„Desculță, în lanul de grâu”

Recenzie de Daniela Șontică, la volmul „Domnișoara Nimeni”

Apărută în Revista „Arca” nr 10-11-12 2017

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2017/10-11-12_2017/26_lecturi_daniela_10-11-12_2017.html

Un titlu provocator propune Florentina Loredana Dalian cu apariţia sa din 2017 de la editura Eikon: Domnişoara Nimeni. Cunoscută mai ales ca prozatoare şi încă una care exploatează un filon mai puţin la îndemâna femeilor, umorul, Florentina este autoarea a şase volume de proză (romane, proză scurtă, proză umoristică), iar acum se află la prima sa carte de poezie.
Auditoriul se trezeşte bine din lentoare când intră în scenă şi recită din propriile poeme Florentina Loredana Dalian, cu vocea sa gravă, de adevărată actriţă. Asta aveam să constat la întâlnirile poetice la care am participat împreună. Dacă viaţa de zi cu zi îi este una destul de pragmatică, fiind inginer chimist, scriitoarea are grijă ca vieţile sale dintre coperte să fie interesante, jucăuşe, pline de lirism, de sarcasm, să se încheie în note pline de optimism sau să le deruleze ca-ntr-un film de Emir Kusturica. După caz şi inspiraţie. Înclinaţia spre calin face din autoare o căutătoare a sensului care duce spre bine, frumos şi adevăr, noţiuni pe care şi le-a săpat în conştiinţă, sunt convinsă, cu litere mari şi strălucitoare. Când se lasă întunericul unei situaţii-limită, se aprind luminile interioare.
Domnişoara Nimeni ar putea fi cineva şi chiar este, dacă o identificăm cu însăşi poeta, dar nu e bine să ne oprim doar la atât, pentru că Florentina este o autoare care ştie că, transpunându-se în locul fiecărei posibile cititoare, are de câştigat, întrucât mesajul devine valabil atâtor ochi dornici să citească poezie şi atâtor urechi deschise pentru recital: „Eu – după toate probabilităţile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ şi a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent. // Adică nimeni – / rosteşte oglinda/ neîntrebată/ şi dând să plesnească/ nu de invidie, / nici vorbă”. (Domnişoara Nimeni ).
Condeiul prozatoarei se simte în aproape fiecare poem, în sensul că există mereu un fir epic, fie că e vorba de povestea unui sentiment, a unei trăiri, amintiri sau situaţii turnate în forma poetică unanim acceptată, dar şi când confesiunile şi amintirile din perioada studenţiei capătă forţa unui torent ce nu mai poate fi canalizat în albia subţire a unui poem. Sunt în carte câteva prozo-poeme bine realizate, ce reuşesc să atingă tensiunea propusă: „Hei, dragă M, noi chiar am crezut în revoluţie, în lozinci, în schimbare. Trăiam expuse grafic între abscisă şi ordonată, cântăream substanţe cu exactitate de patru zecimale, ne găuream halatele şi ciorapii cu acizi, ne intoxicam în laboratoarele de şase ore. Vara mergeam la Convocare, în Ghencea, mai ştii când au testat măştile pe noi? Ne-au băgat într-un cort, au dat cu lacrimogene, care ieşea afară fără să plângă avea masca bună”. (Dragă M... ). Iar nostalgia temperată de prezentul cotidian în care au intrat idealiştii studenţi, generaţia pe care căderea regimului comunist a prins-o în facultate, este parcă rezumată cel mai bine în fraza: „Nimeni nu ne spusese, dragă M, că viaţa a fugit în altă parte, că sensurile ei nu erau de găsit în tratatele noastre”.
Volumul este bine construit, consistent, având peste 80 de pagini, şi pare să curgă asemenea vârstelor, începând cu versuri despre „fetiţa umblând desculţă prin lanul de grâu”, continuând cu acele confesiuni impregnate de lirism despre idealurile pierdute odată cu ieşirea din studenţie, şi se încheie cu poeme de dragoste.
Remarcabile sunt în versurile Florentinei trimiterile fruste la anumite locuri, personaje şi întâmplări care au produs traume mai mici sau mai mari în copilărie. Autoarea este un copil format în comunism, cu tot ce a însemnat, de la Cântarea României la profilul tovarăşei diriginte ce pleacă pentru totdeauna din mica şcoală de ţară, lăsând pe peron durerea elevilor ce nu pot înţelege întâmplarea: „S-a urcat în tren/ lăsând în urmă parfumul. / A rămas la geam, fluturându-şi mâna”, pentru că „pe vremea aceea credeam/ că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna/ Că iubirile durează o viaţă” (Pe vremea aceea )
Satul natal este axis mundi şi pentru Florentina, raiul suprem: „Când noaptea cobora peste sat, / se întâmpla o linişte/ pe care câteodată o caut/ în lada de zestre a copilăriei” (Noapte peste sat ).
Mai târziu, tânăra femeie îndrăgostită va ajunge să se întrebe pe străzile Parisului: „La Scare Coeur îmi arătase şi dantelăria exterioară, / iar eu întrebam şi unde-i inima? ” (A fost demult... ) Chiar dacă în majoritatea poemelor de dragoste sentimentul predominant este tristeţea (mascată sau ca atare) după o poveste din trecut sau care pare imposibilă azi, scriitoarea recurge la ironie şi umor pentru a se salva: „În geometria unui vis/ sunt Ana lui Manole/ trăindu-şi nedumeririle/ cărămidă cu cărămidă. / Între Ana lui Manole/ şi Anna Karenina aruncându-se pe şine/ în numele iubirii ratate/ nu-i decât diferenţă de geometrie:/ Zidul e vertical, perpendicular pe sol, / şinele, paralele...” (Geometrie ).
Pentru recursul la autobiografism, la camuflarea inteligentă a unor sentimente și obținerea unui efect literar din autoironie, versurile următoare sunt elocvente:
 
Inimă scanată
 
Te privesc, inimă scanată.
Nici nu-mi vine să cred că prin tine
au trecut cândva iubiri
şi poate încă mai trec.
Semeni cu un râu atât de limpede,
de parcă nicio sfâşiere nu te-a tulburat.
Ce actriţă bună eşti, inimă!
Ai păcălit-o până şi pe doctoriţa de inimi,
care doar că nu ne-a spus că ne fandosim.
Ţi-a tras un look ştiinţific,
te-a-mpodobit cu dimensiuni,
cu cifre, cu procente, cu virgule,
zice c-ai fi… enervant de normală.
De parcă nu te-aş cunoaşte!
De parcă nu te-aş şti cât de bezmetică eşti.
Eşti sănătoasă tun, zice
Îţi dai seama – dacă n-ai bea râuri de cafea, sau n-ai fuma?
Ea cu recomandările ei,
eu cu mirările mele
şi tu inimă cu ofurile tale
ascunse pe după ventriculul stâng…
Până una alta,
îmi împăturesc inima dezvelită,
expusă grafic între abscisă şi ordonată
şi plec ducând-o-n buzunar.
Deocamdată nu-i cerere pe piaţă,
dar cine ştie?
 
Scriitura Florentinei are uneori trimiteri metafizice, astfel încât, un poem cum este Fiul risipitor, de inspiraţie religioasă, nu surprinde ca temă.
În altă ordine de idei, am mai remarcat frumuseţea construcţiei din poemele Feriţi linia vieţii!, Femeia impară şi Război, pe care însă nu le citez aici trunchiat, pentru că merită o lectură în întregime. De altfel, aceasta este şi concluzia care se poate trage: volumul Domnişoara Nimeni al Florentinei Loredana Dalian merită să fie citit.