Amărăciuni din epoca de aur - 1

Gânduri dulci-amărui

Participarea la proiectul „Zâmbete din epoca de aur” mi-a adus în memorie și amărăciunile acelei epoci. Așa cum le-am trăit, cu bune, cu rele. Dar cu un anume gen de solidaritate, pe care, acum, tot mai rar o găsești. Ca orice orânduire, a avut parfumul ei, culoarea ei (fie și cenușiu închis), iar amintirile și senzațiile se amestecă în creuzetul bagajului emoțional. Oricum ar fi, oricum ar fi fost, de copilărie și tinerețe îți amintești cu drag. Nici orânduirile, nici dictaturile nu pot distruge complet candoarea unui suflet tânăr. Atâta doar că, uneori, pe suflet se mai pun niște riduri.

          Cel mai mare ștab. Întrebare, în clasa I, adresată bobocilor de tovarășa învățătoare: „Copii, voi știți cine este tovarășul Nicolae Ceaușescu?” Clasa - bâtă. Eu n-am suportat să fiu bâtă; mi-a plăcut să știu și să arăt că știu. Mâna pe sus. „Spune, Loredana!” „Tovarășul Nicolae Ceaușescu e cel mai mare ștab.” Învățătoarea schițează un zâmbet, apoi ne explică ce-i ăla un conducător iubit. Noi pricepem tot. Când se întâlnește cu mama, îi spune, amuzată, răspunsul meu. Auzisem cuvântul și îl asociasem cumva. Nu știam ce-i ăla ștab, dar știam că Tovarășul e cel mai mare. Bine că n-am zis: „cel mai mare știulete”.

          Omul-clorofilă. Tot ca să mă dau deșteaptă, adică enervată de faptul că nimeni nu răspundea, am sărit cu răspunsul inteligent și-n clasa a cincea, când profesoara ne-a predat despre clorofilă. După ce ne-a explicat de-a durut-o în gât despre clorofilă și procesul de fotosinteză, în loc să-și pilească o unghie, s-a trezit cu întrebarea indiscretă: „Așadar, copii, omul are clorofilă?” Păi nu erau decât două variante - da, sau nu - ce întrebare ușoară! Am ales varianta perdantă, spre indignarea profei: „Aaaaaa, Loredana, mă vezi pe mine verdeeeee?” Puțin a lipsit să zic iarăși „da”. Culmea coincidenței, era îmbrăcată într-o rochie verde de sus până jos. Și la față se cam înverzise, după ce mi-a auzit răspunsul. Dar, deși tovarășa era ambalată în verde crud, am reținut o dată pentru totdeauna că nu, omul n-are clorofilă. Chit că, la vremea aceea, n-ar fi stricat să te poți hrăni prin fotosinteză.

          Sanitarii pricepuți. Într-a opta, nedreptatea doctorului, în cârdășie cu directoarea, care au scos echipa ei pe primul loc, făcând echipei mele o nedreptate flagrantă. M-a luat rezervă, împreună cu echipa câștigătoare, la următoarea etapă (cea județeană). M-am și bucurat, văzând cum se încurcau îngrămăditele, dar fierbeam pe margine când vedeam că știu răspunsurile. La un moment dat, a vrut să facă o schimbare, înlocuind pe una din ele cu mine. M-am înțepenit mai ceva decât catârul pe picioarele dinapoi și-am zis tare și apăsat: „Nu mă duc!”, asumându-mi toate represaliile. Când a încercat să mă forțeze, recurgând la amenințări, m-am uitat în ochii ei și i-am spus cu dicție: „Tovarășa directoare, mă puteți obliga să intru, dar nu mă puteți obliga și să dau răspunsurile corecte.”, dându-i de înțeles că aș fi răspuns exact de-a-ndoaselea. Nu și-a asumat riscul. Ceea ce m-a bucurat. Nu m-ar fi lăsat inima să spun prostii. E, asta-nseamnă să fii profesor și să nu cunoști psihologia elevului!

          Scăunelul. Eram sanitar priceput, în plus, elanul meu de a face bine, mă îndemna să mă fac doctoriță, dacă s-ar fi putut, și de oameni, și de animale. Noroc că mi-am dat seama la timp că nu-i de mine. Într-o atare profesie, mila trebuie atent dozată, ori la mine e cam prea în exces. E drept că mă străduiesc s-o maschez, uneori sub aspectul unei durități care, pe cei mai superficiali sau care nu mă cunosc destul, i-ar putea face să creadă că n-am inimă. În realitate, nu sunt în stare să scot colții-babei din pernuța unui cățel din haita pe care ne-a dat-o Dumnezeu la serviciu, de teamă că s-ar putea să-l doară când trag. Când vine câte unul șchiopătând la mine, cu lăbuța întinsă, să-l ajut, strig cât mă ține gura: „Gheorghițăăăă, vino să scoți ghimpii câinelui!” Da, la intermediere mă pricep de minune.

          Prin clasa a zecea, la internat, țipetele de durere ale unei colege de cameră ne-au trezit în toiul nopții. Urla că o doare în zona pieptului și a stomacului și că nu se poate mișca. Cu toate că-mi venea să-i trag una să n-o mai aud, în timp ce majoritatea colegelor își astupaseră urechile cu perna, eu am încercat să fac ceva. Așa cum nu suport să tac, nu suport nici să nu fac. M-am dus repede la ușa camerei pedagogei și am bătut, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare, cu pumnii, cu picioarele, am strigat. Până am înțeles că  tovarășa pedagogă nu dormea în cămin, așa cum prevedea fișa postului, ci, după ce ne dădea nouă stingerea, își făcea somnul de frumusețe în patul ei de acasă. Sau, mă rog... Întorcându-mă în cameră, am constatat că bolnava nu era deplasabilă pe propriile-i picioare, așa că nu aveam decât o variantă: s-o transportăm noi, cum om putea. Cum însă, atât eu, cât și colega de cameră care se arătase dispusă să meargă la spital în toiul nopții, eram două sfrijite, am înțeles că trebuia să cer ajutor. M-am prăvălit apoi pe scări, de la etajul I, până în hol, unde se afla paznicul. I-am spus problema, mi-a zis că nu are cu ce să mă ajute (ce telefoane, ce taxiuri, ce salvări?!), nici din post nu putea pleca, și atunci l-am rugat (ba, cred că mai degrabă i-am ordonat), să meargă pe palierul băieților (unde noi, fetele, nu aveam voie și nici prin cap nu ne-ar fi dat că am putea să călcăm), să-l scoale pe Nicu Stanciu, un elev cu un an mai mare, de la mine, din Munteni, să-l pună să ne aștepte în hol, că plecăm la spital. Ne-am echipat ca la armată, pe colega bolnavă n-am mai îmbrăcat-o, doar i-am aruncat un palton peste pijama și am plecat cu ea la spital. Am dus-o cu „scăunelul”, adică forma aceea de împletire a mâinilor a doi oameni, care ei îi permitea să stea așezată, ținându-se de gâtul celor care o cărau. De la liceu până la spital, o distanță destul de mare, care atunci mi s-a părut interminabilă, prin ger, în toiul nopții, pe întuneric (de unde becuri?), cu nici țipenie de om pe stradă, am cărat-o numai astfel. Nicu, dacă îl făcuse Dumnezeu bărbat, a stat scăunel în permanență, iar eu și colega ne schimbam la intervale regulate de timp. Nu știu cum ne-am descurcat, niște copii de la țară (nici nu știu dacă mai făcusem drumul până la spital), cum am dat de „Urgențe”, cum i-am băgat pe medicii de gardă în alertă (oricum, dacă tupeu n-am prea avut, pe voce m-am bazat întotdeauna), cert e că acea colegă a și fost dusă de urgență pe masa de operație. Mai știu doar că un medic a venit la noi, în timp ce moțăiam pe o bancă, să ne spună să ne întoarcem la cămin, că acum colega noastră e în afară de orice pericol. Și n-a uitat să adauge: „Foarte bine ați făcut că ați adus-o, dacă o lăsați până dimineață, murea.” Făcuse peritonită.    

              Slobozia, 28/29 octombrie 2015

Tinereţea s-a întâlnit cu „Epoca de aur” la „Căluţul de mare”

Constanţa, 27 octombrie 2015, Teatrul pentru Copii şi Tineret

Jurnal de risipită

 

 

„Zâmbete din epoca de aur: reinterpretări culturale actuale ale epocii comuniste” este titlul proiectului finanţat prin Asociaţia Fondului Cultural Naţional, sesiunea II/ 2015, iniţiat de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, în parteneriat cu Asociaţia Europeană Interaxe. În cadrul acestui proiect, la inițiativa doamnei Steliana Bajdechi, jurnalist și președinte al Asociației Europene Interaxe, partener în proiect, mi-a fost solicitată o piesă de teatru umoristică și care să se refere la perioada comunistă. Cum nu aveam decât o piesă umoristică, iar aceea nu fusese scrisă având ca reper epoca... de aur, împreună cu Steliana care a venit cu sugestii interesante, am adaptat textul piesei originale „Expresul de ora 25”. Rezultatul a fost pus în scenă de actorul și regizorul constănțean Liviu Manolache, asistat de regizorul (evident, tot constănțean) Tiberiu Roșu.

Reprezentațiile vor avea loc la Constanța, Tulcea și Medgidia, iar premiera a avut loc marți, 27 octombrie 2015, orele 18:00, la Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” din Constanța.

Partenerii spectacolului sunt: Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” Constanța, Primăria Medgidia și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea.

Invitată de organizatori, cărora le adresez mulţumiri, am asistat la premieră, pregătită să primesc atât ovaţiile, cât şi … reclamaţiile (că tot, în piesă, personajele mai trânteau câte-o reclamaţie). Ajunsă mai devreme, le găsesc deja în sală pe cele două doamne organizatoare – Steliana Bajdechi şi Delia Cornea, cercetător, doctor în istorie – care aveau grijă la ultimele detalii: să rezerve locurile pentru invitaţii speciali, să se pună de acord asupra discursului, să desfăşoare bannerul de la intrare etc. Încet, încet, au început să vină şi spectatorii. Dintre constănţenii invitaţi de mine, mi-au făcut bucuria de a fi alături doamna prof. Laura Văceanu şi umoristul Dan Norea. “Amiralul umorului românesc”, Ananie Gagniuc mi-a trimis bezele de la Iaşi, unde participă la un concurs, ca membru în juriu, iar jurnalistul Ion Tiţa-Călin m-a încurajat şi felicitat dinainte. Surpriza cea mare a fost când au început să vină elevii; nu cred că am văzut niciodată atât tineret la un teatru, locurile s-au ocupat rapid şi s-a stat şi în picioare. Nu ştiu cum au fost convinşi acei elevi (mari, de liceu) să vină la spectacol, dar ştiu că nu le-a părut rău. Şi mai ştiu că dascălii lor, care i-au însoţit, merită felicitaţi. Chiar dacă, vorba doamnei Steliana Bajdechi, poate că unii au fost aduşi cu… metode comuniste. 

          Înainte de începerea spectacolului, simt foială de tineret în spatele meu şi aud întrebarea insistentă a unui elev: Ce piesă se joacă? Mă întorc şi îl informez: „Se joacă o piesă scrisă de mine şi te sfătuiesc să-ţi placă, altfel te faultez.” La care tânărul, cu aplomb şi mult umor, îmi dă replica: „Atunci, cu siguranţă îmi va plăcea! Voi fi în extaz!” Eh, ştiam eu că tineretul de astăzi e mai deştept şi mai îndrăzneţ decât am fost noi – şoimi ai patriei, pionieri, utc-işti şi alte lighioane. Să n-aud pe nimeni că spune „mai obraznici”, căci nu e adevărat. Ba chiar am remarcat că au fost foarte disciplinaţi, atenţi şi receptivi. Cred că pe toţi ne-a bucurat şi explozia lor de tinereţe, când îşi aplaudau colegii şi prietenii de pe scenă. Căci piesa a fost jucată tot de tineri, elevi şi studenţi la Teatru ai Universităţii „Ovidius”, adevăraţi actori în devenire, dacă îşi vor propune să meargă pe acest drum. Se cuvine a-i nominaliza: Iulian Marinescu, Răzvan Mândruţă, Ioana Luculescu, Radu Florin Ţăpuşă, Lăcrămioara Soare şi Diana Maria Vieriu. 

          Proiectul tocmai aceasta şi-a propus: ca tinerii de azi, care învaţă la istorie despre comunism, să afle mai multe şi dintr-o perspectivă… cumva altfel. Cred că ideea organizatorilor de a avea această abordare umoristică este una strălucită, întrucât se pare că această manieră prinde cel mai bine la segmentul ţintă de vârstă. Dar, bineînţeles, nu doar ei s-au bucurat, ci şi adulţii prezenţi, unii mărturisind că au fost întorşi în timp, cu nostalgie. Probabil nostalgia tinereţii, căci nu cred să fie nimeni nostalgic după ororile comunismului. Dar, aşa cum menţiona şi regizorul Liviu Manolache, este bine ca ei să cunoască adevărul întreg, anume şi părţile bune care au existat, nu doar pe cele rele.

          Spectacolul a avut trei părţi: prima, în care organizatorii au susţinut scurte discursuri despre  ideea proiectului, reprezentaţia propriu-zisă şi partea finală, în care s-au purtat discuţii între spectatori şi actori. 

          Despre punerea în scenă, din punctul de vedere al dramaturgului, atât cât mă pricep, trecând peste legalitatea, moralitatea şi normalitatea intervenţiei pe text a regizorului, fără a cere acordul iniţial al autorului, pot spune că am fost încântată de viziunea regizorală şi de modul de transpunere în scenă şi, până la urmă, important este că rezultatul a fost frumos, că a plăcut, că a reţinut atenţia şi că scopul iniţial al proiectului a fost atins. Drept pentru care se impun felicitări atât organizatorilor, cât şi regizorului şi minunaţilor actori. Şi mult succes la reprezentaţiile de la Medgidia (6 noiembrie a.c) şi Tulcea (11 noiembrie a.c)! De asemenea, mulțumiri domnului Vasile Gherghilescu, director al Teatrului „Căluțul de mare”, pentru găzduire.

          După ce cortina s-a interpus între spectatori şi scenă, după ce publicul a plecat, am mai schimbat câteva vorbe cu cei implicaţi. Tinerii, în afara teatrului, se felicitau, se strângeau în braţe, ciripeau încântaţi, şi asta a fost, din punctul meu de vedere, cea mai mare realizare a serii şi a întregului proiect. Când aduci zâmbete şi bucurie în sufletele oamenilor, şi mai ales ale celor foarte tineri, aflaţi la început de drum, se cheamă că ţi-ai făcut datoria. Restul, vorba lui Hamlet, e tăcere… 

Slobozia, 28 octombrie 2015

Spectacolul va putea fi vizionat peste câteva zile pe site-ul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, la adresa: www.minac.ro

Zâmbete... din epoca de aur - Invitație la teatru

„Expresul de ora 25” sau „Comunism-expres” la Constanța

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța a inițiat un proiect finanțat prin Administrația Fondului Cultural Național, sesiunea II/2015, proiect ce a obținut finanțarea aflându-se pe locul doi ca punctaj și care poartă titlul: „Zâmbete din epoca de aur: reinterpretări culturale actuale ale epocii comuniste”. În cadrul acestui proiect, la inițiativa doamnei Steliana Bajdechi, redactor la Radio România Constanța și președinte al Asociației Europene Interaxe, partener în proiect, , mi-a fost solicitată o piesă de teatru umoristică și care să se refere la perioada comunistă. Cum nu aveam decât o piesă umoristică, iar aceea nu fusese scrisă având ca reper epoca... de aur, împreună cu Steliana care a venit cu sugestii interesante, am adaptat textul piesei originale „Expresul de ora 25”. Rezultatul a fost pus în scenă de reputatul actor și regizor constănțean Liviu Manolache, asistat de regizorul (evident, tot constănțean) Tiberiu Roșu.

Reprezentațiile vor avea loc la Constanța, Tulcea și Medgidia, iar premiera va fi marți, 27 octombrie 2015, la Teatrul pentru copii și tineret „Căluțul de mare” din Constanța. Evident, autoarea piesei va fi prezentă la premieră, pregătită să primească atât huiduielile cât și (sau mai ales) aplauzele. N-am asistat la repetiţii, așa încât va fi o premieră și pentru mine.

Partenerii spectacolului sunt: Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” Constanța, Primăria Medgidia și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea.

Așadar, vă așteptăm la teatru!

Adresez călduroase mulțumiri doamnei Steliana Bajdechi pentru implicarea mea în proiect și urez succes acestei reprezentații care sper că va stârni cât mai multe zâmbete. 

Radio România Constanţa 
Telegraf 
101 stiri.ro