocala în ambele mâini și urlă la mă-sa să i-o desfacă. Bunicul iubea copiii. Mama spune că avea mereu în servietă câte ceva, nu doar pentru noi, ci și pentru cei străini, pe care-i știa sărmani. Îmi plăcea să-mi bag nasul în servieta aia, căutând după surprize. Mă lipeam de el, când venea de la muncă, chiar dacă pe jumătate mă respingea: „Du-te de-aici, că sunt murdar! Stai să mă spăl, să mă schimb!” Nu mai puteam de spălatul lui. Îmi plăcea mirosul lui de ulei de motor, de tractor, amestecat cu tutun și transpirație de om care n-a stat. Mirosul care, în mintea mea, se asocia cu noțiunea de bunic. Dumnezeu să-l odihnească!

          Joi, 29 octombrie 2015, Slobozia. Invitată de Doinița, și eu și Carmen, la inaugurarea sălii de teatru cu geometrie variabilă. „Casa cu ferestre spre câmp”, o dramă psihologică, un fel de vino-du-te, pleacă-rămâi. M-a impresionat jocul Ralucăi Jugănaru, slobozeancă la origini, actriță la Nottara. În foaier, la lumina lumânărilor care ardeau pe măsuțe, s-a servit șampanie. Lumea teatrului m-a fascinat dintotdeauna. Parcă mereu rămâne ceva nespus, ceva care se cere descoperit, chiar și după ce cortina a căzut. 

Sâmbătă, 31 octombrie 2015,Fetești, Biblioteca. În cadrul salonului de carte, moderat de Mihaela Racovițeanu, asistăm la un eveniment deosebit: prezența romancierului Nicolae Breban, însoțit de alți scriitori: Aura Christi, Angelo Mitchievici, Ovidiu Dunăreanu, Alexandru Bulandra, Marian Ștefan, Ilie Comănița. În public, mare de Helis: Gheorghe Dobre, Costel Bunoaica, Dan Elias, Nicolae Teoharie, Florin Ciocea, Titi Damian, Carmen Tănase, Marin Constantin, de la Galați, Corneliu Antoniu. Și alții. Se lansează cărți, se face lectură, se exprimă opinii. Nicolae Breban e de părere că trebuie să scriem mult, că omenirea s-a format prin scris. Eu, dacă aș fi scris măcar o poezie ca „Moartea căprioarei” (Nicolae Labiș), sau o proză scurtă ca „De la noi la Cladova” (Gala Galaction) ori un romănel (povestire) ca „Moș Anghel” (Panait Istrati), m-aș fi considerat scriitor. Cu S mare. Dacă nu le-am scris pe acestea, nu-mi rămâne decât să scriu mult, că doar-doar s-o alege ceva. După întâlnire, ne mutăm la stâna lui Florin. 

          Cam pe-aici am fost. Dar au fost și evenimente la care, din varii motive,  n-am dat curs invitației. N-am fost la o întâlnire a umoriștilor, de unde am primit, prin Dan Norea, o diplomă aniversară. N-am fost nici la Constanța la Festivalul „Fascinația Mării” de unde, prin același Norică, am primit diploma și trofeul premiului special al juriului. N-am fost la Panciu la festivalul "Vrancea literară" (acolo nici măcar n-am fost invitată), unde am câștigat premiul I la proză, secțiunea volume publicate, pentru „A unsprezecea poruncă” și de unde n-am primit nimic. Tot din lipsă de invitaţie, n-am fost la Mănăstirea Lăpuşna, la premierea concursului de poezie religioasă "Credo", la care am obţinut premiul juriului (mă abţin de la comentarii asupra modului în care sunt organizate anumite concursuri şi a scopurilor acestora). N-am fost la Mizil, unde fusesem invitată la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”. 

          N-am fost nici în clubul care a ars. De n-ar fi fost nimeni! Pe mine, asta m-a amuțit. O mie de gânduri îmi trec prin cap, am trecut prin stări, am vărsat lacrimi, m-am rugat... dar orice aș vrea să spun, nu-mi iese. Dumnezeu să aibă grijă de ei, de toți!

Slobozia, 02 noiembrie 2015