Cronică de PETRUŞ ANDREI
„În
literatură, adevărul se deosebeşte de neadevăr întocmai ca florile naturale de
cele artificiale: printr-un fel de mireasmă inimitabilă”
(Jules Renard)
Încurajată
de cronicile favorabile asupra celor două volume de proză scurtă apărute
anterior: „Şi copiii se îndrăgostesc”
(2008) şi „Aceeaşi lună peste sat”
(2010), prozatoarea Florentina-Loredana Dalian semnează un nou volum de proză
intitulat: „Scrisori netrimise”
(Fundaţia Culturală „Antares”,
Galaţi, 2011).
Cartea
beneficiază de o prefaţă (”Alt cuvânt de însoţire”) a renumitului critic
literar Adrian Dinu Rachieru. Criticile asupra volumelor anterioare
semnate de Eugeniu Kuhartz, Mihai-Batog Bujeniţă, George Corbu, Ionuţ Caragea,
Adrian Dinu Rachieru, Mircea Popescu, Marina Nicolaev, Daniel Bratu,
Maria-Daniela Pănăzan şi Aurel Podaru apreciau „curata limbă românească” a
scrisului Florentinei-Loredana Dalian, scoţând în evidenţă „Eleganţa,
inteligenţa şi subtilitatea” autoarei, „gama stilistică de invidiat”, „plăcerea
de a povesti”, „pătrunderea psihologiei personajelor” precum şi realele valenţe
scriitoriceşti ca: echilibrul, supleţea şi umorul, „disponibilitate reflexivă
şi discurs retroactiv”, concluzia fiind una singură, anume aceea că autoarea
„are condei” într-o societate românească „demolată de modernism şi vulgaritate
excesivă”.
De
data aceasta, avem în faţa noastră o proză amplă, un roman existenţial, o
poveste de dragoste din zilele noastre lipsite de lumină, din nefericire. Ilinca,
personajul-narator, îşi scrie spovedania la persoana întâi, semn al autenticităţii,
în favoarea căreia pleda Camil Petrescu („Eu nu pot scrie
onest decât la persoana întâi”).
Frazele
de debut, asemenea buzduganului zmeului din poveste, anunţă un stil departe de
a fi „plicticos” (I.L. Caragiale), mai aproape de un Fănuş Neagu.
„Primăvara asta cam şuie…”, „dulcegării expirate”
ş.a.m.d.
Credincioasă
promisiunii făcute cititorului – aceea de a trece peste „dulcegăriile expirate”
– autoarea, ancorată în realitatea crudă a zilelor noastre, adoptă un stil
obiectiv, neorealist.
Eroina
cu nume atât de frumos îşi moticează plecarea spre Italia cu maşina, iar nu cu
avionul, pentru că: „Nici în Uniune nu eram, nici tu invitaţie, nici excursie…
Că doar ai noştri care slugăreau ilegal pe-acolo nu aveau nici un drept, nici
măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de
curăţat jegul altora.” (pag. 9)
Ascultând
de „glasul inimii”, eroina porneşte în marea aventură spre Italia, iar spre
inima cititorului – însoţită de ironie, autoironie şi umor. După ce îi dă unei
prostituate ţigara solicitată, autoarea face următorul comentariu: „Aşa am
ajuns membru cu drepturi depline în Liga Salvaţi prostituatele de la dispariţia
prin înfometare şi lipsă de tutun”.) Dragostea împărtăşită este numită drept
„fugă după potcoave de cai morţi”, iar „beneficiarii italieni ai serviciilor
Ligiei”, (prostituata n.n.) ar trebui s-i ridice măcar o statuie.
Din
când în când, cititorul avizat primeşte câte un duş rece: „Uitasem că şi
iubirea-i o şulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să
judeci, să urăşti” (pag. 11).
În
Italia, ca şi-n celelalte ţări ale Europei: „Cauţi binele fără să-l găseşti şi
afli răul fără să-l cauţi” (Democrit). Nicăieri nu umblă câinii
cu colaci în coadă şi totul se plăteşte: Ligia plăteşte în natură şi preţul
călătoriei…
Nae,
şoferul, nu este lipsit de simţul umorului: profesoara de limbi străine, de pe
locul „mortului”, îl ţine de vorbă ca să nu adoarmă la volan, îndemnându-l cu
câte un „şi?”; la ultimul „şi” a replicat: „Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am
spus povestea aşa” (pag. 17).
Prozatoarea
schimbă des decorul şi actanţii, ritmul povestirii fiind unul alert. Câte o
„introspecţie retrospectivă” ne ajută, precum firul Ariadnei, să pătrundem în
labirintul unei conştiinţe, a medicului Mihnea Radian, de pildă, „il promesso
sposo” care o invită pe Ilinca să petreacă „sărbătorile de iarnă” acolo, la el,
în Italia, punând-o astfel pe drumuri.
Sunt
demni de admiraţie prozatorii care încearcă să descopere eternul feminin,
psiholgia femeii, dar în aceeaşi măsură şi scriitoarele care fac acelaşi lucru,
numai că îl fac mai bine; iată un exemplu: „După ce depăşisem emoţia
reîntâlnirii cu Mihnea, m-a apucat panica. O panică pe care nu mi-o puteam
exterioriza, fiind nevoită să o înăbuş în mine. Eram prizonieră. Dar nu
prizonieră într-o ţară, într-o casă, ci prizoniera hăţişului propriului suflet” (pag. 28)
Psihologia
iubirii este una asemănătoare celei a lui Camil Petrescu din capodopera: „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”. „Iubirea e ca o transformare
chimică ireversibilă. Într-o astfel de reacţie, două substanţe se contopesc,
rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens invers, nu mai poate avea
loc. de aceea, cei care au fost atraşi de iubire, chiar dacă o pierd sau nu o
mai vor, n-au altă şansă decât să-şi continuie drumul cu noua „compoziţie”,
până când vor întâlni o altă iubire, când va avea loc o altă transformare”
(pag. 31).
Întrebări
existenţiale frământă pe cei doi parteneri ai cuplului de îndrăgostiţi, medicul
Mihnea Radian şi profesoara universitară Ilinca. Nesiguranţa zilei de mâine,
munca la negru a doctorului, ca asistent în Italia, şi lipsa actelor produc
primele fisuri în templul dragostei. Personajul narator notează cu luciditate („Câtă
luciditate, atâta dramă” – Camil Petrescu): „Eram stresată în prezenţa lui şi
la asta se adăuga şi disconfortul mental şi sufletesc la gândul că încerc să
par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi fiinţă,
insuficient de „înălţată” la nivelul lui” (pag. 67). Comoara sufletului se
întâmplă să o dai cui nu trebuie şi-apoi rămâi fără suflet pentru a-l pune în
noua relaţie; „secătuit sufleteşte”, cum spunea Eminescu într-una din
scrisorile către Veronica.
Noile
iubiri ale doctorului divorţat de Rozica, femeia care ucide patima, au de
suferit din acest motiv, Mihnea fiind infirm pe plan afectiv. El se confesează
într-una din scrisori Lăcrămioarei, că a devenit un „monstru”, un „vampir”. După
„spovedanie”, urmează întrebările: „Ei, ce zici? Crezi c-ai putea iubi un
asemenea om?” Între cei doi bate vântul înstrăinării. Un subiect de ordin
moral, ei având opinii complet diferite, adânceşte fisura creată. Nina,
prietena ei din Italia, s-a imunizat împotriva suferinţelor şi o sfătuieşte pe
Ilinca să facă la fel. Pe „nepusă masă”, Mihnea o anunţă că: „Mâine dimineaţă
trebuie să pleci. Nae are mulţi clienţi de dus şi de adus şi abia ţi-a făcut
loc în maşină pentru mâine” (pag. 91). După o noapte de nelinişte şi de nesomn,
Ilinca îl întreabă pe Mihnea: „Când ne vom mai vedea?”. Acesta îi răspunde
printr-o ridicare din umeri.
Flaubert,
fiind întrebat de cititori: „Cine-i Madame Bovary?”, le-a răspuns: „Madame
Bovary c’est moi!”. Cititorii vor afla până la urmă cine-i Lăcrămioara, aceea
căreia Mihnea îi scrie cele cinci „Scrisori netrimise”.
Metafora
bonsaiului oferit de către studenţi este edificatoare. Te poţi înălţa până la
cer, eliberându-te „de angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de
ne-iubire” (pag. 104).
„Primăvara
asta cam şuie” mi-a amintit că am o datorie faţă de autoare, anume aceea de a-i
spune că aceste „Scrisori netrimise” au ajuns la destinaţie.
Florentina
Loredana Dalian ne dăruieşte o carte scrisă cu talent, cu obiectivitate,
transformând o experienţă traumatizantă şi un protest categoric împotriva celor
care guvernează nefiind în stare să asigure locuri de muncă pentru români la ei
în ţară, într-o operă de artă. „Nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am
dăruit”.
Petruş ANDREI
Bârlad, 20
aprilie 2013
Cronica a fost prezentată în cadrul lansării de la Bârlad. Mulţumiri, Petruş Andrei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu