Ostrov 36

Aș fi vrut să-ți scriu o poveste de iarnă,

dar toate cuvintele s-au transformat în păsări mari, albe

care și-au luat zborul dincolo de marginile ostrovului.

Ți-aș fi spus, desigur, că iubirea e de vină

pentru încălzirea globală,

căci numai ea topește ghețarii;

În povestea aceasta, am fi băut un vin roșu

lângă flăcările căminului,

apoi am fi dormit trei zile,

să îmblânzim oboseala de peste an.

Dar nu-i chip!

Sunt semne că prea multe zăpezi or să cadă

peste toate poveștile, acoperindu-le cu uitare.

  

Slobozia, 30 decembrie 2017

Ingineri scriitori și publiciști

A apărut volumul INGINERI SCRIITORI ȘI PUBLCIȘTI, de 220 de pagini A4, care se află la Librăria AGIR și costă 25 de lei. Sunt cuprinși cu biografii, de către coordonatorii cărții Nicolae Vasile, Ioan Ganea Christu: Vintilă Anastasescu, Cornelia Atanasiu, Cornel Balaban, Corneliu Berbente, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Dan Căpruciu, Corneliu Cristescu, Florentina Loredana Dalian, Nicolae Doftoreanu, Constantin Enescu, Ioan Ganea Christu, Constantin Nicolae Gavrilescu, Mihai Valentin Gheorghiu, Manuela Golescu, Florin Grigoriu, Gheorghe Grosu, Lucian Gruia, Corneliu-Iovan Iovuță, Gheorghe Indre, Rodica Indrieș, Vasile Larco, Vasile Manole, Gheorghe Manola, Bianca Marcovici, Ionel Marin, Viorel Martin, Gheorghe Mizgan, Christian Mocanu,Ion Moraru, Gheorghe Naumof-Ionescu, Dumitru Nicodim, Gheorghe Onea, Laurențiu Orășanu, Alexandru Pacioga, Radu Patrichi, Radu Mirel Petcu, Andrei Pogany, Dorina Pop, Cașin Popescu, Cornelia Violeta Popescu, Iulian Popescu, Mircea Popescu, Iuliu Potorac, Codruț Radi, Ion Rațiu, Gheorghe Răducan, Valentin Rădulscu, Constantin Răduțu, Rodica Romcri, Marcel Roșculeț, Gheorghe Constantin Rusu, Marcel Sămânță, Gheorghe Stria, Vasile Szolga, Mircea-Gabriel Tănăsescu, Alexandru-Costin Tudor, Ioana Tudor, Titi Turcoiu, Gheorghe Țiclete, Mihai Țopa, Ovidiu Țuțuianu, Artemiu Vanca, Nicolae Vasile, Camelia Vasiliu, Petrache Zaharia, precum și 16 colaboratori ai cercului LITERAR ING AGIR-Doina Bârcă,Geo Călugăru,Florică Dan, Min drăghici,Doina Ghițescu,Ana maria Goilav,Vali Horișcă,Ionel Ilie,Dorian Ionescu Pascal,Ioan Maftei-Buhăiești,Constantin Mironescu,Maria Niculescu,Michaela Al. Orescu,Ioana Stuparu, Maria Sturza Clopotaru,Ion C. Ștefan. O listă de 39 scriitori-ingineri este adăugată cărții, la paginile 202-204 de Florin Grigoriu. Mulțumiri se aduc inginerului Ion Potârniche, de obârșie buzoiană, pentru sprijinul financiar acordat pentru apariția cărții. Ingineri scriitori și publiciști în frumoasa limbă română, uniți-vă și completați bogăția de informații a primului dicționar scriitoricesc al licențiaților școlii politehnice din România la viitoarele ediții! Mulțumim Editura AGIR!

(Informații primite de la domnul Florin Grigoriu) 

Bradul

Text apărut în „Lumina Literară și artistică”, sub titlul modificat „Bradul salvator”

http://ziarullumina.ro/despre-craciun-cu-inima-de-copil-129141.html

Nu știu de ce tot amânasem în anul acela până în ultima zi să cumpăr bradul. Și nu știu cum s-a făcut că n-am mai găsit nici măcar o crenguță. Fusese viscol, mașinile nu mai ajunseseră. Nu brad natural, nu artificial, nimic! Ce-i voi spune copilului? El știa că bradul îl aduce Moș Crăciun. Să-i pătez obrazul, nevinovat, moșului ăluia, să-i spun că s-a țicnit, c-a dat în Alzhaimer, c-a uitat, amețitul, adresa? Dar orice i-aș fi spus, efectul va fi fost același: „Va să zică, pe mine m-a uitat Moș Crăciun, deși am fost cuminte.”

            Mă îndreptam abătută spre casă, nevenindu-mi să intru, parcă tot așteptam să-mi vină salvarea de undeva, deși eram conștientă că n-are de unde veni. În scara blocului, am mai avut o speranță. Am văzut-o pe vecina mea cu un braț de crengi în mână. Nici ea nu mai apucase brad, dar măcar avea crengile, tot era ceva. Am rugat-o să-mi dea și mie măcar una, un singură. Eram dispusă să-i dau pe ea cât pe un brad întreg, tot aveam banii pregătiți. Nu s-a-ndurat. Că unele le pune colo, că pe altele - dincolo... În fine, n-am mai stat să-i ascult argumentele.

            Soneria. Omul acela, prieten, s-a scuturat de zăpadă, s-a făcut comod și aștepta să-i pun înainte ceva de mâncare și chiar de băut, să se dezmorțească. Și-a dat seama repede că nu eram în apele mele. M-a întrebat și i-am spus ce-i cu mine. Îl văd ridicându-se deodată, de unde nici nu apucase să-și dezghețe mâinile, punând șuba la loc, căciula, mănușile...

- Ce faci, unde pleci?

- După brad. Cum o să stea copilul fără brad? Unde o să-i pună Moșul cadoul?

- Nu găsești, nu înțelegi că am căutat peste tot?!

- Nu-i treaba ta! Mă-ntorc, ajung înaintea Moșului, a mai zis până să dispară în noapte.

Trecuseră ore, nu credeam că mai vine. Într-un târziu, aud soneria din nou și-l văd printre crengi.

- Ia! Ți-am adus doi, să-l alegi pe care-ți place.

- Ce-ai făcut? De unde...

- Ce era să fac? M-am întors la țară, am luat fierăstrăul și i-am tăiat. Mai greu a fost că era să nu mai ajung, drumul e înzăpezit. Am plătit unul cu tractorul. Simplu. Ia uite la ea, doar nu credeai c-o să rămână copilul fără brad! Câtă vreme mai sunt bărbați pe lume, n-au voie să plângă nici copiii, nici femeile.

            O spunea firesc, în felul brutal, țărănesc, iar eu nu-mi reveneam din uimire. Am ales unul din cei doi brazi, de-abia l-am băgat pe ușă.

- Te rog să i-l duci pe celălalt vecinei.

- Tu de ce nu i-l duci?

- Pentru că m-aș abține cu greu să i-l dau în cap. I-am cerut mai devreme o creangă și n-a vrut să-mi dea.

- Atunci, lasă că i-l dau eu în cap.

            Bradul era imens, cu trunchiul gros, n-aveam suport adecvat pentru el, l-am rezemat cumva strâmb de perete. Dar a fost cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată. Și ce mult m-am bucurat că Dumnezeu a lăsat bărbați pe Pământ! Câtă vreme sunt ei, nici copiii, nici femeile n-au voie să plângă.

            Așa mi-a spus omul acela odată, demult, într-un ajun de Crăciun.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 04 decembrie 2017

„Desculță, în lanul de grâu”

Recenzie de Daniela Șontică, la volmul „Domnișoara Nimeni”

Apărută în Revista „Arca” nr 10-11-12 2017

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2017/10-11-12_2017/26_lecturi_daniela_10-11-12_2017.html

Un titlu provocator propune Florentina Loredana Dalian cu apariţia sa din 2017 de la editura Eikon: Domnişoara Nimeni. Cunoscută mai ales ca prozatoare şi încă una care exploatează un filon mai puţin la îndemâna femeilor, umorul, Florentina este autoarea a şase volume de proză (romane, proză scurtă, proză umoristică), iar acum se află la prima sa carte de poezie.
Auditoriul se trezeşte bine din lentoare când intră în scenă şi recită din propriile poeme Florentina Loredana Dalian, cu vocea sa gravă, de adevărată actriţă. Asta aveam să constat la întâlnirile poetice la care am participat împreună. Dacă viaţa de zi cu zi îi este una destul de pragmatică, fiind inginer chimist, scriitoarea are grijă ca vieţile sale dintre coperte să fie interesante, jucăuşe, pline de lirism, de sarcasm, să se încheie în note pline de optimism sau să le deruleze ca-ntr-un film de Emir Kusturica. După caz şi inspiraţie. Înclinaţia spre calin face din autoare o căutătoare a sensului care duce spre bine, frumos şi adevăr, noţiuni pe care şi le-a săpat în conştiinţă, sunt convinsă, cu litere mari şi strălucitoare. Când se lasă întunericul unei situaţii-limită, se aprind luminile interioare.
Domnişoara Nimeni ar putea fi cineva şi chiar este, dacă o identificăm cu însăşi poeta, dar nu e bine să ne oprim doar la atât, pentru că Florentina este o autoare care ştie că, transpunându-se în locul fiecărei posibile cititoare, are de câştigat, întrucât mesajul devine valabil atâtor ochi dornici să citească poezie şi atâtor urechi deschise pentru recital: „Eu – după toate probabilităţile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ şi a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent. // Adică nimeni – / rosteşte oglinda/ neîntrebată/ şi dând să plesnească/ nu de invidie, / nici vorbă”. (Domnişoara Nimeni ).
Condeiul prozatoarei se simte în aproape fiecare poem, în sensul că există mereu un fir epic, fie că e vorba de povestea unui sentiment, a unei trăiri, amintiri sau situaţii turnate în forma poetică unanim acceptată, dar şi când confesiunile şi amintirile din perioada studenţiei capătă forţa unui torent ce nu mai poate fi canalizat în albia subţire a unui poem. Sunt în carte câteva prozo-poeme bine realizate, ce reuşesc să atingă tensiunea propusă: „Hei, dragă M, noi chiar am crezut în revoluţie, în lozinci, în schimbare. Trăiam expuse grafic între abscisă şi ordonată, cântăream substanţe cu exactitate de patru zecimale, ne găuream halatele şi ciorapii cu acizi, ne intoxicam în laboratoarele de şase ore. Vara mergeam la Convocare, în Ghencea, mai ştii când au testat măştile pe noi? Ne-au băgat într-un cort, au dat cu lacrimogene, care ieşea afară fără să plângă avea masca bună”. (Dragă M... ). Iar nostalgia temperată de prezentul cotidian în care au intrat idealiştii studenţi, generaţia pe care căderea regimului comunist a prins-o în facultate, este parcă rezumată cel mai bine în fraza: „Nimeni nu ne spusese, dragă M, că viaţa a fugit în altă parte, că sensurile ei nu erau de găsit în tratatele noastre”.
Volumul este bine construit, consistent, având peste 80 de pagini, şi pare să curgă asemenea vârstelor, începând cu versuri despre „fetiţa umblând desculţă prin lanul de grâu”, continuând cu acele confesiuni impregnate de lirism despre idealurile pierdute odată cu ieşirea din studenţie, şi se încheie cu poeme de dragoste.
Remarcabile sunt în versurile Florentinei trimiterile fruste la anumite locuri, personaje şi întâmplări care au produs traume mai mici sau mai mari în copilărie. Autoarea este un copil format în comunism, cu tot ce a însemnat, de la Cântarea României la profilul tovarăşei diriginte ce pleacă pentru totdeauna din mica şcoală de ţară, lăsând pe peron durerea elevilor ce nu pot înţelege întâmplarea: „S-a urcat în tren/ lăsând în urmă parfumul. / A rămas la geam, fluturându-şi mâna”, pentru că „pe vremea aceea credeam/ că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna/ Că iubirile durează o viaţă” (Pe vremea aceea )
Satul natal este axis mundi şi pentru Florentina, raiul suprem: „Când noaptea cobora peste sat, / se întâmpla o linişte/ pe care câteodată o caut/ în lada de zestre a copilăriei” (Noapte peste sat ).
Mai târziu, tânăra femeie îndrăgostită va ajunge să se întrebe pe străzile Parisului: „La Scare Coeur îmi arătase şi dantelăria exterioară, / iar eu întrebam şi unde-i inima? ” (A fost demult... ) Chiar dacă în majoritatea poemelor de dragoste sentimentul predominant este tristeţea (mascată sau ca atare) după o poveste din trecut sau care pare imposibilă azi, scriitoarea recurge la ironie şi umor pentru a se salva: „În geometria unui vis/ sunt Ana lui Manole/ trăindu-şi nedumeririle/ cărămidă cu cărămidă. / Între Ana lui Manole/ şi Anna Karenina aruncându-se pe şine/ în numele iubirii ratate/ nu-i decât diferenţă de geometrie:/ Zidul e vertical, perpendicular pe sol, / şinele, paralele...” (Geometrie ).
Pentru recursul la autobiografism, la camuflarea inteligentă a unor sentimente și obținerea unui efect literar din autoironie, versurile următoare sunt elocvente:
 
Inimă scanată
 
Te privesc, inimă scanată.
Nici nu-mi vine să cred că prin tine
au trecut cândva iubiri
şi poate încă mai trec.
Semeni cu un râu atât de limpede,
de parcă nicio sfâşiere nu te-a tulburat.
Ce actriţă bună eşti, inimă!
Ai păcălit-o până şi pe doctoriţa de inimi,
care doar că nu ne-a spus că ne fandosim.
Ţi-a tras un look ştiinţific,
te-a-mpodobit cu dimensiuni,
cu cifre, cu procente, cu virgule,
zice c-ai fi… enervant de normală.
De parcă nu te-aş cunoaşte!
De parcă nu te-aş şti cât de bezmetică eşti.
Eşti sănătoasă tun, zice
Îţi dai seama – dacă n-ai bea râuri de cafea, sau n-ai fuma?
Ea cu recomandările ei,
eu cu mirările mele
şi tu inimă cu ofurile tale
ascunse pe după ventriculul stâng…
Până una alta,
îmi împăturesc inima dezvelită,
expusă grafic între abscisă şi ordonată
şi plec ducând-o-n buzunar.
Deocamdată nu-i cerere pe piaţă,
dar cine ştie?
 
Scriitura Florentinei are uneori trimiteri metafizice, astfel încât, un poem cum este Fiul risipitor, de inspiraţie religioasă, nu surprinde ca temă.
În altă ordine de idei, am mai remarcat frumuseţea construcţiei din poemele Feriţi linia vieţii!, Femeia impară şi Război, pe care însă nu le citez aici trunchiat, pentru că merită o lectură în întregime. De altfel, aceasta este şi concluzia care se poate trage: volumul Domnişoara Nimeni al Florentinei Loredana Dalian merită să fie citit.

Amărăciuni din Epoca de Aur - 5 - Cursurile

Uite ce face omul când n-are ce face și nici inspirație nu-i vine: scotocește prin lucrurile vechi, pune ordine în cele deja ordonate și, evident, își amintește.

          Într-o cutie, dau de câteva caiete studențești îngălbenite, din vremea de demult a studenției mele. Le răsfoiesc și mă uimesc nu de cât am putut să scriu (zeci de caiete, mii de pagini), nici de cât am putut să învăț și mai ales ce, cât de faptul că luam cursuri atât de complete și îngrijite, pe când profesorii vorbeau câte două ore continuu, fără pauză. Cine se putea ține după ei bine, cine nu, nu. Probabil e de neînțeles pentru studenții de azi care au la dispoziție atâtea surse de informare, plus tehnica ajutătoare la îndemână. Dar, la vremea aceea (zic de anii 1987-1992), singura șansă ca să poți învăța pentru examene erau cursurile bine scrise. Nu prea aveam cărți după care să învățăm, nici vorbă de copiatoare, imprimante, calculatoare etc. Când mai era câte un curs litografiat, ne băteam pe el și-l achiziționam de la colegii mai mari cu prețul bursei pe un semestru.

          Șansa mea era că luam cursuri bune (n-am putut niciodată să învăț după cursurile altora). Scriam repede și cu multe prescurtări (și muuult! atât de mult, încât toată facultatea nu mi-a trecut umflătura pe care o făcusem la arătătorul mâinii drepte, pe care-l înțepam cu unghia degetului mare când țineam condeiul). La un moment dat, găsisem prin casă o carte de stenografie din care învățasem câteva semne, pe care le foloseam des, spre disperarea celor care împrumutau cursurile mele să învețe după ele.

          Era moda cursurilor la indigou. Care era mai leneș și absenta, te ruga să-i iei și lui cursul. Asta mă scotea din sărite (am luat prea puține astfel, mă enerva să stau să așez foile cu indigoul între ele, n-aveam timp de așa ceva, pierdeam informații importante). Prea puțini erau aceia care-și permiteau să asiste la cursuri fără să scrie. La noi în grupă, era unul singur, iordanian din Palestina (așa se prezentase el). Oricum venea rar, dar examenele le trecea (era politică de Stat). Nu învăța nimic și se baza pe copiuțe și pe memoria vizuală. Odată, când l-am văzut scriind de zor în timpul unui curs, la pauză, am tras cu ochiul să văd ce scrisese. Pe mai multe foi erau măzgălite floricele și inimioare, printre care tronau, îngroșat, declarații de dragoste: „Palestina, te iubesc!” Asta da dragoste de țară! Din păcate (sau din fericire), pe noi, românii, nu ne-ar fi trecut nimeni clasa dacă ne prezentam la examen cu sentimentul patriotic, în loc de lecția învățată.

          Pe Mahmoun l-am văzut o singură dată pus în dificultate, la un examen de fenomene de transfer, unde profesorul părea că nu mai poate de politica de partid și de stat. Ori poate, dacă tot știa că trebuie să-l treacă pe NV, măcar se răzbuna, făcându-i zile fripte. Cum ziceam, Mahmoun avea o memorie vizuală excelentă și era expert în copiuțe (altfel, se mira sincer: „Nu înțeleg, cum puteți voi să învățați atâta?!”). Dar, oricâtă memorie vizuală ai avea, ingineria se bazează pe logică și e suficient să greșești o săgeată (un sens) pentru ca toată șandramaua să ți se dărâme. Înșirase Mahmoun o instalație pe două table și era mândru de el. Profesorul scotea la tablă câte trei o dată (majoritatea examenelor erau orale sau și scris și oral), făcea simultan, trecea pe la fiecare, îți mai punea o întrebare, te lăsa să te gândești, apoi revenea, era ca un titirez între noi. Da' aia de ce-i așa, da' ailaltă de ce nu, dar dacă ar fi fost altfel... era tot o indiscreție. Când ajunge la Mahmoun, aruncă o privire pe tablă și-i zice: „Nu funcționează. Șterge și fă din nou!” Șterge el cu infinită răbdare, desenează iar, bineînțeles tot greșit. Trece iar profesorul (și ăsta avea răbdare cât cuprinde!): „Șterge și fă din nou! Nici asta nu funcționează”. Și tot așa de vreo trei,  patru ori, până își pierde Mahmoun răbdarea și numai ce-l vedem aruncând creta la tablă, indignându-se: „Dar Daciile voastre funcționează? Că întorci cheia, face brrr, brrr, brrr și se oprește. Și asta-i pe tablă!” (Știa el ce știa. Străinii erau dintre favorizații sorții, care își permiteau să închirieze mașini, d-alea cu 12 B... , lucru la care noi nici măcar nu visam). Profesorul, impasibil, nu s-a lăsat mai prejos: „Mahmoun, dacă Daciile noastre nu funcționează, e pentru că ele sunt construite de cei ca tine. Șterge și desenează din nou! N-ai să pleci de aici, până nu faci nenorocita aia de instalație să funcționeze!” Nu mai știu cum s-a terminat meciul lor, cine pe cine a învins. Eu mi-am luat fericită carnetul, cu nota 7 parcă, o notă de vis, având în vedere că la examenul acela jumătate picau, și am ieșit victorioasă din „câmpul de luptă”.

          Din păcate, puțini au fost profesorii care nu puneau accent pe toceală, care ne lăsau chiar cu notițele în față, pe care nu-i interesau ce ai învățat tu, mai mult sau mai puțin pe de rost, ci important era ce ai înțeles tu din ce ai învățat și ce răspundeai la întrebările deștepte pe care ți le puneau, obligându-te să gândești.

          Doamne, cât am mai putut să scriu la viața mea! Să îndrăznească cineva să-mi spună că nu sunt scriitoare! :)

         

Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 02 decembrie 2017