Elevii clasei a XI-a F a Colegiului Naţional „Mihai
Viteazul” din Slobozia şi-au propus un proiect ambiţios: publicarea unei cărţi
despre modul de viaţă în comunism, cu accent pe oraşul Slobozia, pe baza declaraţiilor unor oameni din
diferite domenii: cultural, medical, ştiinţific, educaţional etc. Elevul
Alexandru Ştiucă mi-a pus şi mie câteva întrebări, legate de viaţa culturală de
ieri şi de azi, la care m-am străduit să răspund cât mai limpede şi mai pe
înţelesul lor, al celor care nu au apucat acele vremuri.
1) Am aflat că unii oameni
consideră Slobozia drept un loc unde nu se întâmplă nimic. Se justifică această
afirmaţie din punct de vedere cultural?
Cum aţi descrie viaţa
culturală a Sloboziei în perioada 1965 – 1989?
În primul rând, felicitări pentru demersul vostru, de a
vă întoarce în trecut şi de a căuta să aflaţi istoria recentă şi de la oameni,
nu numai din cărţi. Şi mulţumiri pentru onoarea de a mă fi considerat demnă să
fac parte din proiectul vostru interesant!
Despre „Slobozia – locul unde nu se întâmplă nimic”:
afirmaţia este parţial justificată, parţial nu. Se mai întâmplă, pe ici, pe
acolo, câte ceva, dar este clar că nu suficient. Vă pot da câteva exemple de
manifestări culturale care au loc, la care chiar am participat, grupat oarecum
pe arte. În muzică: Festivalul de lieduri „Ionel Perlea” organizat de 20 de ani
încoace în fiecare lună mai, de Centrul Cultural pentru UNESCO „Ionel Perlea”,
unde vin personalităţi ale lumii muzicale de la noi, dar şi din străinătate,
care susţin recitaluri sau tineri studenţi sau absolvenţi doritori de afirmare;
concertele de colinde sau spectacole dedicate altor ocazii organizate de
Asociaţia „Din inimă pentru aproapele”,
Protopopiatul Slobozia şi Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor; în literatură:
Salonul anual de carte, din luna octombrie, unde au loc lansări de carte,
lecturi publice, întâlniri cu scriitorii şi editorii, manifestare organizată de
Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa; lansări de carte mai au loc
şi separat de acest eveniment, sporadic, fie la Centrul Cultural, fie la
Biblioteca Judeţeană. Există activitate publicistică, editorială, o revistă
culturală „Helis” şi o asociaţie cu acelaşi nume. Din păcate, această asociaţie
nu prea-şi face simţită prezenţa prin organizarea de evenimente, ci, mai
degrabă, prin participarea la evenimente organizate de alţii, în alte oraşe,
dar şi la întâlnirile din şcolile ialomiţene. În jurul ei sunt grupaţi mai
mulţi scriitori, istorici şi oameni de cultură, printre care mă număr şi eu,
dar şi domnul director al Colegiului, profesorul Vitalie Buzu. În film: Au fost
deja două ediţii ale Festivalului-concurs „Filmul anului ortodox FAO” – 2014 şi
2015 şi urmează, probabil, cea de a treia, eveniment organizat de Episcopia
Sloboziei şi Călăraşilor în parteneriat cu Agenţia „Lăcaşuri Ortodoxe”. Apoi, mai sunt teatre (la Casa de Cultură
„Galax”), filme, anumite spectacole. În domeniul artelor plastice: au loc
frecvent vernisaje/ expoziţii de pictură, grafică, ale unor pictori cunoscuţi
sau în curs de afirmare, cum sunt elevii/ absolvenţii Liceului de Arte din
Slobozia. Sunt evenimente, deşi - repet- ele ar putea fi mult mai multe şi de
mai mare amploare, însă, din păcate, n-am prea văzut mulţi participanţi la
acestea. Poate de aceea unii au impresia că în Slobozia nu se întâmplă nimic,
pentru că pe scara blocului lor chiar nu se întâmplă, cel puţin nu astfel de
evenimente, deci trebuie să te ridici şi să pleci către locurile în care le
găseşti. Poate se face şi prea puţină publicitate, lucru care n-ar fi deloc
greu, într-un oraş ca acesta mic şi cu atâta tehnică la îndemână, dar am avut
şi surpriza să invit oameni, intelectuali, la spectacole deosebite de muzică şi
poezie sau la alte evenimente culturale şi să constat că acelea au preferat să
rămână într-o rutină zilnică, nedorind să se desfete spritual la un eveniment
artistic. Cred că ceea ce se poate spune este, mai degrabă, că în Slobozia, nu
există încă o educaţie temeinică în acest sens şi nici o dorinţă deosebită de a
o obţine; există totuşi un public în formare şi bine ar fi ca el să crească de
la an la an.
Acum, referitor la cea de a doua parte a întrebării:
viaţa culturală a Sloboziei între anii 1965 – 1989. Trebuie să fac menţiunea că
eu am cunoscut Slobozia, în intervalul precizat, doar în perioada liceului,
adică între anii 1982-1986, în rest fiind ori nenăscută încă (m-am născut în
1968), ori la ţară, unde am copilărit (la Săveni şi Munteni-Buzău), ori la
Bucureşti, la facultate. Pe atunci, în
Slobozia nu se întâmpla mare lucru, sau nu eram eu la curent. De aceea am şi
ţinut să menţionez datele biografice, pentru a se înţelege că răspunsul poate
fi limitat de acestea. Era o viaţă culturală destul de săracă, dar, atât cât
era, ne bucura.
2) Care erau evenimentele
culturale la care participau locuitorii Sloboziei în acea perioadă.
Mergeam la film, acolo unde acum este „Galax”, la acea
manifestare culturală de masă intitulată „Cântarea României”, uneori la un
spectacol de muzică, atunci când veneau, sau la teatru (tot aşa, dacă veneau
trupe de la teatrele mari din ţară). Acum, ieşind un pic din spaţiul geografic
al Sloboziei, trebuie spus că în perioada studenţiei, am văzut în Bucureşti
nişte teatre mari, de referinţă, cu actori şi regizori fabuloşi. M-am bucurat
de reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, Bulandra, Nottara, Teatrul Mic şi
altele, precum şi de concerte de muzică clasică la Sala Radio, Ateneu, Opera Română, Teatrul de Operetă, am
văzut filme deosebite, capodopere cinematografie, la Casa de Cultură a Studenţilor
„Preoteasa”. Dar asta a fost în capitală; la Slobozia …. mai puţin. Fără
îndoială, la vremea aceea, oraşul avea şi o viaţă literară, dar eu nu sunt la
curent cu ea (decât tot din poveştile altora), întrucât eram prea tânără şi m-am
apucat de scris mult mai târziu. Ştiu numai, de la o parte din actualii membri Helis că, în perioada comunistă, ei
făceau parte dintr-un cenaclu literar în Urziceni, intitulat „Dor fără saţiu”
şi care a fost condus o bună perioadă de renumitul, pe atunci, profesor
Pavlovski.
3)
Ce instituţii culturale existau în oraş?
Or fi existat şi atunci, ca şi acum, o
grămadă de instituţii (cel puţin acum, după numărul de instituţii culturale, ar
trebui să fim doldora de cultură, ceea ce nu e deloc aşa). Totuşi, eu îmi
amintesc numai de renumita Casă de Cultură a Sindicatelor, a cărei ruină o mai
vedem şi acum tronând în mijlocul oraşului, a cărei faţadă e împânzită de
reclame comerciale care numai a cultură nu aduc, unde am şi fost acum vreo
patru ani (aşadar, e încă funcţională!) la un concert cu Tudor Gheorghe,
deoarece îmi doream mult să-l ascult live. M-a plouat tot timpul, am dârdâit de
frig în aprilie şi, la un moment dat, s-a întrerupt şi lumina electrică, prilej
pentru maestrul Tudor Gheorghe să adreseze o glumă celor din orchestră: „Acum
să vă văd ce faceţi, dacă nu v-aţi învăţat partiturile pe de rost!” Revenind la perioada de care facem vorbire,
mai era un aşa-zis Club al Tineretului, unde se dădea discotecă, acum parcă se
joacă tenis pe acolo, nu mai ştiu, vreo două cinematografe (cinematograful era
destul de căutat pe atunci, întrucât, pe de o parte, la televizor programele
erau scurte şi lipsite de emisiuni culturale, în majoritatea cazurilor; pe de
altă parte, să nu uităm că nu exista internetul aducător de toate la nas). Mai
erau tot felul de Palate ale Pionierului, biblioteci şi poate şi altele care-mi
scapă. Dacă nu mă înşel, în oraş exista şi un Teatru Popular (cred că asta era
denumirea pentru teatrul de amatori).
4)
Care era impactul acestora?
Impactul instituţiilor culturale nu
l-am putut cuantifica, însă pot face o referire la cultură, în general şi la
impactul acesteia în societate în perioada comunistă. Întrucât, la vremea
aceea, bucuriile erau prea puţine, cenuşiul vieţii sub dictatură şi al
constângerilor de tot felul se insinua peste tot, majoritatea oamenilor îşi
găseau refugiul în artă. Cea mai la îndemână dintre arte şi pe buzunarul oricui
era literatura. Cartea. Doar că şi aici era o problemă: cărţile mari,
literatura bună nu prea se găsea, nu discutăm cauzele, probabil aşa cum nu prea
găseai de niciunele, iar cartea se vindea „pe sub mână”, prin cunoştinţe la
librării. Însă cine voia, avea de unde să citească. Îmi amintesc chiar că unele
poezii se copiau la maşina de scris şi se multiplicau, circulând astfel. Cărţi
puteai împrumuta de la bibliotecă (în Bucureşti, de exemplu, aveam oricând
acces la Biblioteca Centrală Universitară, unde mergeam nu doar ca să citim cărţi
pe care nu le găseam nicăieri şi care nu se împrumutau nici acasă, ci şi ca să
învăţăm în sala de lectură, dacă nu aveam linişte suficientă în altă parte).
Sălile de teatru erau pline, cinematografele la fel. Straniu, în ciuda atâtor
restricţii şi lipsuri, îmi amintesc cu drag de perioada aceea, poate şi pentru
că ea s-a suprapus cu cei mai frumoşi ani ai unui om, şi mă refer în principal
la studenţie.
5)
Povestiţi-ne câte ceva despre fiecare dintre aceste instituţii (când au fost
înfiinţate, ce servicii ofereau, unde funcţionau, întâmplări interesante din
activitatea acestora, personalităţi cu care au colaborat).
Nu
deţin date, mai mult decât am spus deja. Dar aş dori, în cadrul acestei întrebări,
să amintesc despre una dintre instituţiile culturale mai speciale şi anume
Biserica. Se ştie că Biserica a fost, din vechime, iniţiatoarea tuturor artelor
şi, deci, a culturii, incluzând aici şi latura religioasă: primele scrieri,
primele tipăritui, primele picturi, primele cântări, traduceri etc au avut,
într-un fel sau altul, ca punct de plecare Biserica şi oamenii ei. Poate
cunoaşteţi deja, dar trebuie amintit, că în perioada de care facem vorbire, cea
comunistă, Instituţia Bisericii a avut o soartă mai vitregă, în sensul că se
făceau eforturi mari de îndepărtare a oamenilor de credinţă şi de biserică.
Uneori aceste încercări eşuau, dar, pe termen lung, au avut un oarecare impact
(negativ!) asupra societăţii în care trăim. Şi dacă astăzi se întâmplă atâtea rele
în lume şi, de multe ori, „dreptatea umblă cu capul spart”, e poate şi
consecinţa faptului că în anii de dinainte de 1989, Instituţia Bisericii a avut
un rol diminuat, mai mult formal, în viaţa societăţii. Slavă Domnului că ne-am
revenit! Dar acum alte încercări ne bat pe la porţi. Să sperăm că le vom depăşi
cu bine şi pe acestea.
6)
Ce ne puteţi spune despre scriitorii/ artiştii/ oamenii de cultură ai Sloboziei
din perioada respectivă?
Din
păcate, şi dacă au existat, eu nu i-am cunoscut. În 1989 aveam 21 de ani şi, aşa
cum am spus, cei mai mulţi i-am petrecut prin alte zone. Şi nici n-am
beneficiat de avantajul pe care îl aveţi voi astăzi şi de care uneori vă
bucuraţi, alteori… depinde, acela de a ne fi aduşi scriitori şi artişti, oameni
de cultură la clasă, fie în cadrul orelor obişnuite, fie în cadrul celor din
timpul „Şcolii altfel”. Aveam şi noi un fel de „Şcoala altfel”, se numea „muncă
patriotică”, adică mergeam şi curăţam parcul de gunoaie, evident înflăcăraţi de
un puternic simţ patriotic. Glumesc, desigur, dar mă amuză denumirea.
7) Dacă ar fi să alegeţi, ce aţi păstra din
cultura de atunci?
Aş
păstra, în primul rând, o cenzură în privinţa calităţii. Din păcate, atunci
exista şi o cenzură politică, ceea ce este o mare aberaţie, pe artist nu ai
cum, nu trebuie să îl cenzurezi din punctul acesta de vedere; văd că şi acum se
încearcă pe alocuri să se insinueze ca o moluscă scârboasă această cenzură, în
numele unei aşa-zise culturi „politically correct”. Dar genul acesta de cenzură
e o crimă şi ea nu trebuie acceptată de nimeni! Totuşi, parcă din ce în ce mai
des se impune cenzura artistică, asupra calităţii actului cultural. Din
fericire, înainte exista şi acest gen de cenzură, deşi – repet – umbrit de
celălalt. Adică nu orice VIP-essă (scuzaţi cuvântul, deformat intenţionat) care
scria un jurnal de gospodină apărea cu carte publicată şi îşi mai şi lipea pe
frunte emblema de scriitor. De asemenea, atunci se ofereau teatre de calitate
(fie pe scenă, fie în adaptări radiofonice sau ecranizări pentru televiziune);
acum se mai alunecă în derizoriu şi de multe ori în vulgar, în special în
domeniul comediei, sub pretextul că „asta cere publicul”. Pe artist şi pe omul
de cultură nu trebuie să-l intereseze ce anume cere publicul, ci să-i ofere de
ales dintr-o multitudine de variante, toate de calitate înaltă. Artistul şi
omul de cultură au o mare responsabilitate, privind rolul educativ al artei, de
aceea ştacheta nu trebuie coborâtă sub nicio formă şi pentru nici un pretext.
Aşadar, asta aş păstra de atunci: calitatea actului cultural, artistic; şi
poate şi acea emulaţie care exista în jurul actului cultural şi care, parcă,
astăzi, e mai diluată, mai pierdută în ceaţa sumedeniilor de griji şi probleme.
Dar să nu uităm: omenirea a avut şi probleme mai grave, au existat războaie
mondiale, multe boli incurabile, transmisibile, inchiziţie, crime violente etc.
Şi totuşi arta a mers înainte. Aceasta spune mult despre menirea ei în lume.
Mult succes cu acest proiect! Doamne
ajută!
Slobozia,
05 aprilie 2016
