Monodramă
Pe-aici,
prin gara asta părăsită prin care mai trece doar din când în când câte un
mărfar, pe-aici au trecut oameni mari. Pe unde-or mai fi?
Pe-aici
am trecut și eu, încă de mic copil, de când mi-a pus tata traista-n băț. Era
noaptea de Crăciun, plânsesem că n-aveam de niciunele... tata întorsese două
turte pe vatră, ni le-a întins mie și lui frate-miu. Apoi, s-a uitat la mine nu
stiu cum și mi-a zis: „Du-te, măi copile, du-te unde-oi vedea cu ochii, aici nu
mai e de stat. Pe ăsta mic l-oi mai sălta eu cum, necum, tu ești mare
de-acuma...” „Unde să mă duc, tată?” – l-am întrebat. „Nu știu... ai putea să
treci în Satu Vechi, la unchi-tu Stere, e nițel mai avut și nevastă-sa nu-i
chiar o zgârcită. Ți-or da și ție acolo, ceva, te-or ajuta să-ți găsești ceva
de muncă. Eu n-am nicio putere. Uneori mi-e ciudă că m-am născut. Și că v-am
adus și pe voi pe lume, să vă chinuiți. Da’ bunul Dumnezeu știe El mai bine
ce-i pentru fiecare... o să aibă grijă să nu vă pierdeți. Hai, du-te!”
- Tată,
mi-e frică, s-a înnoptat.
- Lasă,
nu-ți fie! De-abia nu vede lumea că mi-am trimis copchilu' de-acasă...
Îmbrăcat
subțire, încălțat și mai prost, c-o sticlă de apă îm traistă și cu mult vânt
fluierând prin ea, am plecat, ca alungat din sânul lui Avraam, din căsuța noastră
sărăcăcioasă, dar unde măcar știam că sunt și eu al cuiva. Lung a fost drumul
din Satu Nou până în cel vechi, peste calea ferată, asta de-o am și-acum în
fața ochilor. Îmi era foame, îmi era frig, îmi era frică și somn, dar mergeam
înainte, prin viscol, că n-aveam cale de-ntors. Tata-mi zisese clar: „Aici să
nu te mai întorci, n-ai la ce”.
- Dar,
tată, o să-mi fie dor de matale.
- O
să-ți treacă, mă. Ce, de mă-ta nu-ți e dor?
- Ba
da...
- Păi
vezi? De-acolo din ceruri, cum s-o mai aduci înapoi? Ți-oi ostoi și dorul de
mine, ce, parcă mie n-o să-mi fie dor? Da’ ce-am să fac? Să mă plâng ca o
muiere? Hai, du-te! Ai grijă să nu rătăcești drumul.
Nu
l-am rătăcit. Chit că, peste câmp, totul era alb. Dinspre pădure, se auzeau
lupii urlând. Mi-am zis atunci că, dacă scap nemâncat, o să trăiesc o sută de
ani. Uite că am scăpat și mai am vreo 20 pân’ la sută... Dar drumu-ăla a săpat
cărări prin mine.
Când
m-au văzut unchiul și mătușa au zis că văd o nălucă. Eram înghețat și aproape
sfârșit. Am simțit și eu căldura unei case, lipsa sărăciei, ce-i aia să ai
mâncare ca oamenii... da nu mă puteam bucura... gândul meu era tot la ai mei,
acasă. Îl vedeam pe tata jos, la gura sobei, încercând să înjghebe un foc, ba din
niște amărâți de coceni, ba din surcele; il vedeam pe frate-miu mic, umblând
prin pat, căutând parcă ceva ce nu știa nici el, amăgit de tata cu-n boț de
mămăligă din ziua de ieri. Eu, acum, mă săturam și-mi stătea-n gât. Știam
ce-nseamnă să ai mațele lipite de foame. Până-ntr-o zi când n-am mai răbdat. Am
dat „bună ziua” unchiului și mătușii, mulțumindu-le mai mult din priviri și am
plecat. Am auzit-o zicând în urmă: „Ăștia, după ce că-s rupți în cur, mai au și
fasoane!”. Dar eu nu de fasoane plecam. Îmi era bine, mai bine decât îmi fusese
vreodată. Dar cum puteam să mă satur numai eu, cum să-i las pe tata și pe ăla
mic fără niciun ajutor? „Sângele apă nu se face” – adevărată vorba aia...
Se
desprimăvărase. Am trecut calea ferată înapoi. Dar n-am mai avut nicio grabă.
Acuma, mergeam ziua. Mă uitam în stânga și-n dreapta și mă rugam la Dumnezeu
să-mi lumineze calea. În gară, m-am oprit să văd trenurile. Unul tocmai trecea
și mă uitam la impiegat, ce frumos salută. Atunci mi-am dorit să fiu și eu ca
el. După ce a trecut trenul, m-am dus la el și i-am zis: „Nene ceferist, vreau
să fiu și eu ca matale!”
- Ca
mine, mă, prăpăditule? Ce-ai găsit atât de grozav la mine? De ce n-ai pus și tu
ochii pe cineva mai acătării?
- Nu
știu, bre, așa mi-a venit. Îmi place cum ții paleta-aia, cum duci mâna la
chipiu... și-apoi, ai uniformă.
- Bine,
mă nepricopsitule, vino să te-nvăț ce știu! Pentru început o să-mi fii de
ajutor la treburile casnice. Dar să nu-mi aud vorbe de la alde mă-ta și tac-tu!
El
m-a învățat ce știu, m-a trimis la școală. Ceasul ăsta era de pe-atunci. Tot el
mi-a zis: „Poți să uiți să mănânci sau să bei apă într-o zi, dar să nu care
cumva să uiți să întorci ceasul!” I-am promis și uite că mă țin de cuvânt
și-acum, când el nu mai e demult, când demult nu mai e nimeni și mai nimic...
doar eu, ca o barză singură rătăcită-n cuib străin, doar eu și ceasul și
câinele Ursu... de-o fi să mor, știe el cum s-anunțe.
Îl
chema nea Mișu. Mihai, pesemne, dar toată lumea nea Mișu-n sus, nea Mișu-n jos. Mi-a fost ca un înger păzitor. Eu,
lui, ca o pacoste. Așa-mi și zicea: „Treci, mă pacoste, la masă!”; „Hai s-te
țesăl, pacoste mică!” Da’ ce, parcă eu nu știam că-mi zice cu drag?
S-a
dus nea Mișu! S-a dus ca trenurile alea care nu se mai întorc. Într-o zi, m-a
întrebat: „Mă iubești, pacoste mică?” Eu mă uitam așa la el și nu știam ce să-i
zic.
- Zi,
mă, răspunde ceva! Da’ auzi, să-mi spui adevărul!
- Nu
știu, bre, nu știu ce să-ți spui...
- Cum,
mă, că doar nu te-am întrebat vreo definiție la matematică! E simplu: mă
iubești, da ori ba?!
Am
ridicat din umeri și-atunci s-a luminat:
- Mă
copile, mă, tu nu cumva nu știi ce-i aia iubire? Zi, mă, știi ce-nseamnă să
iubești pe cineva?
Eu
– tot bâtă.
- N-ai
avut și tu o pisică, un câine, un părinte care să te iubească? Ori pe care să-l
iubești?
- Am
avut...
- Mă
urgie – zice – stai și-ascultă! Cum să-ți explic eu ție? Iubirea e ceva așa...
mare și frumos, cum ar fi...
- Ca
un tren, bre nea Mișule?
- Cum,
mă băiete, ca un tren, cine-a vorbit de trenuri?
- Păi
ai zis „mare și frumos”. La mine, mare și frumos e trenul.
- Mă,
să știi că s-ar putea ca tu să zici bine! Ca un tren, da. La fel și iubirea.
Vine ca o vijelie, stă ce stă și-odată își ia avânt și pleacă. Dar să știi că
sunt și iubiri d-alea care nu pleacă niciodată. Îți rămân în suflet pentru
totdeauna.
- Ca
trenurile alea de pe linia moartă?
- Nu,
mă, ce-ai! Lasă, că ești prea mic să pricepi. Du-te de mătură bătătura!
Am aflat mai târziu cum stă treaba, când
într-o iarnă înghețată, când nu mai circula nimic, nici măcar trenul, m-a cărat
în cârcă zece Kilometri, preț de vreo două sate, până am dat de primul doctor.
Eram bolnav, cu febră mare și doctoru-a zis că puteam și să mor. Pe vremea aia,
când n-ai fi dat un câine afară din casă, nea Mișu m-a târât, înfășurat într-o
pătură, să m-aducă la viață. Așa că n-am mai avut nevoie de explicațiile lui...
cum stă treaba cu iubirea. Cine are nevoie de lecții de dirigenție? Acuma, după
ce-am înțeles, aș fi putut să-i spun și eu. Dar am tot amânat... Atunci, după
ce m-am făcut bine, am vrut să-i răspund la-ntrebare. Dar nu știu cum și de ce
m-a apucat așa rușinea. Îl strigasem: „Nea Mișule!” „Ce-i, mă?”, a răspuns,
fără să lase lucrul pe care-l făcea. „Lasă bre, altădată!” „Zi, mă, zi!”
„Lasă...” Altădată n-a mai fost. După ce l-a-ngropat, am rămas la urmă în
cimitir, cu ciorile, și i-am spus: „Să știi, bre, nea Mișule, că te-am iubit!” Dar
nu știu de ce, parcă nu m-am simțit ușurat. Trebuia să i-o fi spus în viață,
atunci când a vrut să știe. Așa facem... Tata, barem, nici nu m-a-ntrebat. El
nu știa d-astea cu vorbe. Și pe el l-am iubit, dar când, cum era să i-o spun?
M-am trezit într-o zi cu el în gară. De
mână cu Sașa, ăl mic. Crescuse și el, nu mai era cât o lingură, dar tot nu era
de aruncat în viață. N-avea nici măcar 12 ani, cum aveam eu când m-a trimis
tata de-acasă, în Satul Vechi, la unchiu’. După ce nea Mișu și-a făcut milă cu
mine, ținându-mă pe lângă el, mai treceam pe la ei, să le mai las una, alta.
Mai ales de ăla mic aveam grijă, că tata o cam dăduse pe băutură, nu prea-i
lăsam bani, duceam doar produse, ce bruma găseam... Și-ntr-o zi, tata-n gară.
„Pus la țol”, adică nu mai umbla rupt, cu ăla mic într-o cămășuță pe care i-o
cumpărasem eu din primul salariu, s-o aibă pentru când s-o face mai mare, cu
niște pantalonași care fuseseră ai mei, c-o bucată dintr-un gumar de care
legase o sfoară, zicând că și-a făcut praștie... Eu trebăluiam, ca de obicei.
Tata zice:
- Na,
ți l-am adus.
N-am
întrebat de ce, nici ce crede el c-am să fac eu cu Sașa, cum am să mă descurc
să-l cresc. „Ți l-am adus” – atât au fost vorbele lui. Și-a mai adăugat: „Dă un
foc!”
S-a urcat într-un tren. „Unde pleci,
tată?” Trenul se pusese-n mișcare. Cu ochii în gol, mi-a întins mâna, doar ni
s-au atins mâinile. „Mă duc și eu, să văd cum arată lumea asta fără...” N-am
mai auzit continuarea, trenul începuse să pufăie, să gâfâie, să prindă viteză,
ducându-l pe tata într-o lume fără nu știu ce. Fără ce, mă tată, fără ce? Fără
copii, după ce i-ai făcut și i-ai lăsat în gară, în grija unui străin care
n-are nicio obligație, dar care are suflet de tată? Ori poate vrei să știi cum
arată lumea fără sărăcie? Hm...
Lumea e peste tot la fel. Doar pe
deasupra poate să pară diferită. Dar peste tot ai să-ntâlnești oameni ca tata,
ca nea Mișu, copii ca mine ori ca Sașa-ăl mic. Peste tot găsești oameni cu
foamea-n traistă, cu dor de ducă, cu regretul că s-au născut. Unde te-ai dus
tu, tată, în lumea asta mare fără noroc?
A doua zi lumea vorbea de-un accident
care, de fapt, nu fusese accident. Un ins se aruncase din mers și fusese
strivit de roțile trenului. Noi ne miram, cu mirarea copiilor în fața grozăviilor
lumii. Nea Mișu a avut grijă să nu aflăm până aproape când s-a prăpădit,
săracu’, adică mult mai târziu, când sărisem și eu și frate-miu din copilărie. Asta
a vrut, amărâtul, să zică: „În lumea fără durere, fără întristare și fără
suspin...” A luat trenul spre lumea aia și s-o fi consolat cu gândul că fiii
lui abandonați vor duce-o mai bine fără el. Eu l-am așteptat. De câte ori
trecea un tren din sensul opus ăluia în care plecase. Așteptare de fiu pândind
întoarcerea tatălui risipitor.
N-a mai venit. Au venit, în schimb,
sute, mii de oameni. Niște străini, alunecând între gări. Fiecare cu povestea
lui, fiecare cu amarul, prea rar cărând în traistă vreo bucurie. Am văzut și
oameni întorcându-se de la război. Greu de ei! Dar și mai greu de amărâții care
îi așteptau pe ăi de n-au mai venit. Cum a fost atunci cu Saveta. Își așteptase
omu', da' fusese și el printre ăi de și-au lăsat ciolanele
pe pământ străin. Plecase toată lumea, ea rămăsese în picioare, în capul
peronului, cu ochii pierduți în zare.
- Pleacă, fă Saveto, și tu acasă, nu mai sta ca o
statuie, vezi să nu te ia cu friguri!
Se uita la mine ca o nălucă.
- Pleacă, nu mai sta, că omul tău nu mai vine!
- Și dacă vine, Ionică, și dacă vine? De unde știi tu?
Vezi-ți de trenurile tale și lasă-mă pe mine!
Am pus o șubă pe ea, am luat-o înăuntru și i-am dat un
ceai. Mi se părea frumoasă și i-am zis că mi-e dragă. Era prima dată când
priveam o femeie mai de-aproape. Dar nu prea știam cum să mă port cu femeile,
era mai simplu cu trenurile. Nu-mi aduceam aminte decât de mama, dar atunci
când trăia eram prea mic; mai țineam minte doar niște senzații, un soi de
căldură și-n rest... dorul pe care mi l-a lăsat. Saveta a rămas în gară și-a
dormit peste noapte în camera lui nea Mișu. Eu cu el ne-am înghesuit într-o
gheretă și ne-am văzut de trenuri. Dimineață a plecat. Mai treceam uneori pe la
ea și-odată, mai mult înghiontit de nea Mișu, am cerut-o de nevastă. Nu și nu,
că dacă se-ntoarce Petrică-al ei, ea ce-i spune? Petrică-al ei s-a-ntors cum
s-a-ntors și tata. Dar ea l-a așteptat toată viața. Și eu, prost, am așteptat-o
pe ea. Și viața a trecut pe lângă noi, precum acceleratul. Ieri au îngropat-o.
Când trăgea să moară, m-a chemat să-mi spună că-i pare rău și că s-o iert. Am
iertat-o, că doar suntem creștini. Dar cu părerea ei de rău n-am ce să fac.
Mi-o fi părut și mie rău de multe în viața asta. O cruce - atât a rămas din ea.
Dar eu o văd tot pe fata care se zgribulea pe peron într-o noapte, așteptându-l
pe bărbat-su care n-a mai venit. Așa cum, atunci când mă gândesc la mine, văd
copilul cu traista goală umblând prin viscol într-o noapte de Crăciun,
tremurând de frig și de frica lupilor. Și, mai rău decât toate, tremurându-i
inima după cei lăsați acasă, în sărăcie și foame, în deznădejde. Toate astea,
pentru ce? Nici nea Mișu n-a știut să-mi spună. El doar mi-a oblojit rănile cum
s-a priceput. Câteodată, îl simțeam că i se rupe inima de mine. Mă privea
într-un fel al lui și-avea el o vorbă: „Tuuu, copil de pripas!” Și-atunci își
trăgea șapca mai pe ochi, da' eu știam că face asta
ca să nu-i văd lacrimile.
Ei, dar au fost și lucruri frumoase,
chiar amuzante, care s-au petrecut pe la noi. Cum a fost atunci când a venit
Ceaușescu, ha, ha! Era zor mare, trebuia să se construiască peste noapte niște
locuințe pentru chinezi. Tocmai ne înfrățisem cu ei, ceape-ul nostru își pusese o firmă mare cu „Prietenia
româno-chineză”. Dar ăia, mici, mici, da'
tot aveau nevoie să fie cazați undeva. Și hai cu elanul socialist să construim
cușmeliile. Tovarășu' s-a deplasat special pentru asta, venise să vadă cum merg
treburile și să le dea indicații inginerilor. Ăia se căcaseră pe ei, cât erau
de ingineri. Că ce s-or face dacă n-or înțelege ce vrea să spună nea Nicu. Păi
nici nu știu cum ar fi vrut să se-nțeleagă, că doar vorbeau limbi diferite. A
venit cu trenul, l-am întâmpinat cu pâine și cu sare. Cam tremurau nădragii și
pe mine, dar am scăpat repede că au venit ăi mari și l-au luat să-l ducă să-i
arate mărețele realizări. Ne încurcase mersul trenurilor mai ceva ca pisica
ițele la război. Dar ce puteai să faci?
Șantierul era în plin avânt, toată
lumea-n păr, călare pe utilaje, pe meserie. El s-a așezat în mijloc, cum îi
plăcea, și a-nceput să dea din mâini în toate direcțiile de parcă făcea dans
tematic. Ăia, chiauniți, nu mai știau după care mână să se uite. „Faceți așaaa”
și fâlfâia mâna de trei ori, în timp ce creierele ălora încinse nu mai dădeau
de capăt problemei. „Dincoace să faceți așaaa” - și fâlfâia mâna ailaltă. Și
cum stătea el acolo înconjurat de o grămadă de cocoșați, numai ce se aude o
voce puternică prin stație. Era macaragiul care, de-acolo din vârful cabinei,
nu prea vedea bine ce se petrece pe jos și i-a strigat prin stație legătorului
de sarcină:
-
Dă tigva aia nenorocită la o parte din cârligul macaralei, că ăsta nu știe
multe și-odată-i vine să intre-n balans când te aștepți mai puțin! Și zi-i la
tembelu-ăla să-și pună casca, de ce n-o poartă? Mă băgați în pușcărie,
nenorociților, că dacă fac vreun accident, nu răspundeți niciunul pentru mine!
Săracul,
de unde era să știe că „tigva” era luminatul cap al Tovarășului care auzise
totul prin stație. Asistența a-nmărmurit, de nu se mai auzea nici foșnetul
ierbii. De pățit, a pățit-o doar macaragiul. Tovarășii lui credeau că n-o să-l
mai vadă, dar n-a fost așa. L-au bumbăcit nițel la beci, încercând o reeducare
în forță, și-apoi i-au dat drumul, că era singurul macaragiu autorizat și
lucrările trebuia să fie terminate, nu suportau amânare. Până la urmă, chinezii
n-au mai venit, nu știu de ce și-au anulat vizita, iar construcțiile au rămas
la stadiul la care ajunseseră când s-a aflat vestea și s-a dat ordinul de
sistare. Rămăseseră fără acoperiș, le-a plouat și, până la urmă, timpul a
mâncat din ele până-au ajuns niște ruine. Singurul folos a fost că multă vreme
au servit ca loc de joacă pentru copii, ce mai v-ați-ascunselea încingeau!
Eeei, lume de ieri, lume de azi, lume
fără căpătâi! Pe Tovarășul nu l-a interesat nimic în afară de construcțiile
alea rămase neterminate. Nici dacă lumea moare de foame, nici dacă are
ce-ncălța ori cu ce se-ncălzi. Dar mă gândesc că, și dacă l-ar fi interesat,
cine ar fi avut curajul să-i spună. Poate doar nebunul satului, dar pe ăla nu-l
băga nimeni în seamă. Ce să-l mai fi interesat alte drame, cu copii trimiși
de-acasă în noaptea de Crăciun, ori cu inși care sfârșeau sub roțile trenului?
Alea fuseseră de mult. Acum, erau
altele. Tot mai multe și tot mai rele. Și lumea s-a-ntors la ale ei, fiecare
încerca să se descurce cum s-o putea, cu ce s-o brodi... Multe a văzut ceasul
ăsta pe care eu am grijă să-l întorc, chiar și acum când nu mai interesează pe
nimeni ora într-o gară părăsită. Câte întâlniri, câte despărțiri, câte
așteptări, câte alte lucruri fără rost!
Aici, în gară, îți dai seama cel mai
bine de cum trece timpul. Vezi aproape mereu aceiași oameni urcându-se în
aceleași trenuri, navetiști după care poți să-ți pui ceasul. Îi vezi și azi, și
mâine și peste zece ani. Într-o viață de om, îi vezi pe mulți îmbătrânind,
trăindu-și anotimpurile. Pe alții deodată nu-i mai vezi. Și te întrebi ce-i cu
ei, prin ce lumi s-au dus, dacă vor mai trece vreodată. Dispar și se duc, așa,
fără o vorbă, ca și când tu n-ai fi contat, ca și când n-ai fi fost pentru ei
aicea zi-noapte, vară-iarnă, să le oprești trenul, să le dai pornirea, să ai
grijă s-ajungă la destinațiile lor. Și alții le iau locul, mereu alții, iar
când îți dai seama că uite, se poate trăi și fără ei, că lumea nu s-a schimbat,
decât acolo, undeva prin tine, îți vine să te întrebi ce-i omul. Dacă și din
viață dispărem la fel ca din gară, mai contează în câte trenuri ne-am urcat,
dacă le-am prins la timp, dacă ne-au dus unde trebuie?
Și câte lacrimi n-am văzut! Nicăieri nu
vezi mai multe lacrimi ca-n gări. Eu am văzut atâtea că, dacă le-aș fi adunat,
ne-am mai fi pricopsit cu-o Dunăre. Chiar așa, de ce se plânge mai mult în gări
decât în cimitire? O fi și gara tot un cimitir. În care-ți îngropi visele,
neajunsurile, răbdările, speranțele alea degeaba. E și asta o lume, o adunătură
pestriță, dar, dacă o privești de sus, îți pare ca unul. Și înțelegi că toată
forfoteala asta-i zadarnică. Te duci și vii, de parcă n-ai avea ce face. Eu
n-am mai plecat de-atunci. De când cu mersul prin noapte până-n Satu Vechi,
n-am mai mers atât de mult niciodată. De-atunci, am rămas cu groază de mers. Mă
sperie drumul, mă sperie capătul, mă sperie ce las în urmă. Și lupii care urlă,
pândind la marginea pădurii. Toți avem lupi care urlă în pădurile din suflet în
care ne mai ascundem uneori. Din pădurea asta a mea, se aud uneori plânsete
înăbușite. Nu prea știu eu ale cui sunt, or fi ale strămoșilor, ale copilului
care-am fost, ale tuturor copiilor pe care nu i-am născut... Când plânge câte
unul în mine, fac liniște, să-l pot auzi. Încerc să-i înțeleg scâncetul și ce
vrea să-mi spună. Dar eu nu plâng niciodată, nuuu. La ce bun să plângi, când
toate trec, cum trec trenurile astea mărfare care, mai nou, nici nu mai opresc.
Atâta doar, își cară marfa prin lume. Și noi am cam ajuns marfă unii pentru
alții. Marfă ieftină și cu termen de valabilitate gata expirat. Rar mai găsești
câte-un om, cum l-am găsit eu pe nea Mișu, fie-i țărâna ușoară. Ori poate el
m-o fi găsit, pe mine, cine știe? Când trebuie să se-ntâlnească om cu om,
se-ntâmplă, domnule. Ce aș fi fost eu fără nea Mișu? Unde m-aș fi dus, ce-aș fi
făcut? Poate avea și tata dreptate, că Dumnezeu are grijă și nu ne lasă. Pentru
mine, Dumnezeu a îmbrăcat haine de impiegat. Mi-a dat să mănânc, un loc să
m-adăpostesc, o brumă de educație și mi-a dat un rost. Și ceasul ăsta, ceasul
ăsta, singurul lucru care mai mișcă și care mă leagă de el. Ceasul care trebuie
să meargă ceas, singura garanție că lumea asta mai există, că n-a murit de tot,
că poate nu-i totul în zadar.
Mi-am amintit Orbul. El a făcut parte
din decorul gării mulți ani. Se aciuase ca un câine de pripas, de nu se știe
unde, stătea pe o bancă, retras, fără să deranjeze pe nimeni. Se hrănea cu ce
primea, purta aceleași haine lustruite de timp și ținea în mână o carte. Asta
era ciudățenia lui. Când mi-au căzut ochii asupra lui și mi-am dat seama pentru
prima dată că e orb, m-a intrigat povestea cu cartea și l-am întrebat dacă era
în Braille. A negat și atunci,
contrariat, l-am întrebat de ce ține cartea aia mereu în mână. A zâmbit. Am
scos cu cleștele cuvintele de la el, dar, până la urmă, am înțeles: nu voia să
se folosească de handicapul lui pentru a impresiona și a cerși. Credea că
păcălește astfel, lumea, care și-ar fi putut imagina că citește. Atunci l-am
privit altfel. Când e plină lumea de handicapați închipuiți, omul ăsta care
avea un handicap din naștere, care nu cunoștea lumina zilei și chipul acestei
lumi, ținea cu tot dinadinsul să își ascundă neputința pentru a nu se crede că
se folosește de ea.
Un fel de sfânt. Mânca puțin, vorbea
puțin, nu cerea nimic de la viață. De bunătatea lui îți dădeai seama când
vedeai cum îi dau târcoale copiii și câinii. Și el îi iubea. Îi mângâia și
vorbea cu ei. Aproape că doar atunci când avea copii și câini prin preajmă i se
dezlega limba. „De ce?” – l-am întrebat. „Suflete curate” – mi-a răspuns.
Mi-a vorbit mai mult o singură dată,
spunându-mi lucruri aproape de neînțeles, care păreau să nu aibă legătură unele
cu altele. Mai târziu le-am pus cap la cap și am înțeles că aveau logică. Nu
știu de unde venise. Părea un pustnic uitat de timp. De timp și de lume.
Voi
ziceți orbului orb și orbii sunteți voi... N-are treabă cu cinstea și omenia...
Aveți grijă să nu răciți planeta cu răutatea voastră! Vouă vă puneți câte două
fulare la gât, de voi aveți mereu grijă... uite trenul... trenul nu poate să-i
separe pe ăi buni de ăi răi... numai Dumnezeu... oile vor sta de-a dreapta
Tatălui... cine sunteți voi să judecați, vedeți-vă de aurul dinților voștri,
mâncați pâinea cea de toate zilele și lăsați-i pe semenii voștri... Sunt orb,
sunt orb, sunt orb! Ce fericire, ce libertate! Ochii ne duc în păcat, poarta
dorințelor, inimi frânte, omoruri, lovituri sub centură... toate se fac cu
ochii. Fără ei, nu ești bun de nimic, nici să omori un câine, ești omul lui
Dumnezeu, care vede pe dinăuntru. Tu ai o rană acolo, mai sângerează, nu
tare... n-a fost nimeni s-o închidă la timp, nu-i nimeni să pună mâinile...
Cine, cine zice că-i prea fericit? Cine dă viața lui pentru prietenii săi? „În
lume, necazuri veți avea...” Se-ntunecă. Noaptea, toți suntem orbi, dar nu toți
vedem pe dinăuntru. Noaptea ne învelește ca o plapumă, dormim, dormim, dar nu
somnul acela... mai e ceva, mai e de făcut, de legat, de dezlegat, nu plecați!
Trenul va staționa un minut, minutul acela care poate face diferența. Minutul
în care se hotărăște dacă ești orb sau nu, dacă pleci sau rămâi, dacă te
mântuiești sau... Bucurați-vă de minutul vostru, dați Cezarului ce-i al lui, nu
mai huliți, nu mai jupuiți pieile sufletului, jucați-vă mult cu copiii! Nu-i
iubiți doar pe ai voștri! Voi n-aveți nimic! Cu cât vă-ncrâncenați și vă
agățați ca niște iedere, cu atât sunteți mai săraci, mai fără de rost, mai
jupuiți de omenie. Dumnezeu nu v-a făcut răi. Țineți minte! Întoarceți-vă
acasă! Acasă e cel mai bine, Acasă ești al cuiva, găsești un punct de sprijin,
un cuvânt, ceva...
Nu mai treceți
prin viață ca trenurile prin gări!
Eu n-am trecut prin gări, eu am stat.
Trenurile mele nu m-au dus nicăieri, doar mi-au trecut prin fața ochilor,
grăbite, albastre și murdare. Pline de oameni colcăind... unii vii, dar cei mai
mulți dintre ei morți. Sau, mă rog, adormiți pentru viață. Târându-și pașii de
ici-colo, fără să știe ce vor, fără să știe ce caută...
Odată, când Sașa era mic, l-am văzut
plimbând o cioară de-o aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau
moartă. Răspunsul a fost magistral: „E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât
mai mişca, dar moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da
duhul. Şi vii şi moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră.
Iubirile, pasiunile... nici nu le lăsăm în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în
cap, apoi aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să
dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi
timp, de-a lungul existenţei noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim,
jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc
la-nţelegere printr-un pact tacit. Dacă întrebi un adult despre ceva –
indiferent ce – dacă e viu sau mort, îţi va răspunde ori, ori. Copiii au darul
de-a surpinde mai fidel realitatea, exprimând-o fie şi prin acest paradox – E şi vie, şi moartă – paradox care în
mintea lor încape.
Așa și oamenii mei din trenuri, vii și
morți în același timp, iubind și urâd deodată, sau pur și simplu nefăcând
nimic, târându-și pașii precum cioara lui Sașa târâtă de-o aripă, prin gări
străine, prin existențe străine, cu inima prinsă la rever, să-i știe lumea ce
amărâți sunt ei, cât îi doare, cât sângerează. De parcă lumea ar avea vreo
durere pentru suferința ta! De parcă inimile însângerate interesează pe cineva!
Avea dreptate Orbul: nu-i nimeni s-o închidă la timp, nu-i nimeni să pună
mâinile...
Acuma... nu mai trece niciun tren. Până
la urmă erau buni și morții ăia vii pe care-i vedeam zilnic. Mărfare... doar
ele mai umple lumea în lung și-n lat. Marfă și iar marfă. Consumăm de parcă am
avea zece guri, zece vieți, zece rânduri de măsele, zece trupuri de îmbrăcat...
Nu-mi
plac mărfarele. Alea nu te ajută să visezi. Deloc! Ce să aștepți de la un
mărfar?! Așa... Din trenurile personale îmi imaginam diferite povești. Ce mai
povești am trăit eu pe peronul acesta!
Îmi puteam închipui, bunăoară, o domniță
foarte frumoasă, elegantă, cu pălăriuță și umbreluță baston, așa cum am văzut
mai demult într-un almanah „Cinema”. Domnița cobora din tren, se uita derutată
în stânga și-n dreapta, părea că nu vede ce așteaptă... Aici, nu m-am hotărât
cum să fie: ori coborâse în gara greșită (că se mai întâmplă, cum să nu se
întâmple?), ori coborâse bine și cine trebuia să vină n-a mai venit. Și ea nu
știa ce să facă, începuse să plângă... și-atunci apăream eu. Nici eu nu prea
știam ce să fac, dar începeam prin a-i întinde batista mea. Da, da, întotdeauna
am purtat la mine o batistă curată, de rezervă, pentru cazul când... Că doar nu
era să-i dai unei asemenea cuconițe batista cu care ți-ai șters sudoarea...
Altădată, se-ntâmpla să fie în sezonul florilor (nici aici nu m-am hotărât care
flori, erau când zambile, când regina nopții) și, în loc de batistă, îi
întindeam o floare. Ea zâmbea și se liniștea și începea să mă-ntrebe... Nu mai
știu ce mă întreba. Orice! Eu mă bucuram și-i povesetam despre trenuri...
Uneori mai urma și altceva, dar nu mai știu ce...
Așa... cam așa mi-a trecut viața,
imaginând. Alteori îl vedeam pe tata coborând, tânăr, dar nu uzat așa cum îl
știusem o viață, atât cât îl știusem, până când el a hotărât... Era tânăr și
frumos, cu pielea întinsă, fără ridurile alea care-i brăzdau fața mai ceva
decât avioanele cerul, avea toți dinții, albi, albi, și păr pe cap și... Nu
știu cum, în imaginea asta, îl vedeam mai tânăr decât mine. Peste mine
trecuseră anii, îmbătrâneam cu fiecare toamnă, dar el rămăsese acolo la anii pe
care-i avea când s-a urcat în trenul ăla fără întoarcere. Și nu era nicio
contradicție că tata era mai tânăr decât mine atunci când cobora din tren și
venea cu brațele deschise să mă strângă la piept. Nu, nu era contradicție, că
tata nu strângea ambalajul ăsta, ci sufletul meu de copil care-a rămas acolo
neatins, așteptându-l, în gară. Mă săruta pe amândoi obrajii apoi întreba
unde-i Sașa. În viziunea mea, Sașa era tot mic, mic și mucos, așa cum mi-l
adusese în ziua aceea de mână... „Ți l-am adus”. Și-acum se repezea la el:
„Sașa, măi copilule, cum l-ai așteptat tu pe tata, nici măcar nu te-ai făcut
mare! Ai avut răbdare cu mine, să merg și să scap de sărăcie și m-ai așteptat
așa cum erai când te-am lăsat pe mâna lui frate-tu, de mi s-a rupt inima
atunci, dar ce era să fac și eu?” În momentul ăsta, mă podideau lacrimile și nu
mai vedeam ce face tata cu Sașa, dar parcă-l simțeam cum îl ia în brațe și-l
învârte prin aer, cum îi plăcea să-i fac eu. Tata nu s-a jucat niciodată cu
noi.
Păcat că nu mai trec personale, cred că
tot m-aș mai fi așteptat să coboare tata dintr-unul. Și dacă n-o fi fost
adevărat c-a murit și m-a mințit nea Mișu, ca să nu mai stau cu gândul la
el?... Sau dacă nu m-o fi mințit, dar n-o fi aflat bine nici el? Că parcă cine
l-a văzut pe tata mort și cine poate să jure că-i așa? Cu toate că acum, după
calcule, ar fi să nu mai fie, oricum. Dar ce, parcă nu s-au mai văzut oameni să
trăiască 100 de ani?
Așa mi-am așteptat eu trenurile... N-or să mai vină. Am auzit un zvon cum că
gara o să se-nchidă. Că n-or mai trece nici mărfarele pe-aici... Și ceasul meu?
Cu ceasul meu cum rămâne? Poate ar fi mai bine să-l iau acasă. Dar poate n-ar
fi. Pentru cine să mai arate ora? Că mie nu-mi trebuie. Mai bine aici, da, da!
Dacă... cine știe... vreo cuconiță d-aia cu pălărie și umbrelă-baston s-ar
întâmpla să coboare din greșeală, ori dacă n-ar aștepta-o nimeni, poate ar avea
nevoie să știe cât e ceasul. Ori poate, dacă vine tata, și el ar vrea să știe
ora și cât mai are de stat în gară cu noi. Da, da, lasă, ceasul ăsta trebuie să
meargă și când n-oi mai fi eu. Caut pe unul și-i las cu limbă de moarte să-l
întoarcă în fiecare zi. Așa am să fac, da!
Toți vor să știe. Vor să știe cât mai
au. De așteptat, de mers, de iubit, de răbdat, de trăit... Cât mai e până vine
trenul, până pleacă avionul, până ajung să se vadă unii pe alții ca după aia să
se cam sature ei de ei, Da, da, toți vor să știe cum li se scurtează timpul cu
fiecare mișcare a limbii ăsteia. Eu nu vreau să știu! Niciodată! Ceasul l-am
întors mereu pentru alții, mie nu-mi trebuie ora exactă, nu vreau să plec
nicăieri, nu vreau să știu cât mai am până...
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia, 13 martie 2018
