Scrisori netrimise (18)

Drumul înapoi a fost un calvar. Nu datorită condiţiilor exterioare - destul de proaste – cât, mai ales, stării în care mă aflam. Cel mai greu a fost că trebuia să mimez normalitatea. Aş fi plâns, aş fi zăcut… în schimb trebuia să răspund politicos lui Nae la vreo întrebare, să o suport pe tipa de-alături, că tot ne înghesuiserăm în spate trei persoane. Ba vorbea prea tare la telefon, ba avea chef să doarmă, timp în care îşi mai sprijinea capul de mine sau îşi arunca vreo mână la-ntâmplare. Era tot o “ragazza” care semna condica pe autostradă, însă mult mai vulgară şi lipsită de bun simţ decât cea cu care venisem. Astfel că, la un moment dat, ajunsesem s-o regret pe Ligia. În plus, era şi de-o urâţenie rar întâlnită, amplificată de faptul că avea o impresie destul de bună despre sine. Îi tot spunea tipei de dincolo de ea tot soiul de poveşti grobiene. Încercase şi cu mine. I-am răspuns cu tăcere şi, la un moment dat, am închis ochii, prefăcându-mă că dorm. Motiv pentru ea să i se adreseze retoric celeilalte: “Da’ izmenita asta cine mai e? Nu-i şi ea tot o curvă ca noi? Doar că una cu mai puţină căutare după cum văd, că nu prea are cu ce se lăuda.” Bine zis. În mod normal, ar fi trebuit să mă supăr, dar nu mă mai atingea nimic. Sufletu-mi era deja plin de săgeţi, nu mai aveai unde să arunci un ac.

Odată ajunşi în B.M., cum Nae îşi încasase deja banii, nu l-a mai interesat soarta mea. M-a lăsat cu bagajul în mână pe o străduţă lăturalnică, lângă nişte tomberoane de gunoi, mi-a urat drum bun şi m-a sfătuit să iau un taxi până la gară, că el are altă treabă. Scăpase de „marfă”. Asta am ajuns unii pentru alţii – marfă de schimb.

Aş fi putut să-l sun pe Andrei, sau pe Dalia, dar n-aveam niciun chef să-i văd. Tot ce era legat de Mihnea aducea a cuţit răsucit în rană.

Nae nici măcar nu-mi spusese unde-i staţia de taxiuri, aşa că am luat-o pe jos, la-ntâmplare. Nu prea vedeam pe unde merg. La o vreme, traversând strada, am auzit nişte claxoane, frâne şi nelipsitele înjurături pentru astfel de ocazii. Probabil trecusem pe roşu. Nu ştiu cum ajunsesem la gară, cum mi-am luat bilet, cum m-am urcat în tren. Am avut doar un singur moment de „trezire” când m-am căutat după bani, pentru bilet. Vulgara – al cărei nume nu l-am reţinut – mă „operase” la poşetă. Nici prin cap nu-mi trecuse c-aş putea s-o supraveghez. Avusese şi timp (că de tupeu nu mă mir) să-mi scrie un bilet: „Ziii mersii că nu team lăsat lefteră”. Zic. „Şi nu mai fi aşa preţiuasă că vezi bine tot io îs mai deşteaptă.” Mda… ce să zic? Tâmpiţii ăia, la şcoală, nu ne-au învăţat să furăm. Doar să scriem corect. Şi tare-mi e că, oricât de caligrafic şi de gramatical aveam scrisul, n-aş fi convins-o pe casieră să-mi dea bilet doar caligrafiindu-i o cerere pe ghişeu. Ce-i drept, hoaţa fusese generoasă: îmi ajunseseră banii de bilet şi mi-au mai rămas chiar şi de-o sticlă cu apă. De cafea, nici vorbă. Tot drumul, adică 24 de ore, nu băusem cafea şi deja simţeam o durere cumplită în ceafă. Mai aveam de mers vreo 10 şi de aşteptat încă 3. Aşa că am hotărât să mă „distrez” cum nu mă mai distrasem niciodată.

N-am stat mult pe gânduri; am făcut ochii roată prin gară, apoi m-am dus la primul cerşetor şi m-am adresat direct:

-         N-ai să-mi dai şi mie bani de-o cafea? Atâta costă.

Dac-aş fi pocnit din degete în faţa lui şi aş fi făcut să coboare o navetă spaţială cu tot cu fiinţe extraterestre-n ea, ar fi fost, bietul om, mai puţin contrariat. S-a uitat lung la mine, de parcă n-ar fi-nţeles mesajul. Insist:

-         Cu tine vorbesc. Nu te uita la faptul că sunt bine-mbrăcată. Ştii, sunt o persoană destul de generoasă, de obicei împrăştii din mers bani celor ca tine. Acum… chiar nu mai am nici un leu. Vin de undeva, de departe, şi mi s-au furat toţi banii…

Acela, deodată se luminează, părând că-nţelege. Zice:

-         Hă, hă! Las’ că vă ştiu eu! Am şi eu un prieten, iote-l colo, îl vezi ce-nţolit e? Ăla, tot aşa, să duce la lume, face pe omu’ serios, le spune o poveste că vine de departe sau c-o are pă mă-sa-n spital şi i-a luat doctorii toţi banii, sau că i s-a furat geanta cu tot ce-avea-n ea… Hă, hă! Da-i ţine, ştii? Ce de-a fraieri! Dac-aş avea un rând de haine noi, aş face şi eu ca el… scoate mai mult ca mine. Da’ cu zdrenţele-astea, cin’ să mă creadă? Auzi, bre, da’ taman pă mine mă găsişi? Du-te şi matale la d-ăia mai pricopsiţi!

Sublim! Abia atunci am realizat că povestea mea, în faţa lui, nu diferea cu nimic de a prietenului său „profesionist”. Mi-am amintit că, nu doar o dată, mă abordaseră şi pe mine diverşi indivizi, aparent prezentabili, serioşi, cu tot soiul de poveşti. Şi culmea! Îi crezusem. Numai pe mine nu s-a găsit cineva să mă creadă. Ăsta-mi mai ţine şi teorii!

-         Lasă, mă, îi spun, să nu-ţi pară rău că n-ai haine mai acătării! Tu, spre deosebire de ăla, eşti un cerşetor cinstit. Orice-ai face-n viaţă şi orice-ai fi, trebuie să fii cinstit. Mă, cinstiiit, ai înţeleeees? Curvă de-ai fi, să fii una cinstită. Să nu-nşeli oamenii, să nu le spui că eşti una, şi tu alta să fii!

-         Da’ tu de ce spui?, mi-o trânteşte.

Ptiu! Fir-ai de rahat! Îmi bat gura degeaba cu tine. Ăsta mă făcea hoaţă, aia mă făcuse prostituată… dacă mai socializam mult, ajungeam să mă predau singură la Poliţie zicând că eu l-am împuşcat pe Kennedy.

Şi totuşi, cafeaua mea… Brusc, îmi vine o idee strălucită:

-         Măi omule, cum te cheamă?

-         Nu ştiu.

-         Ceee? Cum adică nu ştii? Pe tine cum te strigă?

-         Cine?

-         Nu ştiu. Lumea, acela, prietenul tău…

-         Mă strigă „băăă!”. Şi io tot aşa-l strig pe el.

-         Bine, zic (că, dacă nu zic aşa, o iau razna). Deci n-ai nume.

-         Nu.

-         Foarte bine. Ştii de ce e foarte bine? Pentru că poţi să-ţi spui cum vrei. Cum ai vrea să te cheme?

-         Andreea.

-         Îhm… dar de ce Andreea şi nu Andrei?

-         Fiindc-aşa vreau eu.

Logic. Bine, fie. N-am timp să negociez, că pierd trenul. Să te cheme Andrea, ca pe Andrea Boccelli.

-         OK. Uite, Andrea, ce vreau să-ţi propun. Tu ştii ce-i acela aur?

-         Nu.

Beton! Şi-ncep şi-i ţin teorii… tehnologia extragerii şi prelucrării aurului, îl plimb prin zăcămintele aurifere ale patriei, dac-ai şti ce greu se extrage, uneori pentr-un gram, trebuie să înlături o tonă de steril… ce-i acela? Nu contează… ceva aşa, nefolositor. Aurul se mai numeşte şi metal nobil, ştii de ce? Păi habar n-ai. Pentru că-i atât de grozav că nu-l atacă nici un produs chimic, cu excepţia apei regale, care va să zică un amestec de 3 la 1 de acid clorhidric cu azotic… aşa… apoi ca să faci din el o bijuterie, ştii ce-i aceea? Nu contează, ceva cam tot la fel de nefolositor, doar că mult mai scump… îţi trebuie o adevărată artă. Aurul e cu atât mai scump cu cât are mai multe karate… nu, nu vorbim de tehnica asiatică de apărare, urmăreşte-mă!

Proaspătul meu „fin” se cam plictisise, ba încă începuse să dea semne de iritare („Dă-te, bre, de-aici, nu vezi că nu-mi mai dă nimeni nimic, de când mă ţii de vorbă?”). Avea dreptate. Aşa că m-a convins să trec, în sfârşit, la subiect:

-         Andrea, uite asta! Îi arăt, mândră foc, brăţarea mea. E aur de 18 karate, e foarte scumpă, are vreo 10 grame… îţi propun să îţi dau brăţara mea în schimbul a doi lei amărâţi, de-o cafea, ce zici? M-ai fraierit, dar asta e…

Brăţara o aveam de la Mihnea, mi-o dăduse cadou de Crăciun. Îmi venise să leşin când am primit-o. Nu, nu de emoţie. Bijuteriile nu m-au impresionat niciodată prin strălucirea lor, ci prin ceea ce reprezintă. Simţisem o stare de rău, în primul rând, pentru că eu aşteptam inelul. În al doilea, pentru că cineva îmi băgase în cap o superstiţie, cum că „brăţară înseamnă despărţire”. Acum chiar eram bucuroasă să dau brăţara, căci nu, nu voiam să mă despart de Mihnea. Credeam, speram… nu mai ştiu exact ce simţeam.

          Andrea n-a părut defel că pice pe spate în faţa brăţării, cum nu picase nici în faţa înşiruirii fără rost pe care i-o făcusem mai-nainte. Îmi spun că trebuie să-mi adaptez limbajul la nivelul lui. Unul dintre profesorii de psihologie pe care i-am avut în facultate ne spusese că cea mai corectă definiţie a inteligenţei i se pare aceea că ar fi capacitatea de adaptare la mediu.

-         Andrea, ce-ţi place ţie mai mult şi mai mult? Dacă acum, ţi-aş da bani, ce ţi-ai cumpăra cu ei?

-         Ţigări.

-         Foarte bine. Adică nu e bine, dar mă rog… din cât câştigi într-o zi, câte pachete de ţigări poţi să-ţi cumperi?

-         Dacă am noroc, unul întreg.

-         Bun. Cu această brăţară, ţi-ai putea cumpăra o sută de pachete. Ce zici?

-         Dacă io pot să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, tu nu poţi să-ţi cumperi cu ea o cafea?

M-a învins. Matematica lui comparativă s-a dovedit fără cusur. N-am mai avut chef să-i explic, stai să vezi, că nu mă pot duce c-o brăţară la cafenea, că aici, acum, n-am unde găsi o bijutierie să vând, etc… Brusc, n-am mai avut chef să explic nimănui nimic. Eu eram cea care avea nevoie de explicaţii. Şi nimeni nu se găsea să mi le dea.

De la călătoria aceea, am rămas cu un set de obiceiuri. Nu-mi mai pun niciodată toţi banii într-un singur loc. Nu mai plec cu de-alde Nae la drum, riscând să împart bancheta din spate cu hoaţe vulgare şi prostituate. Nu mai merg prin gări. Nu mai abordez cerşetori să le cer bani.

Un singur lucru n-am învăţat: să mă feresc de escroci sentimentali. În continuare, dau bani celor bine îmbrăcaţi care mă abordează cu poveşti. Acum ştiu că aceia mint, că o fac cu scop precis de a stoarce bani de la fraieri. Dar am o strângere de inimă la gândul că unul dintre ei ar putea spune adevărul. Mă văd pe mine, într-o gară străină, fără un ban, cu o durere groaznică de cap, încercând să conving, fără succes,  un cerşetor că sunt cinstită. Aşa cum mă văd într-o existenţă străină, azvârlită dintr-o viaţă în doi, rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde-am greşit.

ANTOLOGIILE DE POEZIE ŞI PROZĂ ALE REVISTEI „SINGUR”

Sursa: Revista „Singur” 

 

ANTOLOGIILE DE POEZIE ŞI PROZĂ ALE REVISTEI „SINGUR”

(coordonatori: ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU)[1]

...În grelele ceasuri (pentru literatura română AUTENTICĂ!), în care „Marii Pontifi” ai U.S.R. (ne referim, evident, în primul rând, la dl prof. univ. dr. NICOLAE MANOLESCU şi la dl ALEX ŞTEFĂNESCU...) vor, cu orice preţ, să-l asasineze pe Eminescu (şi, prin el, axiologia artistică românească şi Canonul Suprem al Literaturii Românilor) a doua oară (...unii nu ştiu - ... pentru că nu se află mulţi curajoşi să le-o spună... – nici despre primul asasinat!), prin promovarea, pe post de „Canon al Literaturii Românilor”, pe scatologicul Mihail Gălăţanu -  ...iată că, în aceste momente de răscruce, pentru viitorul literaturii româneşti, se găsesc, în mod surprinzător şi nesperat, câţiva oameni (în frunte cu cel mai inimos şi truditor, „până la obsesie”, dintre ei, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ! – cel care s-a „înhămat”, precum Atlas, la muncile toate, de la coordonare de texte şi până la supraveghere „cerberică” a tipografilor...ba chiar a intrat, „de nevinovat”, în munca sisifică, „rudă” şi ucigaşă cât şi un război... a expedierii cărţilor!...de unde mult amar i s-a mai tras...), care să „treacă fără păs” peste „comenzile literare insinuate” pervers, de către U.S.R.,  şi să alcătuiască două antologii (una de Poezie, cealaltă de Proză românească -  ambele, din „contemporaneitatea scriitoare”!), absolut uluitoare.

Unice, în felul lor, cel puţin pe tărâm naţional.

În ce constă „unicatul”, dar şi valoarea artistică şi vaticinară a acestor antologii?

În primul rând, ele nu ţin cont de niciun fel de „indicaţii de la centru”, dar (şi exact acest lucru  le face uluitoare!) NICI DE PREJUDECĂŢILE „CONSACRĂRII”, prin „membria” (obligatorie!) useristică. Ştiut este (de către cei care mai au un rest de conştiinţă umană -  morală şi axiologică) faptul că U.S.R. nu mai are, de mult, autoritatea morală, necesară pentru a impune „autorităţi” literar-artistice. „Compromisul” (uneori scandalos de grosolan!) este cuvântul de ordine, în toate filialele U.S.R. din România (...după venirea dlui N. Manolescu la conducerea „trebilor” scriitoriceşti-româneşti, via...Paris...! - intrarea în „uniune” se face nu pentru cine ştie ce merite estetice ori cultural-artistice, ci pe criterii cu totul extraestetice, despre care, însă, nu ne propunem, aici, să discutăm... -  deşi, într-un fel, aceste două antologii, coordonate de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi de GABRIEL COJOCARU reprezintă tocmai reacţia – de mult aşteptată, de nimeni şi deloc sperată! – faţă de nulităţile artistice, care au împânzit, cu grohăituri...”artistice”, ceea ce se mai numeşte „uniune”, deşi a devenit „canonico-modelară”, alături de „politichia” românească, pentru...”Duhul Dezbinării” şi al anarhiei axiologice româneşti!).

Înainte de a merge mai departe, să amintim că materialele au fost „selecţionate şi aprobate”, pentru ambele antologii (de Poezie şi de Proză), de FELIX NICOLAU, IOAN GROŞAN şi IOAN ES POP.

Şi să nici nu uităm a-l cita pe atât de sincer-mărturisitorul autor al pseudo-prefeţei la Antolgia de Poezie, GRIGORE TIMOCEANU: „(...) Proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la ora 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi, ba la vreo tipografie, ba la vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita uşor dimineţile în care veneam <<la muncă>> şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem (…). Mă simt fericit şi totuşi trist. Îmi va fid or de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm la alte proiecte, iar <<Echipa de Aur>> (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor…”.

Da, şi eu, care port corespondenţă “emailată” cu dl ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ, pot da mărturie că o aşa forţă de muncă şi o aşa concentrare, întru rugă, pe textul NU recomandat de…”oficialităţi”, ci de Însuşi Dumnezeu! – este nu doar o trudă, ci este, de-a dreptul, O JERTFĂ ADUSĂ HRISTOSULUI - “CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”!!!

...Ei bine, dacă Antologia de Poezie conţine, totuşi (pe lângă cei „fără de nume în Ceruri”, acei ce realizează, aproape, „incognito”-ul, anonimitatea Lui Dumnezeu! – 51 la număr), un „snop” (cu „loc rezervat”...mai „la coadă”), de artişti consacraţi şi cvasi-consacraţi (Paul Aretzu, Dana Banu, Eugen Evu, Ion Scorobete, Miron Ţic, Gheorghe Neagu etc. – în total, doar 19 nume) – Antologia de Proză se supune perfect poruncii „meşterului” DĂNCUŞ (precum sună mărturia dlui Timoceanu: „să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem…”) – da, această a doua Antologie, cea de Proză,este  total dezinhibată sub aspectul...”consacrării” celor antologaţi! Din 52 de nume (şi, eventual, opere) antologate – noi nu recunoaştem decât cel mult cinci-şase...ne referim la nume care apar şi circulă, „în draci” (de parcă ar fi făcut „aranjamente/contracte monopoliste” cu ...„unioniştii”!) în presa scrisă şi audio-vizuală!

„Cum este posibil aşa ceva? Sigur şi-au publicat-antologat finii şi vecinii, neamurile până la a şaptea spiţă!” – ar sări, ca ars, cineva dintre „unionişti” (da, într-adevăr, „unioniştii” sunt cei mai în măsură să „devoaleze” fraudele morale...!) – dacă n-ar pune mâna, cu nădejde şi interes, să citească textele celor antologaţi.

Ei bine, credem că trebuie să fii de completă rea-credinţă să mai afirmi aşa ceva, după ce ai citit cel puţin jumătate din paginile vreuneia dintre antologiile sus-amintite!

Şi, de ce să nu mărturisim, „că dacă nu mărturisim noi, se vor ridica pietrele să dea mărturie” – nici noi n-am fi crezut că un grup minuscul de oameni (pentru care niciodatăTV România Cultural nu şi-a creat spaţiu, timp ori  - ce glumă! -  rubrică, de tip „patapievicean”!, pentru a-i face auziţi Neamului Românesc, Neam care să-i asculte, pe îndelete,  în dezvoltarea discursivă a viziunii lor critice, asupra literaturii române...!) – ar reuşi, cu atâta succes, să „dibuiască”/detecteze, cu o intuiţie aproape fără greş, talentele autentice, „aurul pur”, care (din motive de timiditate sau de complexe provincialiste) au răsărit, cu o discreţie incredibilă, nu doar „într-o zonă” (ori oraş-„buricul pământului”!), ci peste tot, pe pământul României!  - ...de la Baia Mare (Dana Valentina Puiu sau Alexandra Iliescu), la Bistriţa-Năsăud (Victoria Fătu Nalaţiu), la Cluj-Napoca (Doru Emanuel Iconar – 16 ani! – dar cu o bună ştiinţă atât a naraţiunii, cât şi a „vitalităţii” dialogului! – pe care nu le întâlneşti decât la puţini scriitori...”unionişti”...!),  ori la Timişoara (Simion Todorescu), ori la Dej (Alexandru Petria) ori Caransebeş (Sorin Olariu) ori la Bocşa-Română/Caraş-Severin (Viorel Tăutan), şi până la Bucureşti (Angela Nache Mamier, Sorin Lucaci, Florentina Loredana Dalian – ultima, prin textul A unsprezecea poruncă, bătând recordul în ce priveşte scrisul eliptic şi maxim rezolutiv, imagistic senzualist), până în comuna Râca/Argeş (Ion Ionescu Bucovu), ori la comuna Pecineaga (Virgil Stan), până la Râmnicu Vâlcea (Emilia Dănescu) ori Câmpulung-Muscel (Gabriel Cazan), până la  Iaşi (Pavel Nedelcu – 17  ani! – dar cu texte incredibil de mature, cu interogaţii halucinant-suprarealiste, ca şi viziunea artistică, din ciclul Cafea), sau la Brăila (Emanuel Pope – care credem că, prin ştiinţa dialogului viu – „Cu revoluţia în vine” -, poate, de-acum, să-şi încerce forţele în dramaturgie, fără „scremături” ori ...dureri de cap!) -   sau comuna Trifeşti/Neamţ (Gheorghe Neagu, actualmente scriitor focşăneano-vrâncean) sau comuna Călmăţuiu/Teleorman (Viorel Ploeşteanu) – ...dar şi până la...Chiperceni/Republica Moldova (Valeria Dascăl) ori Chişinău/Republica Moldova (Mihai Carabet) sau chiar...Québec/Canada (Ionuţ Caragea – „cel născut pe Google”, 35 de ani, un talent, poetic şi de proză science-fiction, cu totul ieşit din comun, născut...la malul Mării Negre: Constanţa! – fost rugbist...).

...Unii dintre cei antologaţi nici n-au debutat prin volum. Cel mult, au debutat revuistic (în sensul clasic al cuvântului: în reviste „de hârtie”!). Spre exemplu, poetul Ioan Barb, cu o poezie de o expresivitate antropocentric-panteistă şocantă: „pianul privea morocănos/ din mijlocul salonului/ îşi acorda singur clapele/când mă apropiam îmi simţea pulsul/şi se oprea (...) în curând pe cerul din Betleem/va deschide ochii o stea” -  sau Laurenţiu Belizan,  extrem de expansiv în metafore şi în expresii revelatorii („o să te muşc de umeri până îţi va da soarele”, „lumina pâlpâie şi lasă umbre în patul meu/catedrală unde privighetorile nu au voie să cânte”).

Alţii n-au debutat, propriu-zis, revuistic, în sensul clasic al cuvântului „debut revuistic”, ci ...direct pe Internet – e drept, în prestigioase (de-acum!) reviste culturale online: spre exemplu, acelaşi excelent poet Laurenţiu Belizan, din Slobozia (care a publicat pe site-urile: poezia.ro, rolitera.ro, hermeneia.com, reteaualiterara.ning.com, fdl.com,boomlit.com) sau basarabeanul Mihai Carabet („Publicaţii: numai pe Internet – cititordeproza.ning.com, poezie.ro, lira21.ro”). Acest nou mod de exhibare/exprimare, Internetul, cel puţin în cazul celor antologaţi de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU, n-a dăunat valorii estetice (de ce să ne mirăm, când printre cei mai talentaţi şi violent-expresivi/explozivi în expresie, dar cu Har indubitabil, poeţi de limbă română, din lume! – în această epocă a globalizării informaţiei... -  se numără, cu cinste, „cel născut pe Google”- poetul excepţional şi prozatorul incandescent-imaginativ IONUŢ CARAGEA?!)  - cum nici vârsta: „copilul” Mihai Carabet scrie o poezie textualistă...dar fără, neapărat, „autonimicirea autorului”, cum predică, apocaliptic, Marin Mincu...!: „acum vreau să-ţi fac rău (...) să te strangulez cu numărul meu de telefon” etc.

...Nu putem, în final, decât să “lăudăm osârdiia lui ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ vornicul şi a lui GABRIEL COJOCARU stolnicul, carile, amândoi, au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul lor”… - Antologiile Cele Două, prin care (ei şi cei trei “meşteri” într-ajutor: pot demonstra Terrei întregi că nu e nevoie de “unionişti” corupţi, pentru a scoate la lumină Harul Scriitorilor Românilor! – şi că nu vârsta şi nici locul naşterii (ori trudei de-o viaţă!) şi nici (măcar…!) averea cea trecătoare (şi în cele patru vânturi risipitoare!)  nu sunt factori determinanţi, în stabilirea criteriilor axiologice artistice - nici în Sfânta Poezie, cum nici în mucenicia Prozei!

…Spuneam, în deschiderea prezentării acestei adevărate “ofrande biblice” (de la “biblos”-carte…) – ceva despre spiritual vaticinar al acestor Antologii ale revistei SINGUR. Da, prin aceste două Antologii, noi am căpătat optimism şi nădejde, pentru că acum ştim că viitorul nu va aparţine nici “politichiei”, nici politicaştrilor – CI VIITORUL ROMÂNILOR ESTE SCRIS ŞI PROOROCIT, CU LITERE DE FOC,  ÎN ACESTE PAGINI DE ÎNALT HAR!  Cei ce se tot plâng de “dispariţia Neamului Românilor”, să facă bine să citească aceste două adevărate “cărţi revelate/pentru Revelaţie”: şi se vor convinge că Dumnezeu-Cuvântul este, pentru Neamul Românilor (răspândiţi prin colţuri umile, sau mai puţin umile, de Românie şi de lume -  dar şi creând, prin “slova” lor, Unghiuri Terestre Magnifice!) -  …Dumnezeu-Cuvântul, ziceam, se află prin imediata apropiere!

                                                                                                           prof. dr. Adrian Botez

---

[1] - Antologiile revistei SINGUR, vol. I – Poezie, vol. al II-lea – Proză, Editura Singur, Târgovişte, 2010 şi Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010.

                                                                                        

Scrisori netrimise (17)

       Se apropia ziua în care trebuia să mă întorc în ţară şi deja începusem, cu o apăsare crescândă, să număr zilele, când vestea a venit ca un trăznet într-o seară. Întorcându-se de la lucru, fără a saluta mai întâi, Mihnea mi-a spus direct:

-         Mâine dimineaţă trebuie să pleci. Nae are mulţi clienţi de dus şi de adus şi abia ţi-a făcut loc în maşină pentru mâine.

Nu mai ştiu ce făceam în clipa aceea, la ce mă gândisem cu câteva momente înainte sau în ce culori mi se arătase lumea până atunci. N-am scos un sunet, n-am mai putut nici să clipesc; căpătasem o înţepeneală de gheaţă, contrar tumultului interior pe care-l simţeam. Mi-am amintit de acel tsunami care devastase coasta Indoneziei cu câteva zile înainte. Mi-am zis că nici oamenii aceia nu fuseseră pregătiţi pentru ce avea să se întâmple, că şi pe ei valul îi luase pe „nepusă masă”, iar consecinţele fuseseră mult, mult mai devastatoare. Că ceea ce mi se întâmplă mie e „floare la ureche” pe lângă tragedia unora care trecuseră prin aşa ceva: părinţi despărţiţi de copii, oameni rămaşi fără case, fără tot ce agonisiseră în lupta de zi cu zi. Pentru a-mi îndulci situaţia în proprii mei ochi, am încercat să rememorez acele imagini cutremurătoare văzute la televizor, dar, în clipa aceea, n-au reuşit să mă mişte mai mult decât mişcă furnica o rădăcină de copac. „Tsunami”-ul meu era mult mai devastator şi mai aducător de nefericire. Trebuie să pleci mâine… trebuie să pleci mâine…

Ca să nu rămân stană de piatră pentru totdeauna, am început să mă mişc, haotic la început, apoi din ce în ce mai ordonat, cu scopul de a-mi face bagajul. Îmi simţeam mişcările greoaie şi lente, de parcă ar fi fost transmise în reluare. Umblam cu fiecare lucru aşa cum trebuie să umbli cu o operă de artă proaspăt restaurată. Mihnea îmi mai dădea câte ceva la mână. Devenisem sau eram pe cale de a deveni paranoică, privind strâmb chiar şi acest ajutor pe care se străduia, stângaci, să mi-l ofere. „Vrea să scape de mine mai repede.” „Vrea să fie sigur că nu-mi las vreun lucru, să n-am pretext să mă întorc după el.”

          Nu vorbeam. Ce să-ţi spui în câteva ore rămase? Cum mai dispreţuim timpul! Îmi veneau în minte atâtea ore şi ore şi ore pierdute fără rost de-a lungul vremii. Aş fi dat orice să-mi pot aduna orele irosite, să le adaug scurtului timp care-mi mai rămăsese de petrecut cu Mihnea. Dar oare aş fi ştiut ce să fac cu ele? Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata valoare.

A venit cu repeziciune dimineata. Nu putusem să dorm. Nici Mihnea. Doar ne-am foit, dar nu ne-am spus nimic. Auzisem şi cocoşul vecinilor, de care făcusem haz în nopţile anterioare când ne prindea ora 4 râzând, povestind sau ţinându-ne în braţe. Parcă şi cocoşul cânta astăzi altfel.

La 6, Mihnea s-a dat jos din pat, ca de obicei. Peste o oră a plecat la lucru. Nae urma să vină în jur de 9. Nu-mi puteam alunga din minte întrebarea de ce Mihnea n-a putut măcar astăzi să mai rămână două ore, până plecam. Dar nu l-am întrebat. Ar fi sunat ca un reproş. Cine are nevoie de reproşuri? În schimb, lipsa acestui gest din partea lui m-a durut mai tare decât despărţirea însăşi. Ne-am luat „La revedere” în grabă, l-am simţit preocupat să plece mai repede („Trebuie s-apară Battista să mă ia!”). Rămăsesem rezemată de tocul uşii, cu mâinile în buzunarele halatului portocaliu şi sufletul suspendat de o întrebare: „Când ne vom mai vedea?”

Înainte ca Mihnea să-mi întoarcă spatele, am prins glas şi am reuşit să i-o adresez, timid. Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri. Aş fi preferat ca răspunsul să fi fost „Niciodată”. O ridicare din umeri înseamnă că nu ştii, dar nici nu te interesează.

Am rămas multă vreme privind în urmă. Aveam senzaţia ciudată că mă văd pe mine, de undeva de sus. Îmi devenisem exterioară mie însămi şi nu puteam scăpa de gândul straniu că n-o cunosc pe tipa care rezema uşa, cu mâinile în buzunare şi cu privirea „baleind” pe stradă în căutarea unui „ceva”. M-am văzut apoi dată la o parte de Nina şi poftită la măsuţa din curte pe care aşezase cafeaua.

E ciudat cum, în momentele de răscruce ale vieţii, ne „lipim” mintea de lucruri fără absolut nicio însemnătate. Îmi amintesc că farfurioara de sub ceaşca de cafea era albă cu dungă verde, un pic ciobită într-o parte, cam în dreptul locului în care venea codiţa ceştii. Încercam să trasez o dreaptă imaginară, între punctul cel mai de sus al cozii şi punctul acela minuscul de pe farfurie din care sărise materialul. Nu-mi reuşea deloc dreapta aia, tot aveam tendinţa să o curbez. Înnebunisem? Unele dureri par atât de greu suportabile, încât le-ai înlocui cu orice. Fie şi cu o dreaptă care nu e deloc dreaptă. Pe Nina am simţit-o privindu-mă cu milă. Vorbea, dar n-o ascultam. După ce-am dat pace farfurioarei şi ceştii de cafea, am făcut o pasiune pentru un punct de pe unghia inelarului mâinii drepte a Ninei, punct din care îi sărise oja lilá. Chiar nimic nu-i perfect? Totul trebuie să fie ciobit, sărit, curb, frânt? După ce mi-a dispărut pasiunea pentru oja sărită a Ninei, mi-am îndreptat toată atenţia asupra pietricelelor cu care era pavată grădina. Erau pietre mici, albe şi gri, un tot pestriţ, cum e şi viaţa. Când eram copil, priveam fix o anumită piatră şi aşteptam o minune. Construiam o lume imaginară în jurul unei pietre şi eram convinsă că, dacă o voi privi îndeajuns, se va deschide şi din ea vor răsări acele zâne şi acei feţi-frumoşi despre care citisem. Alteori, dintr-o piatră, făceam un castel strălucitor. În care bineînţeles  aş fi intrat dusă de Prinţul-cel-frumos pe calul lui alb. „Şi au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi”… până la adânci bătrâneţi. Formula aceasta mă obsedase încă din copilărie, chiar dacă abia mai târziu am înţeles mirajul traiului împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Abia mai târziu am înţeles, atunci când n-am mai ştiut sau n-am mai putut să fac dintr-o piatră castel şi dintr-un gând pe Prinţul-cel-frumos.

Acum, nu ştiu ce aşteptam de la pietrele din grădină. Cert e că, la un moment dat, am zărit ceva sclipind. M-am ridicat să văd ce este şi am aflat un inel. Un inel cu piatră. L-am arătat Ninei, dar mi-a spus că nu ştie al cui este şi mi-a propus să-l păstrez. L-am aruncat la loc. Cine l-a pierdut, să-l găsească. În scurtul timp al şederii mele în Italia, primisem două inele: unul de la Lola, altul de la „pietre”. Numai pe cel pe care mi l-am dorit nu-l primisem. Mai lasă, mai lasă-mi inelul… ce nu mi l-ai dat niciodată!

După ce am băut cafeaua şi am „conversat” cu Nina, am găsit energii nebănuite cu ajutorul cărora am reuşit să mă îmbrac. Nae trebuia să sosească. Până atunci, crezusem că nu sunt în stare să urăsc. Am aflat că da şi încă, în mod nedrept, pe cine nu trebuie. Toate frustrările, toate neîmplinirile mele legate de Mihnea le adunasem, le transformasem în ură pe care o revărsam, în gând, asupra lui Nae, vinovat, desigur, nu doar pentru că îndrăznise să se bage în viaţa mea, stricând, cinci zile mai devreme, ceea ce oricum avea să se strice, ci şi pentru faptul că lui Mihnea nici prin cap nu-i dăduse să îmi propună să-mi amân plecarea cu o săptămână, cu două, până când indispensabilul Nae ar fi avut iar maşina liberă.

Când mi-am luat bagajul, am mai aruncat o privire camerei. Văzusem, cândva, un film în care o femeie, împreună cu soţul ei, îşi câştigau traiul astfel: colindau lumea şi dădeau o reprezentaţie în care ea se aşeza ţintă, iar el arunca zeci de cuţite, trasând, astfel, conturul trupului ei. Pentru o clipă, m-am văzut ca fiind eu în locul aceleia. Doar că, pe mine, cuţitele mă nimereau.

Plecam. Şi nici măcar nu aflasem cine-i Lăcrămioara. Am aruncat o ultimă privire spre caiete şi o străfulgerare de gând m-a îndemnat să le iau. Aveam nevoie să termin lectura. Mai ales că Mihnea mă asigurase că, până la sfârşit, voi afla. Dar nu puteam face asta. Din păcate, buna-cuviinţă mi-e ca o haină, chiar şi în momentele de rătăcire a minţii.

Nu fusese rostită nicio vorbă, nici un definitiv „Adio!”, dar am ştiut (chiar nu ştiu cum, de unde am ştiut) că se terminase. Fără să înţeleg de ce, fără să am măcar o bănuială. Un fel de cunoaştere ca un deja-vu; nu ştii cum, unde, când ai mai trăit o situaţie, dar îţi e clar că ai mai trăit-o. Eu cred că o trăisem doar în spaimele mele. Şi aş fi crezut că nu e de-adevăratelea, dacă Nae nu s-ar fi înfiinţat, vesel nevoie mare, să mă scoată din rătăciri:

-         Da’ ce sunteţi aşa supărată? Ştiu că v-am stricat planurile plecând mai devreme, şi-mi pare rău. Dar aveţi toată viaţa înainte. O să vă tot duc şi-o să vă tot aduc, pân-oţi hotărî să v-adunaţi într-un loc. Eu abia aştept să vă iau banii. He, he, he!, încercase Nae să glumească.

Taci, să nu te trezeşti cu una peste ochi!

„Stricat planurile”! Aşa se cheamă la Nae când desparţi doi oameni care se iubesc.

Încă mai credeam că între Mihnea şi mine fusese iubire. Şi nu înţelegeam că, dacă ar fi fost aşa, nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Şi că bietul Nae nu „stricase” nimic, pe principiul de bun-simţ că nu poţi strica ceea ce e dinainte stricat.

Când mi-am luat „La revedere” de la Nina, cu lacrimi în ochi (cred că a înţeles că lacrimile nu-i fuseseră adresate), mi-am luat adio şi de la o parte din suflet – fărâme rătăcind printre pietrele din grădină, dansând în jurul strălucitorului inel misterios. Inel, inel de aur…

Plecam. Şi, chiar dacă nimeni nu-mi spusese, am ştiut că nu mă voi întoarce niciodată.

Scrisori netrimise (16)

„Şi era noapte…”

De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricât de mârşave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut toate motivele s-o facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel? Dacă nu ne-am zguduit atunci din temelii până la a nu mai fiinţa, să ne vedem mai departe de trădările noastre. Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte. Şi totuşi, de la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutermură întreg universul.

Dar explică asta unui copil!

Alexa a venit hohotind de la şcoală. Am auzit-o din camera mea, unde citeam caietele lui Mihnea, şi, evident, m-am speriat. Am crezut că i se întâmplase ceva îngrozitor, după felul nestăpânit în care plângea, după forţa cu care trântea uşile. Fiind singurul adult din casă, m-am grăbit să urc scara până la ea, să aflu numaidecât ce se petrece. În drum spre camera ei, culeg ghiozdanul care fusese abandonat, cu furie, pe trepte. Am găsit-o aşezată pe jos, cu genunchii strânşi la gură, în poziţia fetusului în uter. Mai mult decât hohotele ei, pe care, cu ruşine mărturisesc, după ce am constatat că era întregă, vie, că nu-i curgea sânge, eram tentată să le pun pe seama răsfăţului, m-a impresionat poziţia în care am găsit-o. Omul adoptă, instinctiv, această poziţie ori de câte ori simte nevoia de o mare mângâiere, atunci când vrea să se simtă apărat, aşa cum, probabil, s-a simţit numai şi numai în pântecele mamei. Eu însămi mă strânsesem în felul acesta, încovoindu-mi spatele şi ţinându-mi genunchii în braţe, ori de câte ori simţisem povara vieţii, ori atunci când mă simţeam mânjită de vulgarităţile exterioare, sătulă, sleită, obosită, trădată. Pentru prima oară, am privit-o pe Alexa cu alţi ochi, mai bine zis cu altă inimă. Chircită pe podea, într-o postură care parcă voia să spună „Vreau la mama!”, Alexa nu mai era deloc copilul răsfăţat, pe care-l blamasem de câteva ori, pe care chiar încercasem să-l corijez. Şi am simţit, nu ştiu cum, prin ce fire nevăzute care leagă simţurile noastre la o cunoaştere universală, general valabilă, că în momentul acela, Alexa, de fapt, nu mai era un copil. Că ceea ce se întâmplase o determinase să crească dintr-odată, chiar dacă, fizic, rămânea o copilă. O creştere înainte de vreme, cum altfel decât dureroasă.

Luând-o în braţe şi mângâind-o, am aflat, după încercări repetate, motivul acelei prăpăstii în care Alexa părea să fi fost aruncată de cineva. Se însurase domnul profesor de istorie. Mai întâi mi-am zis că, Doamne fereşte, fata suferă de vreo boală psihică ce o determină ca, la aflarea unei veşti oarecare, bucurându-se sau întristându-se, să nu se poată opri din plâns. Dar la scurtă vreme, Alexa mi-a infirmat teoria, lăsându-mă să înţeleg cât de îndrăgostită era de acel profesor. N-am vrut să par nici uimită, nici şocată, nici contrariată, străduindu-mă numai să-i explic cu argumente „de oameni mari” cât de greşită era atitudinea ei, cât de păguboasă această îndrăgosteală nefirească, aducătoare de neîmpliniri şi adânci nelinişti.

Totuşi, pe măsură ce argumentele mele avansau, părând că încep să prindă sens în mintea ei, se întâmpla contrariul cu mine: deveneam din ce în ce mai neconvinsă, mai puţin încrezătoare în demonstraţia mea. Căci, în timp ce eu vorbeam de lucruri palpabile şi cu sens, cum ar fi diferenţe de vârstă şi de statut, plânsul Alexei vorbea despre esenţa sentimentelor, care nu dă doi bani pe argumente raţionale. Indiferent de condiţiile exterioare, de contextul în care lucrurile se întâmplă, mai mult sau mai puţin firesc, trăirea este aceeaşi. O trădare este o trădare şi amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conştient sau nu de răul pe care ţi l-a făcut. Mi-am amintit că şi eu mă simţisem trădată adeseori, de cele mai multe ori fără ca cel „vinovat” să aibă habar de aceasta. Ori de câte ori ţesusem iluzii în jurul unei persoane, unui posibil eveniment, depăratrea de rezultatul imaginat mă azvârlise în braţele disperării, uitând că, de fapt, încă din capul locului probabilitatea ca acel eveniment să se producă fusese zero. Ce păgubos fel de a fi, acela de a nu te putea bucura de clipa prezentă, fără să te gândeşti la „mâine”, la ceea ce se va întâmpla cu iluziile tale! Am invidiat întotdeauna pe acele prietene sau colege ale mele care aveau o uşurinţă extraordinară în a se despărţi: de oameni, de visuri, de iluzii. Eu, orice banală renunţare la vis, orice iluzie spulberată am resimţit-o ca pe o dezintegrare a fiinţei, ca pe o împrăştiere a eului în mii de bucăţi. După orice pierdere sentimentală, încercam să mă refac din acele frânturi, să mă reconstruiesc, încercând să aflu eu, de fapt, cine sunt: cea de dinainte sau cea de după. De fiecare dată, nu mai regăseam o persoană cunoscută, de fiecare dată ceva se schimbase, ca-ntr-o transformare chimică ireversibilă.    

M-am străduit s-o liniştesc pe Alexa aşa cum am putut, înţelegând-o, totodată, desigur neexagerând proporţiile micii ei drame. Mi-a aruncat aproape cu răutate:

-         Ce-ţi pasă ţie? Tu îl ai pe Mihnea!

Apoi, dându-şi seama că a exagerat, a schimbat vorba:

-         Să nu-i spui mamei! Te rog!

Mda. Drama părinţilor: aceea de a nu cunoaşte dramele copiilor.

M-am simţit neputincioasă în a gestiona criza Alexei, în ciuda anilor mei şi a unei oarecare experienţe. Cine spune că vârsta te face cunoscător în toate?

Seara, i-am povestit lui Mihnea şi l-am rugat să aibă grijă de Alexa după plecarea mea. I-am spus că bănuiesc că are o sensibilitate mult mai mare decât lasă să se vadă. Mihnea m-a dezamăgit şi de data aceasta. N-a înţeles nimic. A început s-o judece pe Alexa după aceleaşi criterii după care ar judeca-o orice om simplu, total necunoscător în ale sufletului. Ne-am certat şi din cauza asta. I-am spus că un om rănit, cu atât mai mult cu cât este un copil, nu are nevoie să fie judecat şi certat, ci înţeles şi ajutat cu multă răbdare şi infinită grijă. Parcă vorbeam la pereţi. Din ce în ce mai mult, Mihnea se îndepărta de imaginea pe care mi-o făcusem despre el la început. Şi parcă asistam la o dedublare între el, cel din faţa mea, şi acela care îi scria Lăcrămioarei. Oare să nu mă fi vindecat? Să fi fost şi aceasta o altă iluzie?

Am adormit târziu, cu genunchii la piept, cu spatele încovoiat şi cu sufletul chircit, asemenea unui prunc încă nenăscut. Şi era noapte…