„De la primărie-n sus, măi...” Sau în jos? Nu contează. Oricum, la orientarea mea turistică, e greu de spus cu siguranţă care-i susul şi care-i josul. Că despre punctele cardinale, nu mai vorbim. Am reuşit performanţa să mă rătăcesc în propira casă. Neee, doar nu vă imaginaţi că am vreo ditamai viloaia în care am nevoie de hartă şi de busolă ca să pot nimeri baia când mă presează... când mă presează. Am şi eu, acolo, un amărât de apartament ca tot omul, sau ca tot boul care se trezeşte de dimineaţă să se-nhame la jug. Care plăteşte rate până la venerabila vârstă de 70 de ani (dacă-l ţine Dumnezeu!), şi aşa mai departe. Cunoaşteţi, nu e cazul să aprofundăm problema. Dar când m-am rătăcit prin casă, n-aveam decât o biată garsonieră - şi aia cu chirie – care n-avea decât un hol şi vreo două uşi. Făceam ce făceam şi încurcam până şi uşile alea. Nu o dată mi s-a-ntâmplat să-mi caut sutienul în bucătărie, mătura în cameră şi capul pe la vecina. Dar să ştiţi că nu-i vina mea, ci a profesorului de geografie din şcoala generală. Cum adică ce vină are bietul om? Păi are! Că-mi dădea numai note de 10, fără să ştiu o boabă. Aveam noi alte socoteli. Sărmanul de el, făcea naveta zilnic de la Bucureşti la Munteni-Buzău, mai mergea şi 3 Km pe jos din gara vecină şi evident că întârzia la ore. Eu eram omul de nădejde care se ducea să fure condica din cancelarie, să i-o ducă să o semneze pe ascuns de doamna directoare. Acum înţelegeţi, da? de unde mi se trage aiureala. Aşa că... să nu-mi aud vorbe! Norocul meu că nu toţi profesorii erau navetişti. Altfel, presupun c-aş fi ajuns o strălucită vânzătoare de zarzavaturi în piaţă. În piaţa mică, desigur, că aia mare nu-i pentru toţi analfabeţii. Ăia doar încasează taxele de protecţie. Să mă oprească cinevaaa!
Cum ziceam, de la primărie... într-o parte. Oricum, undeva pe lângă Primăria oraşului Feteşti, la fosta Casă de Cultură, s-a petrecut evenimentul unei lansări de carte, la care am fost invitaţi şi noi, o parte dintre membrii Helis-ului. Adică aceeaşi parte despre care povesteam în cronica anterioară: Codrin, Costel, Dobre, Florin, Teoharie şi jossemnata. Despre care parte-i vorba, a bună sau a rea, vă lăsăm pe dumneavostră să decideţi, că nu-i frumos să ne lăudăm. Dacă mai spun şi când s-a petrecut evenimentul, cred că am şanse să devin o tânără (ei! mă alint şi eu) speranţă a jurnalismului internaţional. Într-o joi. Ce, nu v-ajunge? Bine, fie, dar să ştiţi că informaţia se plăteşte. A fost joi, 3 martie, a.c. N-oţi fi vrând să vă spun şi anul în care ne aflăm!
Bineînţeles că nu se putea să ajungem din prima. Dintre cele trei variante de parcurs drumul Slobozia-Feteşti – via Ţăndărei, via Drajna şi via autostrada soarelui – am căzut toţi de acord că cea mai rezonabilă e cea care trece prin Drajna. Numai că, la momentul „la stânga”, ne-a deturnat Adrian Păunescu. Să nu mă faceţi mincinoasă, că vă-ncondeiez! Ştiu ce spun. Era chiar umbra lui A.P. bântuind printre noi (precum umbra lui Mircea la Cozia), despre ale cărui „Cele mai bune poezii de dragoste” vorbeau companionii mei. Codrin care, în afară de faptul că scrie minunat şi că e o enciclopedie ambulantă de tot ce vrei, nu face altceva decât să bage băţu’ prin gard, cărase cartea după el şi-i incita pe ceilalţi la discuţie. Şi cum şoferul e şi el om şi, deci, dotat corespunzător cu aparat auditiv complet, asta în cazul în care nu e într-o ureche (ceea ce n-am băga mâna-n foc că nu-i aşa), asculta cu luare aminte şi, în loc să-şi vadă de drumul lui, a luat-o razna, tot înainte, ca pe vremea pionierilor. Băieţii s-au simţit vinovaţi că mă perturbaseră. I-am lăsat să se simtă, chiar dacă nu aveau nicio vină. Ei nu ştiu (dar vă rog să nu le spuneţi!) că, atâta timp cât eşti la „timonă”, poate să trăznească lângă tine, să bată grindina direct prin plafonul maşinii, n-ai treabă cu ce se întâmplă în jurul tău, îţi vezi de drum şi atât. Dar ţi-ai găsit! Ştiam demult că sunt cel mai bun şofer dintre poeţi (şi reciproca e valabilă). Ce-ar mai fi dacă şi pilotul unui avion s-ar lăsa distras de tot felul de chestii mărunte cum ar fi faptul că tembelul de croitor a greşit decolteul însoţitoarei de bord c-o palmă mai jos şi fusta cu două palme mai sus? Ar pica avioanele mai ceva ca MIG-urile. Sau dacă un căpitan de vas (nu-i nicio aluzie) s-ar tulbura la apariţia unor blonde plete ale vreunei sirene ce-şi face toaleta în mare. S-ar duce flota de râpă, mai rapid decât a reuşit s-o ducă… am uitat cum îl cheamă. Nu, domnule, şoferul, pilotul, timonierul sau cum s-o mai numi el trebuie să fie imperturbabil precum soldaţii din garda regală de la Palatul Buckingham.
În fine... La Feteşti, ne-a întâmpinat Florin. Autorul care lansa este unul dintre prietenii lui, domnul Radu Munteanu. Un alt prieten al său, lângă care am stat ulterior la masă, mi-a mărturisit că autorul avusese, încă de cu o zi înainte, nişte emoţii teribile. Că ce s-o face el, că vin cei de la Slobozia? Îmi spusese mie demult oglinda că am faţă de sperietoare, dar n-am crezut-o! Cred c-am s-o sparg. Oglinda, nu faţa, că aia-mi mai trebuie, măcar aşa, din când în când, să sperii copiii cu ea.
Până la începerea evenimentului, s-a citit cartea, s-a mai discutat. Pe locuri, fiţi gata, motor! Spre uimirea şi încântarea noastră şi spre lauda Domniei Sale, la această lansare a participat şi Primarul oraşului Feteşti, domnul ing. Gheorghe Catrinoiu. A participat înseamnă că a stat de la început până la sfârşit, nu cum am văzut că se poartă pe la alte autorităţi, vii să îţi arăţi ambalajul plin de zâmbete şi strângeri de mâni, după care dispari precum cometa Halley şi te mai arăţi, ce-i drept mai curând ca ea, că alegerile nu se ţin din 75 în 76 de ani. Doamne fereşte! Domnul Primar a şi spus, cu modestie, câteva cuvinte. Zic modestie, întrucât nu voia să recunoască faptul că are şi dumnealui un merit la apariţia cărţii - sponsorizarea. Da, da, aţi citit bine, nu-i nevoie să vă mai puneţi o pereche de ochelari. Iată că se mai întâmplă şi astfel de parascovenii, un primar/ o primărie să sonsorizeze apariţia unei cărţi, nu doar a unui CD cu manele sau o echipă de fotbal de liga a 7-a (nu ştiu dacă există aşa ceva, dar vă rog să mă credeţi că şi la fotbal mă pricep la fel de bine ca la orientare turistică). Poate vă-ntrebaţi de ce mă minunez la un lucru ce poate părea firesc. Numai cine nu s-a aflat în situaţia de a cere o sponsorizare nu ştie cât de greu se obţine. Deunăzi, făcând acelaşi lucru pentru viitoarea mea carte şi adresându-mă, evident, cui nu trebuie, m-am trezit cu replica: „Ce spui dragă? Lumea moare de foame, şi tu vrei să publici o carte?”. No comment. Dac-am fi aşteptat să nu mai moară lumea de foame pentru a edita cărţi, am fi şi acum în copaci, negociind, prin semne, banane la schimb cu nuci de cocos. Care le-am avea. Care nu, nu. Nici măcar nu m-am putut supăra, ar fi însemnat să mă supăr degeaba. Este numai vina mea că m-am adresat cuiva care n-a citit decât cărţi de joc şi de credit.
Despre tristeţea lansărilor de carte voi scrie altădată. Mai ales prima carte, prima lansare e cumva... ca şi prima dragoste. De neuitat, ce-i drept, dar nu te prea alegi cu nimic din ea. Cei mai norocoşi se aleg cu o lecţie. Pe care cei mai înţelepţi o şi folosesc. Autorul, vizibil emoţionat, a povestit despre „naşterea” cărţii sale purtând titlul „Perfuzii”. Ideea titlului i-a venit de la perfuziile de care avusese parte cândva. Poeziile le-a scris într-o perioadă a vieţii în care zice ”Aş fi putut să o iau razna. Şi atunci m-am hotărât să îi dau minţii ceva de lucru. Aşa a apărut această carte.” Foarte frumos. Despre poezie n-am să mă pronunţ (vă amintiţi cum ziceam de mine: sunt cel mai bun poet dintre şoferi), alţii au căderea să o facă. Ar mai fi de menţionat faptul că domnul Munteanu scrie şi epigramă şi este, totodată, artist plastic. Felicitări!
La final, înainte de plecare, „echipa” noastră a „tăbărât” pe nişte domnişoare, eleve de liceu, care fuseseră publicate în Helis. Cu toţii ne-am bucurat, aşa cum o facem de fiecare dată când aflăm astfel de preocupări la tânăra generaţie. Dobre mi-a spus, vădit emoţionat, şi am fost întrutotul de acord cu el: „N-o să pierim, domnule! Nu ni se stinge numele câtă vreme sunt aceşti copii care duc literatura şi tradiţiile mai departe, indiferent ce-o vrea Uniunea Europeană şi alţii ca ei.” Eu am avut acest sentiment şi cu alte ocazii, de exemplu atunci când văd copii şi tineri în Biserici şi Mănăstiri sau atunci când îi văd jucând, cu neprefăcută bucurie, în horă. Hei, UE, se-aude şi la voi?
Teoharie le-a spus fetelor, pornind de la titlul cărţii lansate: „Pentru voi, perfuziile trebuie să poarte numele Eminescu, Blaga, Arghezi, etc.” Codrin le-a ţinut lecţii de istorie, amestecate cu geografie şi literatură. Îmi ţinuse şi mie una mai devreme, despre Weber şi Eutin (a se citi oitin, vă rog!) pe care-l căra după el pe o sacoşă. Şi, evident, despre baronul Johannes von Buday (cu y neapărat), alias Ion Budai Deleanu. Înainte de momentul plecării spre stână, am făcut fotografii cu elevele. Va să zică tinerele speranţe, versus dinozaurii. Când am auzit că-i vorba de o aşa încadrare, m-am oferit cu generozitate să fac eu pozele. Păi ce? Cum era evident că la tinere nu mă puteam încadra (nici măcar la speranţe), ce-aţi fi vrut? Să intru la dinozauri? Eu încă mă mai cred o „tânără” dinozauriţă în devenire.
Buuun! Plecăm la stână. Culmea e că şi ajungem! E drept că pe înserat, dar tot am zărit în lumina farurilor mele care bat în crengi un domn care se agita de mama focului. Cum se numeşte mama focului? Foca? Eu, mai întâi, când l-am văzut atât de aproape de maşină, am crezut că vrea – Doamne fereşte! – să se arunce sub roţi. Mi se mai întâmplase cu unul; cum mergeam eu liniştită pe strada Episcopiei, numai ce-mi răsare din parc un ins bine afumat şi zdup! Eu hârrrşşşş! Adică frână. Îi fac semn să treacă, el îmi face mie şi, după ce-l aştept vreo 5 minute, timp în care am reuşit să-mi stăpânesc tremurul membrelor din dotare, mă hotărăsc să pornesc, ce-i drept cu precauţie. Ăla iar zdup! Grămadă pe maşina mea. Deschid geamul hotărâtă să-i ţin teorii, dar n-am mai apucat, că s-a răţoit el la mine: „Ce-ai, fă, cu mine, ce ţi-am făcut, de nu vrei să mă calci?” Piei, satană!
Ei, însă de data aceasta, domnul nostru îşi transformase mâinile în elice pentru a ne împiedica să rămânem împotmoliţi în noroi. Am priceput până la urmă ce vrea, cam pe ultima sută, fiind la un pas de a rămâne suspendată. Mi-i şi imaginam pe prietenii mei puşi la patru ace (Costel avea chiar şi cravată la purtător), împingând de maşină. Am ratat să-i umplu de noroi, poate cu altă ocazie am mai mult noroc.
La Florin, vorbe, discuţii, nelipsita butelie. Doar că de data asta, a fost unul mai speriat decât mine. Ce m-am bucurat! Chiar dacă se făcuse târziu, Florin a insistat să ne pună la scris. Adică ce, să mâncăm pe degeaba? A venit cu foaia şi pixul şi ne-a scos la tablă. Mai bine zis, ne-a dat lucrare de control. Tema: „tractorist/ buldozerist”. Doamnelor, domnilor, ar fi meritat să merg până acolo, chiar şi să rămân cu maşina în noroi, fie şi numai pentru a vedea faţa lui Teoharie când s-a anunţat tema. Cum v-am spus, el este un intelectual. Şi „nebun de Eminescu”, aşa cum el însuşi se declară. La insistenţele lui Costel de a-l determina să scrie, l-am auzit şuierându-i cu iritare: „Cum, domnule, să scriu despre tractor? Eminescu a scris despre tractor?” Asta înseamnă, printre altele, „nebunie de Eminescu”. Dacă Eminescu a săvârşit ceva, ne străduim şi noi să facem. Dacă nu, nu. A scris vreodată Eminescu despre tractor? Feri-te-ar Sfântu’! Atunci noi cum să scriem? A fost vreodată Eminescu văzut căscând? N-avem dovezi. Atunci ne înghiţim şi noi căscatul, de-ar fi rămânem cu el în gât. A sughiţat vreodată Eminescu? Cuuum? Un geniu să comită o asemenea faptă abominabilă? Nici vorbă! Atunci, faceţi ce-oţi face şi nu care cumva să sughiţaţi! Puteţi, de exemplu, să recitaţi „Luceafărul” şi, până ajungeţi la strofa nouăzeci şi..., vă trece sughiţul. Garantat! Eu, ca să nu tac (doar am avut de unde lua lecţii de întărâtat spiritele), îmi exprim opinia că cine-i cu adevărat poet, scoate poezie şi dintr-o – iertaţi! – balegă (la dumneavoastră cum îi zice, că eu n-am găsit un sinonim mai puţin zgâriecios la urechi şi pe la alte simţuri olfactive). Şi numai ce-l văd pe Teoharie că ia foaia şi pixul şi începe să scrie. Şi scrie, şi scrie, de m-am înverzit de invidie. Când ne-a mai şi citit ce a scris, gata să dau în icter. Am avut dreptate, poetul face poezie din orice, fie şi dintr-un tractor(ist). A scris Teoharie o poezie la temă, de l-ar face invidios până şi pe Eminescu. Cum de nu i-o fi venit şi lui ideea să scrie despre tractorişti? Şi-a plimbat capul numai în nori şi pe la steaua (Vai de steaua lui!) şi dorurile pe la marginea mării, pe lângă plopii fără soţ şi seara, pe deal, în loc să umble pe brazdă şi să scrie despre clasa muncitoare şi asudândă (Iată o temă grasă pentru detractorii lui Eminescu). Dar eu n-am treabă acum cu Eminescu, ci cu nebunul lui, Teoharie. Să nu vă imaginaţi că-l laud degeaba. Am o datorie la el. Că „mi-a făcut” o mea culpa de mi-au crăpat nu doar obrajii de ruşine, ci şi călcâiele. În cronica anterioară, uitasem să spun că el a fost cel care a făcut cafeaua. Aşa că rectific şi îmi cer scuze în mod public, dar vă rog să nu daţi cu pietre. Cred că în momentul când el a venit cu ibricul, eu eram deja preocupată (prea ocupată) de butelie. Dar să ştiţi că face o cafea bunăăă! Cu condiţia să îţi pui tu zahărul. Şi cafeaua. El fierbe apa şi o toarnă peste. Ăsta-i tot dichisul în făcutul cafelei, nu ştiaţi? Felul în care ţii ibricul de coadă, la două treimi de punctul de sudură şi o treime de capătul liber, ceea ce, în momentul turnării, imprimă lichidului o mişcare semi-browniană, având energia cinetică Ec şi un regim de curgere caracterizat de gradientul hidraulic grad H şi de numărul Reynolds Re. Ce, e ceva ce n-aţi înţeles? Păi ce spuneam, nu oricine-i specialist în făcut cafele. Eu trebuie să-l laud acum cât mai mult, ca să fiu sigură că data viitoare nu beau năut. Sau gaz.
Fraţilor, n-aţi obosit să citiţi? Că eu am obosit să scriu. Până mă duc eu şi-mi fac o cafea după metoda, nebrevetată încă, Teoharie, vă rog să-mi aflaţi sinusul, cosinusul şi tangenta de α, unde α este unghiul sub care se întâlnesc apa şi cafeaua în ceaşca mea, atunci când eu pun zahărul şi cafeaua, iar Teoharie toarnă apa fiartă. Şi, dacă sunteţi prea buni la matematică şi vă plictisiţi între timp, puteţi să aflaţi şi cotangenta. Vă dau un pont: cotangenta este inversul tangentei. Iar dacă sunteţi cuminţi, data viitoare vă ascult la chimie.
A presto!
Florentina Loredana Dalian
Foto: Gheorghe Dobre
Slobozia, 06 martie 2011
(Publicat în revista Helis, martie 2011)
