Ce se mai vorbește prin târg. Lumea, prin ochi de copil

 

Uneori, merg în mod deliberat pe jos atunci când am treabă prin oraș, nu doar pentru a face mișcare, ci și pentru a mai lua pulsul târgului. Las mașina undeva și merg o bucată de drum. De cele mai multe ori, nu mă încântă ce văd și aud: oameni crispați, debusolați, mergând cu nasul în pământ, uneori agresivi degeaba, femei și bărbați cu bătrânețea la braț și pe umeri, nu pentru că ar avea o vârstă, ci pentru că au ales să afișeze imaginea lor despre vârsta a treia, gropi, gunoaie și musai săli de jocuri de noroc, parcă tot mai multe, că acolo unde-i sărăcie, omul aleargă înspre noroc, doar-doar l-o păli și pe el. Cei mai mulți n-au citit statistica aceea care a stabilit că probabilitatea de a câștiga la loterie – de exemplu – e mai mică decât aceea de a te lovi fulgerul. Și, chiar dacă au citit-o, ei tot mai speră că se află în afara curbei lui Gauss. Uneori, însă, mai văd și aud lucruri care îmi plac sau pur și simplu mă pun pe gânduri.

Azi, aproape de terminarea treburilor care presupuneau bănănăială prin oraș, eram cumva dezamăgită că nimic nu-mi atrăsese atenția, de parcă lucrurile s-ar tot repeta la infinit după același scenariu știut. Stăteam la semafor, așteptând culoarea verde, doar trecerea mă mai despărțea de mașina mea parcată, când vocea unui copil mi-a gâdilat auzul. Lângă mine, așteptând și ei, se aflau un tată și doi băieți, nu mai mari de șapte ani, agățați de o mână și de alta a tatălui.

-        Tati, de ce statuia e făcută din bucăți?

Se referea la o statuie aflată pe partea opusă. În sinea mea: „Unde vezi tu, copile, bucăți?” Și totuși am decis să privesc mai atent, am mare încredere în vederea copiilor, nu doar pentru că, medical, e mai viguroasă, ci și pentru că ei privesc lucrurile cu acea curiozitate și atenție pe care noi ne-am pierdut-o, tot privind în jos la gunoaie și atenți pe unde călcăm, să nu dăm în vreo groapă. Și, spre marea mea surprindere, am constatat că micuțul avea dreptate, deși e abia sesizabilă îmbinarea și suprapunerea blocurilor. Am trecut de sute de ori pe lângă statuia aceea, dar niciodată nu mi-am dat seama că e făcută „din bucăți”. Acum, deja curioasă, ca să nu zic sadică, așteptam răspunsul părintelui. Am așa o satisfacție când văd că și alții sunt puși în încurcătură, că și eu ce încurcată mai eram, pe vremea când mergeam de mână prin oraș. Mă așteptam la o replică de genul: „Habar n-am! Și asta o fi problema noastră majoră?” Dar tatăl (cinste lui!) avea răspunsurile la el:

-        Pentru că, probabil,  sculptorul n-a avut la dispoziție un bloc întreg din piatră și atunci a fost nevoit să o facă din bucăți.

Acum, indiferent care-o fi fost realitatea, răspunsul pare cât se poate de logic și l-a mulțumit pe copil. Verde. Trag de picioare pe lângă ei, pe trecere, și totodată trag cu urechea. Tatăl nu s-a mulțumit să ofere numai răspunsul așteptat, ci, profitând de ocazie, a dat și câteva lămuriri.

-        Statuia se numește „Rod bogat”, e un simbol pentru orașul Slobozia, pentru zona noastră; după cum puteți observa, reprezintă o femeie cu un snop de spice în mână...

Pe bune?! Să pice statuia dacă eu observasem spicele alea! Dar, uite așa, niciodată nu-i târziu să afli, datorită întrebării curioase a unui copil. M-am urcat în mașină și i-am lăsat în fața statuii, continuând contemplarea și explicațiile. Iar ei m-au lăsat pe mine cu promisiunea că voi încerca să privesc cât mai des lumea cu ochii copilului. Să dau la o parte ceața și vălurile de tot felul, să privesc, nu doar să arunc privirea și să caut mereu explicații, să-mi pun mai des întrebări, chiar și atunci când acestea riscă să rămână fără un răspuns convenabil.

Acesta este orașul pe care aș vrea să îl văd. Unul în care copiii întreabă și părinții răspund, în care își iau răgazul și se opresc să contemple; căci, altfel, unde tot fugim?

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 27 februarie 2023

 

Arde focu-n paie ude și vânătoarea de „muști”

 

Cronică de stână (21)

 

 

Am comis-o iară cu prietenii mei pe la stâna din Maltezi, unde Florin și liota de câini ne așteaptă cu aceeași bucurie din totdeauna.

Cum vremea a fost splendidă și soarele se bucura și el că ne vede (ori noi, pe el), am stat destul de mult pe afară. Conform tradiției, am încropit și un foc, dar cum data trecută ne reușise unul orizontal de-a dreptul, de data aceasta romanticul Tic (alias Nicolae Tache) s-a implicat trup și suflet să-l determine să ardă vertical. I-a reușit un minunat foc în paie ude, spre satisfacția lui Florin, care îl tot bombănise că nu pune bine lemnele, că vălătucii de ciulini trebuie călcați etc. Cu această ocazie, am ascultat și cântecul: „Arde focu-n paie ude/ Nime, nime nu m-aude.” Variantă: „Strig la mândra, nu m-aude”. Păi dacă nu știi s-o strigi!

Singura mândră pe-acolo (adică cea mai mândră-ntre poeți) eram eu, dar nu prea mă striga nimeni, companionii mei fiind ocupați ori cu focul (Florin și Tic), ori cu legănatul (Dobre și Costel).

Obosit de atâta „focăreală”, Tic s-a dus în coteț, să-i pozeze ouăle lui Florin. A ieșit dezamăgit, zicând că are doar unul. Așadar, a pozat oul. Dar eu cred că și acela era din plastic, pus acolo pentru a ști roșcatele lui Florin (găinile) cam ce ar trebui să facă.

Unii au băut minunata căpșunică, specialitatea de vin marca Dan Elias (eu mi-am luat acasă, sâc!), alții compot natural de caise, marca FC. Pe lângă paharele cu suc se învârteau niște albinuțe, dezmorțite și ele de căldura de-afară, despre care Florin a întrebat dacă sunt albine sau „muști”. Muști, Florine, dă-l încolo de plural, tu muști, eu muști, noi muștim.

Erau albine (albini), dar în cameră ne-a deranjat și o muscă mare, pe care am vrut s-o dobor cu un linguroi de lemn, dar Florin nu m-a lăsat, că îi spărgeam geamul. S-a sacrificat Tic, care a doborât musca folosindu-se de o cârpă de bucătărie.

Telefoane cu alți prieteni (Teo și Daniel), controverse privind locul în care se va desfășura un apropiat eveniment, demonstrații de yoga făcute mie de către Florin, doar-doar m-oi contorsiona cât să rămân contorsionată, pupat cu toți câinii (în special cu urșii albi de Matezi în vârstă de 5 luni), povești de-ale mele cu Maria Tănase dintr-o carte apărută acum zece ani la Eikon, amintiri din Deltă, despre una, despre alta.

„Și deloc n-am observat/ că demult s-a-ntunecat.” Și-am încălecat. Pe șaua Opelului care ne-a dus acasă. Pe fiecare, la casa lui.

 

Florentina Loredana DALIAN                  

Slobozia, 19 februarie 2023

 

 

Varsta a anilor mei 20

La Școala Gimnazială nr, 144, București

 

Școala și noi – Declarație antirăzboi

 Întâlnire cu elevi ai Școlii Generale nr. 144 București

 

 

Că frumusețea va salva lumea a spus-o demult Dostoievschi și încă mai sunt oameni care se încăpățânează să creadă în această transformare prin frumusețe, care de cele mai multe ori e înfățișată prin artă.

Despre editorul Valentin Ajder (Eikon) știam că lucrează la asta cu insistență de ani buni și continuă să o facă. Prin mulțimea de cărți editate și prin purtarea mesajului acestora în cât mai multe locuri. Astăzi am cunoscut și alți oameni care aderă ideii, chiar dacă efortul acesta rămâne cel mai adeseori nerăsplătit. În plan material, căci, altfel – ce mai răsplată!

Doamna Elena Fântâneru, profesoară de limba și literatura română, și-a încheiat activitatea didactică, devenind pensionară, dar nu și „misiunea” din care nu poți demisiona și nici nu te poți pensiona. Lucrează în continuare cu elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 144 din București (pe care a și absolvit-o), arătându-le fața frumoasă a lumii, fie prin teatru, fie prin literatură. Ce șansă extraordinară să întâlnească un director deschis către astfel de manifestări (domnul profesor de istorie Dragoș Marinescu) , care încurajează prin toate mijloacele elevii să „guste” și din bucuria întâlnirii cu artele nu doar la clasă, ci și în timpul liber!

În trioul acesta extraordinar m-am aflat și eu astăzi în calitate de (pretinsă) scriitoare, mai exact pentru poezia din volumul „Domnișoara Nimeni” (Eikon, 2017), pe care doamna Fântâneru o citise și a ținut neapărat să mă invite. Cu alte cuvinte, am fost în rolul de „scriitor viu”.

Minunată surpriza pe care a pregătit-o cu elevi din clasele a VII-a și a VIII-a, care au citit din poeziile mele, atât de frumos încât m-au convins și pe mine să-mi placă ce-am scris! Poezia s-a împletit cu muzica, cu care ne-a încântat neobositul Valentin Ajder. Tot dumnealui a susținut că nu m-a văzut niciodată atât de emoționată. Căci este, într-adevăr, o emoție deosebită să vezi, să auzi, să afli că vorbele tale reverberează și în alții.

Elevii au părut că se bucură de moment, însă nu numai ei; au fost prezenți și domnul director și câteva doamne profesoare (de română, de fizică, de franceză) care și-au mărturisit încântarea. Ori de câte ori văd profesori însoțind elevi la astfel de manifestări știu că acei copii se află pe mâini bune și îmi crește speranța în ziua de mâine.

Le mulțumesc tuturor pentru darul de a-mi arăta fața frumoasă a lumii! O școală frumoasă, cu oameni frumoși, relaxați, în care parcă domneau liniștea și înțelegerea. Să fi fost și datorită faptului că dincolo de gardul școlii se înălța o biserică? Din păcate, preoții care fuseseră invitați nu au putut ajunge. Dar poate ne-a ajuns darul rugăciunii.

Întrebat de editorul care a oferit cărți cu dărnicie (eu, cu aceeași dărnicie, am oferit autografe) de ce venim noi pe pământ, un elev a răspuns: „Pentru că avem o misiune”. Așa îl învățase bunicul. Fie ca oricare dintre noi să ne cunoaștem „misiunea” și să o putem duce la îndeplinire!

Închei cu vorbele de început ale domnului Valentin Ajder care, arătând chitara și cărțile, a afirmat că aceasta este declarația noastră antirăzboi. Eu consider că poate fi considerată și o declarație de război: războiul împotriva inculturii și a lipsei de educație. Felicitări tuturor celor care poartă doar astfel de războaie!

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 09 februarie 2023