Ce se mai vorbește prin târg. Lumea, prin ochi de copil

 

Uneori, merg în mod deliberat pe jos atunci când am treabă prin oraș, nu doar pentru a face mișcare, ci și pentru a mai lua pulsul târgului. Las mașina undeva și merg o bucată de drum. De cele mai multe ori, nu mă încântă ce văd și aud: oameni crispați, debusolați, mergând cu nasul în pământ, uneori agresivi degeaba, femei și bărbați cu bătrânețea la braț și pe umeri, nu pentru că ar avea o vârstă, ci pentru că au ales să afișeze imaginea lor despre vârsta a treia, gropi, gunoaie și musai săli de jocuri de noroc, parcă tot mai multe, că acolo unde-i sărăcie, omul aleargă înspre noroc, doar-doar l-o păli și pe el. Cei mai mulți n-au citit statistica aceea care a stabilit că probabilitatea de a câștiga la loterie – de exemplu – e mai mică decât aceea de a te lovi fulgerul. Și, chiar dacă au citit-o, ei tot mai speră că se află în afara curbei lui Gauss. Uneori, însă, mai văd și aud lucruri care îmi plac sau pur și simplu mă pun pe gânduri.

Azi, aproape de terminarea treburilor care presupuneau bănănăială prin oraș, eram cumva dezamăgită că nimic nu-mi atrăsese atenția, de parcă lucrurile s-ar tot repeta la infinit după același scenariu știut. Stăteam la semafor, așteptând culoarea verde, doar trecerea mă mai despărțea de mașina mea parcată, când vocea unui copil mi-a gâdilat auzul. Lângă mine, așteptând și ei, se aflau un tată și doi băieți, nu mai mari de șapte ani, agățați de o mână și de alta a tatălui.

-        Tati, de ce statuia e făcută din bucăți?

Se referea la o statuie aflată pe partea opusă. În sinea mea: „Unde vezi tu, copile, bucăți?” Și totuși am decis să privesc mai atent, am mare încredere în vederea copiilor, nu doar pentru că, medical, e mai viguroasă, ci și pentru că ei privesc lucrurile cu acea curiozitate și atenție pe care noi ne-am pierdut-o, tot privind în jos la gunoaie și atenți pe unde călcăm, să nu dăm în vreo groapă. Și, spre marea mea surprindere, am constatat că micuțul avea dreptate, deși e abia sesizabilă îmbinarea și suprapunerea blocurilor. Am trecut de sute de ori pe lângă statuia aceea, dar niciodată nu mi-am dat seama că e făcută „din bucăți”. Acum, deja curioasă, ca să nu zic sadică, așteptam răspunsul părintelui. Am așa o satisfacție când văd că și alții sunt puși în încurcătură, că și eu ce încurcată mai eram, pe vremea când mergeam de mână prin oraș. Mă așteptam la o replică de genul: „Habar n-am! Și asta o fi problema noastră majoră?” Dar tatăl (cinste lui!) avea răspunsurile la el:

-        Pentru că, probabil,  sculptorul n-a avut la dispoziție un bloc întreg din piatră și atunci a fost nevoit să o facă din bucăți.

Acum, indiferent care-o fi fost realitatea, răspunsul pare cât se poate de logic și l-a mulțumit pe copil. Verde. Trag de picioare pe lângă ei, pe trecere, și totodată trag cu urechea. Tatăl nu s-a mulțumit să ofere numai răspunsul așteptat, ci, profitând de ocazie, a dat și câteva lămuriri.

-        Statuia se numește „Rod bogat”, e un simbol pentru orașul Slobozia, pentru zona noastră; după cum puteți observa, reprezintă o femeie cu un snop de spice în mână...

Pe bune?! Să pice statuia dacă eu observasem spicele alea! Dar, uite așa, niciodată nu-i târziu să afli, datorită întrebării curioase a unui copil. M-am urcat în mașină și i-am lăsat în fața statuii, continuând contemplarea și explicațiile. Iar ei m-au lăsat pe mine cu promisiunea că voi încerca să privesc cât mai des lumea cu ochii copilului. Să dau la o parte ceața și vălurile de tot felul, să privesc, nu doar să arunc privirea și să caut mereu explicații, să-mi pun mai des întrebări, chiar și atunci când acestea riscă să rămână fără un răspuns convenabil.

Acesta este orașul pe care aș vrea să îl văd. Unul în care copiii întreabă și părinții răspund, în care își iau răgazul și se opresc să contemple; căci, altfel, unde tot fugim?

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 27 februarie 2023