Tristeţile şi bucuriile mării... Tristeţi şi bucurii. Cam asta întâlneai
peste tot. Croaziera pe apele Bosforului
nu-i dăduse prea mult timp de meditaţie. Briza uşoară şi soarele care i se băga
în ochi o treziseră aproape complet. Trăsese un somn pe un fotoliu în holul
hotelului. Ajunseseră prea devreme, şi nu se eliberaseră toate camerele. Cine
era să se sacrifice?
Grupul de bucureşteni avea o
bolnavă printre ei, în fază terminală, nu se ştia cât mai are timp de tristeţi
şi de bucurii. Plecase de-acasă poate gândind că îşi va păcăli moartea. Că
n-are s-o caute fix în Turcia. Plecase poate şi ca să mai apuce să vadă ceva
din lumea pe care urma să o părăsească nu peste mult timp. Ce ciudat! Cât de greu ne dezlipim de lumea asta, cât am
vrea să o simţim de a noastră, cât ne-am dori s-o putem căra după noi prin
buzunare! Ni se promite o lume mai bună şi credem în ea, dar tot ne pare rău
după cea de aici. După munţi, după râuri, după roua dimineţii, după mare...
Cuplul de moldoveni era tot
numai fiţe din cap până-n picioare. Un fel de-a zice cap! Cu două seri înainte
făcuseră un circ monstruos întrucât erau nemulţumiţi de condiţiile de cazare. Îşi
arătaseră indignarea cu zgomot, argumentând, gesticulând, agasând pe fiecare
din cei prezenţi. Nimeni nu le prea dădea atenţie, toţi erau obosiţi şi nu
voiau decât un pat să doarmă. Angela îi privea cu adâncă tristeţe. Le-ar fi
spus că ea nu mai are pretenţii, că, în curând, locul ei de "cazare"
va fi unul mult mai puţin confortabil, întunecat şi umed. Când te gândeşti la
asta, orice colibă din lut ţi se pare palat. Până la urmă, Sinan, ghidul, a
fost nevoit să-i mute pe cei doi la alt hotel, să plătească diferenţa din banii
lui. Dimineaţa următoare, când au ajuns în Istanbul, picase cerul pe el când a
auzit că nu sunt toate camerele disponibile. O rugase pe Ruxandra:
"Ajutaţi-mă! Ştiu că sunteţi cu copilul şi aţi fi mult mai îndreptăţită să
luaţi una din camere, dar ăştia or să mi se urce în cap, dacă şi de data asta
le dau un motiv." Nu fusese nicio problemă. Au dormit, şi ea şi copilul,
fiecare pe câte un fotoliu. Dacă bunicul ei putuse să doarmă în tranşee, când
avea noroc şi tăceau tunurile, ea de ce n-ar fi dormit într-un fotoliu elegant,
din piele? Suntem atât de stupizi, uneori. Ne legăm de lucrurile exterioare în
speranţa că ne vor face fericiţi. Şi pentru că tot nu suntem, dăm vina pe
acestea.
Palatul Dolmabahce îi tăiase
respiraţia. Rar i se întâmplase să vadă atâta frumuseţe făcută de mâna omului! Poarta
dinspre Bosfor era o dantelărie arhitectonică, toată clădirea, interiorul...
unde curgea bogăţia de pe pereţi, dar totul cu
un gust rafinat. Aproape nu-i venea să calce pe-acolo, se temea să nu
atingă ceva, să nu strice. Câţi vor fi muncit, câţi vor fi sărăcit sau chiar
îşi vor fi pierdut capetele pentru atâta frumuseţe? Dar oare, cei care trăiseră
în ea se bucuraseră cu adevărat? Ori poate, ca şi cuplului de moldoveni, nimic
nu le-ajungea, totul le puţea? Ruxandra se simţea recunoscătoare numai pentru
că avusese ocazia să privească lucruri la care nici n-ar fi visat. Ce făcuse ea
să merite asta, în afară de faptul că plătise câteva sute de euro pentru
excursie? Dacă ar fi vizitat palatul în copilărie, şi-apoi cineva ar fi
întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va fi mare, ar fi răspuns: Sultan! Apoi,
nu era numai frumuseţea. Era vorba şi de emoţia care te pătrunde în locuri
istorice. În Sala Tronului fusese gata să-şi piardă cunoştinţa. De-aici, din
locul acesta se va fi scris multă istorie, nu cu cerneală, cu sânge, se vor fi
hotărât destine... Cât de mici suntem! Şi cât am vrea uneori să nu mai fim!
Kemal Ataturk fusese ultimul
locatar. Din ce constatase, încă era foarte venerat de popor. Nu trăise mult,
dar ceea ce făcuse îi asigurase recunoştinţa veşnică. Fotografia frumosului
bărbat îi zâmbea de peste tot, fie din instituţii, de la tarabe, ori pur şi
simplu din bodegi. Şi totuşi, Ruxandrei i se părea nedrept că palatul cu peste
200 de camere, de o frumuseţe incredibilă, care adăpostea valori imense fie şi
numai în cristal, marmură, aur şi argint, era acum călcat în picioare de orice
necioplit care avusese câteva sute de euro.
Se întreba dacă i-ar fi
plăcut să locuiască aici. Sigur că i-ar fi plăcut. Ar fi fost fericită? Asta
nu-i sigur. Se întreba şi cine vorbea acum prin ea, de îi venea să plângă fără
să ştie de ce. Cine avea şi ce mesaj avea de transmis peste timp şi de ce o
găsise tocmai pe ea drept medium? Fugise afară, când ghidul tocmai se lansase
într-o explicaţie despre zona Haremului, lăsându-l cu explicaţia la jumătate,
iar pe cei doi cârcotaşi analizând cu sârg o insesizabilă crăpătură în zid,
întrebându-se cum pot unii să vadă dimineaţa soarele cum apune. Întrebându-se
când mai fusese aici, la Dolmabahce Sarayi (ce absurd!), cine fusese sau când
mai visase atâta măreţie. Întrebându-se de ce frumuseţea uneori doare şi de ce
viaţa aceasta atât de minunată te face uneori să plângi.
De sub dantelăria porţii, mângâie
cu privirea apele albastre şi vălurite ale Bosforului şi puse răspunsul la
toate aceste întrebări pe seama tristeţilor şi bucuriilor mării.
Slobozia, 06 noiembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu