A unsprezecea poruncă

         Noapte. Îl privea trăgând draperiile cât mai în lateral. „Să intre marea în casă!”.

Zâmbise, neîndurându-se să-şi dezlipească privirea de pe chipul drag. Apoi îmbrăţişarea, apoi...

Dimineaţă. „Intrase” marea. Din pat, pe fereastră, nu se vedea decât mare, cât cuprinde. Ca în mijlocul unei ape întinse, într-o ambarcaţiune mică. Şi fragilă. Se temea de apă în general. Acum nu. Câtă vreme îl avea în preajmă. Odată cu marea, năvălise şi soarele. Lumina era orbitoare, aproape insuportabilă, inundând patul în care doi somnoroşi încă se mai lăsau mângâiaţi de vise. El se desprinsese din îmbrăţişare, coborâse şi trăsese draperiile. „Prea mult soare!”. Tot aşa şi cu fericirea. Când e prea multă, când simţi că îţi inundă sufletul, se mai trezeşte câte unul să tragă oblonul.

         Crăciunul. În casă de oameni străini. Familie mare. Copii. Cel de numai şase luni, cu ochi albaştri, le zâmbea. Pe el îl apucase de-un deget, gângurind, de parcă ar fi vrut să-i transmită un mesaj. Oh! Oamenii mari sunt surzi la gânguritul copiilor.

Se gândea la al ei, al lor, pe care nu avea să-l vadă zâmbind. Cruzimi omeneşti, mari dureri...

În noaptea aceea, el primise o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Ea-şi aminti de o icoană cu Maica Domnului singură. O avea în camera ei de copilă. Pe-atunci nu realiza de ce avea tot timpul impresia că pictorul uitase ceva. Acum ştie. Maica Domnului fără Prunc pare înjumătăţită, lipsită de o anume lumină. La fel, orice maică fără prunc.

         Cartea. O altă iluzie. Că rămâne ceva după tine. Aiurea, rămâne!

Aşa începuse. Îi oferise o carte. Cu stimă, sau cu ce zisese? Cu ceva, oricum. Glumea cu ea – „Ai grijă că s-ar putea să mă îndrăgostesc mai mult de scriitoare!”. Râdea: „Nu-i nimic. Pun eu mâna odată pe ea şi-i scot ochii!”. Când eşti fericit, râzi din orice. Chiar şi de glumele cele mai stupide.

         Marele Oraş. Acolo te pierzi. Eşti mic. Sau, mai bine zis, îţi dai seama de neînsemnătatea pe care o ai în general. Oraşele mici crează iluzia unei importanţe oarecare, pe care, de cele mai multe ori, ţi-o atribui singur. Dar asta nu înseamnă că marile oraşe te învaţă lecţia smereniei. Dimpotrivă! Poate pe cea a alienării. Doar satul îţi dă sentimentul real al apartenenţei la ceva. De-aceea, cei care s-au născut la sat, îl poartă în suflet prin indiferent ce mari citadele şi-ar plimba paşii.

Şi totuşi începuse să iubească Marele Oraş. Acolo era el. Erau împreună. Îi plăcea să privească farurile în noapte, de sus, de la fereastra restaurantului. În dreapta, oraşul cu viermuiala lui agitată. În stânga, flăcările unui cămin, care amintea de liniştea unui altfel de cămin. O linişte râvnită. În faţă, el. Cu o imagine totdeauna impecabilă, nepermis de frumos pentru un bărbat. Uneori, de-o răceală neînţeleasă. Ea – mică, în umbră, respirând aproape cu teamă. Nedorindu-şi nimic, înafară de a-şi dărui iubirea. Şi de a simţi iubirea lui.

Cerem atât de puţin! Puţinul acela ni se oferă uneori. În porţii mici sau mai mari. Ni se flutură pe la nas, ne înalţă. Apoi, după ce ne-am ridicat suficient, mâna aceea care ne-a urcat, ne dă drumul. De sus, de tare sus. Şi totul se zdruncină.

         Catacombele. Mergeau prin zăpadă. Fără a se ţine de mână. Când iubeşti un om, simţi permanent nevoia să păstrezi contactul fizic cu el, nu? Printr-o parte oricât de mică a corpului. Ea nu putea dormi dacă măcar nu-şi simţea palma în mâna lui. La fel când mergeau pe stradă. Dar nu îndrăznea să-l atingă, impresionată de sobrietatea lui, de om cu problemele omenirii pe cap. Care sunt problemele omenirii? Omenirea are o singură problemă majoră – lipsa iubirii. Restul sunt consecinţe.

         Pasărea. Atât de mică şi de frumos colorată! Murise. De foame? De frig? Se poate muri şi de singurătate. I-o arătase şi lui; nu părea să fi văzut-o. Punea ţara la cale prin telefon. Când patria te cheamă, cui îi pasă de-o pasăre moartă?

Avusese o strângere de inimă. Aşadar, şi ce-i frumos poate muri? Şi nu oricum. În pustietatea aceea, fără ca nimeni s-o plângă, fără ca nimeni să strige durerea unei frumuseţi mai puţin. Avea aripile întinse, ca pentru zbor. Măcar ea murise zburând!

         Omul de zăpadă. Atât de pricăjit! Ţi se făcea milă privindu-l. Soarele nemilos începuse să-l topească.

Pentru prima dată, i se năzări că oamenii de zăpadă împărtăşesc aceeaşi soartă cu dragostea. Când îl construiesc, copiii depun mult zel, se bucură, se zbenguie în jurul lui ca într-o odă a bucuriei. Mai devreme ca acesta să-şi fi împlinit menirea, se plictisesc de el şi încep să-l lovească. Cu bulgări, cu pumnii, cu picioarele, cu ce nimeresc. În cel mai fericit caz, îl lasă la voia întâmplării şi-a soarelui care-l topeşte lent. Cam asta fac şi oamenii cu dragostea lor. Doar că, în loc de bulgări, folosesc cuvintele. Altele decât cele pe care le foloseau când construiau. În loc de soare – au nepăsarea.

         Revelionul. Au dansat. Era un dansator minunat! Îi sărutase mâna. Parcă pentru prima dată. Cu toată apropierea fizică, îl simţea depărtându-se uşor, precum o ambarcaţiune care se depărtează de mal. Dacă te uiţi în jur, nici nu-ţi dai seama că se mişcă. Dacă priveşti spre debarcader, aproape nu-ţi vine a crede câtă distanţă ai luat.

Când s-a produs desprinderea, fie şi milimetrică, e ca şi cum te-ai afla la depărtare de mile. Odată slăbită ancora, dispare stabilitatea, certitudinea. Valurile nu te mai saltă leneş, lăsându-te totuşi în acelaşi loc. Te poartă încotro bate vântul. Restul ţine de abilitatea cu care ştii să-ţi mânuieşti barca. Abilitate care unora le lipseşte cu desăvârşire.

         Poarta. O poartă întredeschisă e o cruzime. O laşitate a celor care n-au curajul să ţi-o trântească în nas. Nici s-o lase deschisă. Nu c-ar avea vreo milă de tine, nici vorbă! Doar grijă de ei, de stabilitatea lor emoţională. Căci, orice s-ar spune, o poartă închisă doare în primul rând pe cel care-o închide. De ce să-l doară? Mai bine pe celălalt. Care stă cu ochii, gândurile, simţurile aţintite pe spaţiul acela care dă porţii statutul de „întredeschis”, tot aşteptând să se deschidă. Cândva. Nu se ştie nici când, nici dacă. În timpul acesta, nici nu se moare, nici nu se trăieşte. Rămâi şi tu... întredeschis. Jumătate spre viaţă, jumătate spre neviaţă.

         Visele. Vorbim de cele pe care şi le făureşte omul.

Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce n-ai dat, Doamne, şi-a unsprezecea poruncă? – Să nu visezi!                                          

Slobozia, 11 februarie 2009