Pe tema singurătății - Costin Tuchilă despre volumul „Ostrov” în „Lumina literară și artistică”

Ziarul Lumina, suplimentul „Lumina literară și artistică”

          După şase cărţi de proză (romanele Scrisori netrimise şi Înainte de magnolii şi culegerile de proză scurtă Şi copiii se îndrăgostesc, Aceeaşi lună peste sat, A unsprezecea poruncă, Miss Univers), Florentina Loredana Dalian a publicat două volume de versuri: Domnişoara Nimeni (Editura Eikon, 2017) şi, recent, Ostrov (Editura Detectiv Literar). Îmi amintesc că, în octombrie 2017, în cadrul Colocviului de literatură creştină organizat de Ziarul Lumina, ascultam, în lectura autoarei, un poem care mă impresiona prin felul în care anecdoticul era transformat cu tâlc, cu o ironie de substanţă, în poezie, într-o construcţie artistică fără cusur. În Domnişoara Nimeni, titlu de reţinut, această modalitate este curentă. Putem vorbi mai puţin de lirism, de stare poetică, de sentimentalism, de exprimare metaforică şi toate celelalte care ar fi proprii, generic, poeziei. Ochiul prozatorului, atent mereu la crearea de personaje viabile şi la detaliul care le circumstanţializează, la descriere şi atmosferă, îşi întinde reflexele şi în poeziile din Domnişoara Nimeni. Tentaţia simili-narativă, anecdoticul inventat sunt evidente: îodată un sculptor mi-a dedicat/ o domnişoară - nu râde - /o domnişoară care se numea Nimeni/ pentru că nevastă-sa geloasă/ i-a zis cine mai e şi fâţa asta /el săracuâ/ a vrut doar s-o imite pe/ domnişoara Pogany/ dar fiindcă nevastă-sa ar fi zis/ tot o fâţă şi asta/ i-a explicat / aceasta se numeşte domnişoara Nimeni/ şi-aşa a rămas”. Am observat, eu şi alţii, înclinaţia spre „poveste” pe care o are Florentina Loredana Dalian. (Termenul e oricum rău şi folosit astăzi tot mai des şi aberant: piesa de teatru „spune povestea”, filmul „spune povestea”, ba chiar şi o suită muzicală sau o operă „spun povestea”.) Îl putem accepta doar din acel unghi al anecdocticului pe care autoarea îl transfigurează în vers, cu ironie, autoironie, uneori cu cinism.
          Iată însă că acest Ostrov lansat în pri­mă­vara lui 2019 schim­bă complet accentul, textele din volum apropiindu-se mai degrabă de un sentimentalism prelucrat poetic, într-un decupaj artistic sigur, decât de ironia şi autoironia, în apele anecdocticii, din Domnişoara Nimeni. Nimic cu tentă de aşa-zisă „poveste”. Dimpotrivă, mai degrabă o stare de însingurare şi aşteptare, în care nu mai e loc de detaşare ironică: „Ploua ca la sfârşit de lume/ în dimineaţa aceea,/ curând ploaia mi s-a mutat în ochi/ când mi-am amintit că/ o uşă spre tine-i zidită./ Eu, ca o altă Ană,/ purtându-mi încercuirea în cărămizi invizibile,/ aştept o fisură/ - Duminica strângerii de mână -/ prin care să respir aerul tău/ înveşmântat în roşu” (Ploaia sau dragostea).
           Ostrov, poemul care dă titlul volumului, este o suită unitară alcătuită din 37 de secvenţe lirice pe tema singurătăţii. Ostrovul e o metaforă a izolării care poate conduce la anxietate şi depersonalizare şi în care comunicarea imaginară rămâne singura şansă de supravieţuire. Prin extindere, poate deveni formă sau chiar condiţie de viaţă: „De pe ostrovu-acesta în care/ nimic nu-mi aparţine cum/ nimic din lume nu ne e dat pentru noi,/ doar gândurile (uneori le suspectez şi pe-acestea)/ şi simţămintele să zicem c-ar fi, totuşi, ale/ noastre/ de-aici, cum spuneam, îţi trimit un gând/ atâta am, de atât pot dispune./ Restul aparţine celor deştepţi/ care ştiu să-şi facă prietenă viaţa./ Eu doar am făcut un pact cu ea/ Nu te bagi peste mine, nu mă bag peste tine/ i-am zis/ şi ea a râs, ce-a mai râs!/ Mai râde şi azi...” În acest ostrov răzbate uneori terifiant, ca pentru a adânci singurătatea şi decepţia, zgomotul lumii: „Uneori, mai vin ştirile şi pe ostrovu-acesta,/ răzbesc pe calea apelor micile tristeţi, marile/ dureri,/ nimic nou sub soare!/ Mai aflu şi eu ce se vinde,/ ce se mai cumpără, ce e la mare căutare./ Astăzi, Iisus răstignit se vindea pe internet/ la preţ negociabil./ Nimeni nu voia să-L cumpere./ Oamenii dau parale pe pâine, pe vin,/ dar nu-i interesează prefacerea lor,/ cumpără lucruri de strictă necesitate:/ vezi bine, carne, multe tone de carne,/ sare, oţet şi cartofi,/ uneori niscaiva iluzii, trei la preţ de una.”

Costin Tuchilă

București, 20 iunie 2019

Apărut în „Lumina literară și artistică” din 23 iunie 2019

Născut la 8 octombrie 1954, la Ploieşti, Costin Tuchilă este absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea din Bucureşti, specializarea limba română – limba portugheză. Din 1996 este realizator în cadrul Redacţiei Teatru a Societăţii Române de Radiodifuziune. Este autorul mai multor volume de studii, critică literară, critică muzicală, eseuri și proză scurtă. Este redactor-șef al Revistei Culturale Leviathan și președintele Asociației culturale cu același nume.