Metanie - Radu Gyr

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Și din lacrimă velință
Pentr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Și din fiecare rană

O cădelniţă pe cer;

Şi din orișice dezastru
Sau crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Și un zâmbet înţelept.

Scrisori netrimise (9)

Mă bântuie sărăcia lumii, sub diversele ei forme. Probabil din dorinţa de a uita propria-mi sărăcie. Mai întâi, oameni săraci din ţara mea. Am întâlnit câţiva, pe vremea când nu ştiam cum e să-ţi numeri banii. Avea cine. O „armată” de contabili se îngrijeau de încasările mele. De cheltuieli aveam eu grijă. Şi, mai ales, Rozica.

          La cofetăria în care intram frecvent, era un băiat, să fi avut optsprezece ani. Uşor retardat, scăpat probabil de pe la vreo casă de copii. Stătea la uşă, mă obişnuisem cu prezenţa lui zdrenţăroasă, făcea aproape parte din decor. Nu cerea bani, nu stătea cu mâna întinsă. Îşi dăduse singur o sarcină, pe care şi-o luase cât se poate de în serios: deschidea uşa tuturor celor care intrau şi ieşeau. N-avea importanţă dacă primea sau nu ceva. Îi mulţumeam şi îi întindeam bani. Când mă grăbeam foarte tare, doar îi spuneam „mulţumesc”. Răspundea, invariabil, cu „săru`mâna”. Odată, îmi căzuseră nişte bani din buzunar. M-a strigat: „Şefu `, ţi-a căzut banii, bre!”. Şi, pentru că mă uitam nedumerit în jur, neştiind dacă mie mi se adresează, s-a aplecat, i-a ridicat şi mi i-a întins. Erau destul de mulţi. Am luat câteva bancnote şi i le-am pus în palmă. Le-a studiat, a oprit una singură, iar pe restul mi le-a înapoiat. La întrebarea mea nedumerită „Nu le vrei?”, a râs în felul său tâmp, râs urmat de nelipsitul „săru`mâna”. Insistând asupra întrebării, am aflat motivul refuzului: „Păi dacă mata n-o să mai ai bani, de unde-o să-mi mai dai mie când îţi deschid uşa?”. Am râs şi eu. Dar în secunda următoare, ceva s-a clătinat în mine, sub impulsul raţionamentului ieşit de sub ţeasta păduchioasă. Care va să zică, important nu era să aibă el bani, ci eu, ca să nu-mi pierd obrazul în faţa lui la o adică. Mai mult, „jocul” nostru de-a deschisul uşii şi întinsul banilor nu trebuia să înceteze, fiind mai mult o relaţionare, decât o necesitate strict materială. Am fost înduioşat, aceasta fiind prima fiinţă care se gândea la banii mei astfel, la cum să fac să mi-i păstrez, mai degrabă decât cum să facă ei să mi-i cheltuiască. Acasă, i-am povestit Rozicăi întâmplarea, cu un entuziasm care n-a reuşit să-i stârnească decât dezgustul: „Mai scuteşte-mă cu păduchioşii tăi! Altceva mai vesel n-ai găsit să-mi povesteşti? Spune mai bine dacă te-ai mai întâlnit cu cineva din lumea politică! Tot nu te-ai hotărât să intri în partidul ălora? Că de când te curtează! N-ai nicio ambiţie! În schimb, îţi pierzi vremea cu orice zdrenţăros de pe stradă. Du-te şi spală-te pe mâini, să nu fi luat microbi de la ăla!”

Dezumflat şi cu sentimentul celui care-a coborât în halta greşită uitându-se lung după coada trenului, i-am replicat numai: „Nu de astfel de păduchi şi microbi se moare. Sunt alţii mult mai periculoşi şi, din păcate, e mult mai greu a lupta cu ei.”. „Vorbeşti de parcă n-ai fi doctor! Auzi, dragă, de ce nu te-ai făcut tu mai bine preot?”, a mai zis şi a plecat, plictisită, fără să mai aştepte răspunsul. Ce-i drept, o nimerise. Târziu am aflat că vocaţia mea era mai degrabă aceea de „doctor” de suflete decât de trupuri. Noi, medicii, suntem nişte bieţi limitaţi, cu toată ştiinţa cu care ne-ndopăm. Dregem, cârpim, facem omul „ca nou”, dar numai acolo unde ar trebui să umblăm n-avem nicio putere – la cauze. Unii dintre pacienţii mei mă priveau ca pe un ciudat când, în faza premergătoare operaţiei îi întrebam când au fost ultima oară la Biserică, de când nu s-au mai spovedit, dacă au credinţă, dacă se roagă sau măcar dacă se roagă cineva pentru ei. Acolo unde primeam răspunsuri negative, dublam eu rugăciunile. Oricum, nu intram niciodată în operaţie înainte de a spune „Tatăl nostru”. Nicio abilitate, nicio ştiinţă, nicio diplomă şi niciun bisturiu nu-ţi sunt de folos fără ajutor de la Dumnezeu. Aici, în Italia, nu mai am astfel de conversaţii cu pacienţii, Battista m-ar desfiinţa. Şi-aşa am fost la un pas de a părăsi spitalul, când a încercat să mă convingă să dau jos de pe peretele cabinetului o icoană cu Maica Domnului, căreia el îi spune Maria sau Mary, ca şi nevestei lui. „Eu sunt protestant, şi o consider pe Maria o femeie obişnuită. Nu înţeleg de ce o veneraţi.” „Iar eu te consider pe tine un tâmpit irecuperabil, şi totuşi te suport în fiecare zi. Va trebui să te hotărăşti acum, pe loc – mă dai afară sau mă păstrezi. Dar, dacă mă păstrezi, rămâne şi icoana!” S-ar zice că are încă destulă nevoie de mine, dacă mai lucrez şi acum cu el.

          Gore, fostul meu partener de tenis, profesor de sport la o şcoală de copii „cu probleme”, îmi povestise odată despre devotamentul şi corectitudinea acestora. „Am luat doi la mine acasă, să-mi bată covoarele. Am făcut greşeala să nu le spun până când. I-am lăsat în curte, am intrat în casă, cred că am cam exagerat cu băutura şi m-am culcat. Asta era pe la prânz. M-am trezit pe la nouă seara şi mi-am adus aminte de ei. Erau tot acolo, bătând la covoare.”

De altfel, am avut ocazia să mă conving şi singur cum stau lucrurile. Într-una din zile, ne-am dus la sala de sport a şcolii, să jucăm baschet. Doi dintre copii s-au înfiinţat imediat lângă maşina mea, întrebându-mă dacă vreau să mi-o spele. Cum abia o scosesem din spălătorie, le-am mulţumit, zicând că nu-i nevoie, dar, pentru că s-au oferit, le-am dat nişte bani. Au ezitat înainte să-i ia, privind întrebător către Gore. Apoi imediat m-au întrebat ce să facă în schimbul acelor bani. Am dat să protestez, cum că n-ar fi nevoie, dar Gore mi-a făcut semn. Acolo îi învaţă că banul se câştigă muncind. Neavând altă inspiraţie, le-am spus să păzească maşina, crezând că s-or duce şi ei la joacă şi-şi mai aruncă din când în când un ochi către ea, chit că nici de asta n-ar fi fost nevoie. Am uitat de ei, bineînţeles. Ne-am luat cu jocul, apoi cu poveştile... Când am ieşit din sala de sport, se înnoptase bine. I-am găsit dormind în fund, unul în faţa, altul în spatele maşinii, rezemaţi de ea. Nevenindu-mi să cred că fac asta din proprie iniţiativă, l-am întrebat pe Gore dacă nu cumva acolo sunt bătuţi şi execută de frică. Mi-a infirmat teoria, adăugând: „Şi fii convins că nu banii tăi i-au dat pe spate. Oricum i-au luat cei mai mari; aici e o junglă, în care ei s-au adaptat foarte bine. Dar faptul că i-ai întrebat cum îi cheamă, câţi ani au, că unuia i-ai spus că are ochi frumoşi, că pe celălalt l-ai ciufulit în glumă, a contat mai mult pentru ei decât toţi banii din lume. În privinţa asta, sunt mai sensibili decât copiii normali. Bag mâna-n foc că, dacă i-ai pune să alerge după maşină, ar scoate sufletul din ei, dar nu s-ar opri.”

          Da. Până la urmă, nu toţi suntem la fel? Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să-nţeleg că sunt iubit?

Şi iată-mă ajuns în situaţia în care îmi lipsesc şi una şi cealaltă. Şi culmea! Acea împlinire sufletească după care atât de mult tânjesc e condiţionată de prima lipsă – aceea materială. Căci n-aş îndrăzni, Lăcrămioară, să te poftesc în viaţa mea, să-ţi cer să-mi fii o prezenţă şi fizică a fiecărei zile care-mi este dată, câtă vreme n-aş şti ce pot să-ţi ofer de azi pe mâine. Cine spunea că banii n-aduc fericirea?

Scrisori netrimise (8)

Dragă Lăcrămioară,

Îmi îndrept gândurile tot către tine... către cine altcineva? Astăzi sunt bântuit de amintiri. E duminică, stau în casă şi mă gândesc ce minunat ar fi să te afli aici. Vremea de afară, vântul năpraznic îmi amintesc de o altă zi în care parcă vremea era hotărâtă să smulgă totul din rădăcini. Pe vremea aceea încă mai trăia tatăl meu. Bătrân, şubrezit, dar încă mai pâlpâia, ca o lumânare gata să se stingă. Dădusem o fugă până la el, la ţară, una din rarele evadări din carapacea conjugală, spre a-mi vizita sărmanul tată rămas cu desăvârşire singur. Nevasta mea nu mă însoţea niciodată, chiar dacă nu avea ceva de făcut. Nu-i plăcea bătrânul, deşi el o iubea şi mă întreba mereu „Rozica ce mai face? Ea unde-i, de ce n-a venit?”. Asta până într-o zi când, enervat de faptul că îi e ruşine de rădăcinile mele (nu mai zic că se ruşina chiar de ale ei, atunci când, ajunsă „mare doamnă”, s-ar fi vrut eventual vreun pui de prinţ sau măcar de  preşedinte), am strigat la bătrân, rugându-l să nu mai pună întrebarea aceea care nu făcea altceva decât să răsucească un cuţit în rană. Ce-i drept, n-a mai pus-o niciodată, dar avea un fel al lui de-a mă privi – cu o durere amestecată cu reproş - că nu mai era nevoie de cuvinte. Uneori îmi arunca în doi peri, crezându-se subtil: „Mai spune-mi ce faci, că despre ce nu faci nu-i greu de bănuit!”. Sau: „Cu viaţa cum te mai ai?”; „Pe-acolo, pe la oraş, de ce se mai moare? Că noi la ţară murim de bătrâneţe. Pe la voi se moare de oftică şi de-atâta izmeneală. Că dacă v-aţi îndepărtat de Dumnezeu şi de părinţi...”

Prin „izmeneală”, tata înţelegea „snobism”. În rarele ocazii când ne vizitase, văzuse cam ce lume ne calcă pragul şi mirosise bine, cu nasul celui cu rădăcinile bine înfipte în pământ, atmosfera snoabă în care ne învârteam şi în care mă lăsam „târât” de Rozica, deşi nu-mi plăcea, dar voind să-i fiu pe plac, înţelegând prin aceasta una dintre dovezile că o iubeam. Am înţeles târziu că nu trebuie să-ţi joci sufletul în picioare pentru nimeni, oricât de mult l-ai iubi. Asta ne e tendinţa celor care ştim cu adevărat să dăruim: facem orice de dragul celuilalt, uneori cu preţul pierderii identităţii de sine. Întotdeauna unul oferă mai mult, iar celălalt funcţionează pe post de absorbant, mai vrea, mereu şi mereu; dacă nu eşti puternic, te trezeşti într-un punct secătuit de vlagă şi incapabil de regenerare. Sufletul se regenerează mult mai greu decât ţesuturile.

Despre cercul nostru de cunoştinţe, Rozica nu vorbea niciodată ca despre X sau Y sau Z. Întotdeauna o auzeai spunând: doctorul cutare, ministrul sănătăţii, domnul colonel-doctor, domnul judecător de la Înalta Curte de Casaţie, etc. Încerca să epateze astfel chiar şi pe bietul tata, simplu învăţător de ţară, arătând interlocutorului cam prin ce lumi se învârtea dumneaei, chiar dacă în lumile acelea ajunsese prin intermediul meu. Când venea însă vorba de părinţi, schimba iute subiectul, neputându-se adresa în acelaşi mod – cu cine ştie ce titluri – cu grija ca nu cumva s-o întrebe careva de origini. Odată, îşi umilise propriul tată care îndrăznise s-o caute la spital (era asistentă) fără s-o anunţe.

- Ce-i cu tine? Cum îndrăzneşti?!

Omul, îmbrăcat ţărăneşte, cu cizme de cauciuc în picioare, ţinându-şi căciula în mâini, dăduse să explice:

- Rozi, m-a trimis doctoriţa din sat... să mă caut. Am zis că-i mai bine să vin aici, unde sunteţi voi.

Şi cum, pe lângă ei începuse o foială de medici şi asistente, ea a continuat adresându-i-se ca unui străin:

- Mergeţi jos la recepţie şi staţi la rând cu toată lumea! Ce-i aici, Armata salvării?

Omul, năuc, n-a mai îndrăznit să zică nici pâs, dar, cu încăpăţânarea ţăranului plecat să rezolve o treabă, m-a căutat pe mine, întrebând o asistentă, dându-se drept un vecin de-al socrului meu, zicând că are să-mi transmită ceva. Avea ochii plini de lacrimi şi cu greu am smuls de la el motivul suferinţei. „Grijania lor de copii! Că dacă acuma mi-a îngheţat sângele-n vine, de nu mai am circulaţie, o fi pentru c-am stat iarna la căldură, nu că luam gerurile Bobotezii în nas, să mă duc la muncă, să am cu ce-i creşte!” Când i-am reproşat mai târziu Rozicăi, spunându-i că nu trebuia să se poarte astfel, mi-a replicat: „Părinţiii sunt datori să ne crească, apoi să nu ne stea în cale dacă n-au fost în stare de ceva mai bun în viaţă!”. M-a făcut să-i promit că n-o să-l mai primesc niciodată pe tatăl său în spital. Culmea, i-am promis! Îmi călcam în fiecare zi pe suflet, mutilându-l, mă sufocam în pielea mea, dar aveam o ceaţă pe ochi care mă împiedica să văd limpede. Astfel că tata, în loc să întrebe „Cum te mai ai cu viaţa?” mai bine ar fi întrebat „Cu tine cum te mai ai?”. Ajunsesem să mă urăsc, fără să ştiu de ce.

          Ziceam de ziua în care am fost la el. L-am găsit în curte, pe vântul ăla duşmănos, îmbrăţişându-şi nucul.

-         Tată, ce-i cu tine? De ce stai aici?

-         Păi nu vezi? Ce-ai vrea să fac? îmi zise ca despre o evidenţă pe care eu mă încăpăţânam să n-o observ, motiv să-mi strige cu enervare:

-         Mă băiete, eu nu te-am făcut prost! Ce-i aşa greu de priceput? Numai pe el îl mai am!

L-am desprins cu greu din îmbrăţişarea aceea, explicându-i – de parcă n-ar fi ştiut! – că, dacă e să-l smulgă vântul din rădăcină, el nu i-ar fi de folos.

- Eeei, ce ştii tu? V-aţi sulemenit de tot sufletele pe-acolo pe la oraş. Înconjuraţi de-atâtea betoane, cred şi eu că nu mai auziţi glasul unui pom care plânge... Unde merge lumea, băiete? Şi voi încotro vă-ndreptaţi? Ştiu şi eu că – ori cu mine, ori fără mine – dacă i-o fi nucului soarta să-l dezrădăcineze, nu mă pot opune. Dar una e să mori singur, alta să fii îmbrăţişat de cineva. Că ceasul tot vine... Uite, totdeauna mi-am imaginat că eu o să mor primul. Mai întâi, am crezut c-o să mor înaintea maică-tii. Aşa am şi vrut. N-a fost să fie. Apoi, c-o să mor înaintea nucului. Mă vedeam ducându-mă lângă el, în ceasul acela, să nu fiu singur, să-l simt lângă mine. Dacă mi-l smulge, mie cine să-mi vegheze plecarea?

A oftat şi-a turnat în două pahare ţuică. Apoi a continuat:

- Nu te uita la mine ca la un nebun! Stai liniştit, o să mor cu mintea întreagă.

După o pauză, a simţit nevoia să-mi explice, oftând:

- Nucul... e mai mult decât un pom. Într-un fel, când mă uit la el, parcă îmi retrăiesc viaţa. Poţi să mă crezi un bătrân senil şi sentimental... Dar eu, în jurul acelui nuc, am trăit clipele mele de fericire. Omul se-agaţă de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce. Sub nicio formă, cu niciun chip...

Nici eu nu pricepeam astfel de lucruri când eram tânăr. Mi-aduc aminte... bunicul avea o soră – Sonia. Nu fusese căsătorită niciodată şi n-avea copii. Ne considera pe noi ca pe copiii ei, răsfăţându-ne din cale-afară. Era o femeie cât se poate de normală, dar avea şi ea o ciudăţenie. Avea o rochie, o rochie de bal, pe care o îmbrăcase o singură dată când era tânără, nu o spălase niciodată, o ţinea într-un dulap şi, când şi când, se mai uita la ea. Uneori, de sărbători, o-ntindea pe pat. Am întrebat-o o dată ce-i cu rochia aia. Mi-a spus că-n ea era îmbrăcată singura dată când a dansat cu bărbatul pe care-l iubise mult, cu care a crezut că se căsătoreşte, dar n-a fost să fie. Am sfătuit-o, făcând pe deşteptul, mai bine să vândă rochia, să nu se mai tortureze privind-o, iar pe bărbatul acela să încerce să-l uite. M-a privit ca pe un picat din lună şi mi-a vorbit simplu dar ferm: „Cum să uiţi ce ai iubit mai mult? Şi-apoi, cum să vinzi? Orice e de vânzare, înafară de ceea ce iubim.” Nu pricepusem eu mare lucru, eram şi prea tânăr şi fără experienţă, dar un lucru îmi amintesc clar, de parcă l-aş trăi şi acum: ori de câte ori vedeam rochia întinsă pe pat, mă treceau nişte fiori... n-aş putea să explic. De parcă o biată cârpă strâsese-n ea toate trăirile omenirii pe care acum i le returna, prin mine. Era un amestec ciudat de sentimente care-mi dădeau fiori pe şira spinării. Un fel de ploaie de vară - şi tunete şi soare şi nori...

Vezi, băiete, şi nu fusese decât o singură noapte. Ce să mai spun de nucul meu care mi-a  fost martor la jumătate din viaţă? Cum să-l las să moară singur?

Dragă Lăcrămioară, de ce-ţi spun ţie toate acestea? Poate pentru că simt că m-ai înţelege. Poate pentru că eu n-am un nuc, precum tatăl meu, la care să mă duc să-i spun. O, el vorbea mult cu nucul. N-avea cu cine altcineva. Şi-apoi zicea: „Măcar ăsta nu te contrazice! Nici nu te ceartă, nici nu te judecă. Ba încă nu-mpărtăşeşte nimănui taina ta. Ce motive ai avea atunci să spui ce te doare unui om? Despre care nici măcar nu ai garanţia că te-nţelege...”

- Dar nucul te înţelege, tată? Şi ce garanţii ai?

- O, da! Te înţelege şi-ncă cum! Dar asta n-o puteţi pricepe voi orăşenii, schimonosiţi de-atâta politeţe mincinoasă, voi care aţi transformat cuvântul în armă, de parcă Dumnezeu ne-a lăsat graiul să ne încăierăm...

Acesta era tatăl meu, dragă Lăcrămioară, pe care tare mult mi-aş fi dorit să-l cunoşti!

HIA International Haiku Contest

 http://www.haiku-hia.com/cont_en.html

 Premiu la al 12-lea concurs internaţional al Haiku International Association, sub prezidenţiatul dr. Akito Arima, Tokyo, Japonia

Florentina Loredana Dalian (Romania)　フロレンティナ Ｌ・ダリアン（ルーマニア）

Leaving behind　　　　　　　　　　　　  あとには
a sad lotus in bloom　　 　　　　　　　悲しげな蓮の花　
an alone rower　　　　　　　　　　　　　 ひとり漕ぐ

Lăsând în urmă
tristă floarea de lotus-
singur vâslaşul

Scrisori netrimise (7)

Revelionul l-am petrecut în casa unor italieni înstăriţi, capul familiei fiind şeful secţiei chirurgie a spitalului în care lucra Mihnea. Îmi spusese că relaţiile dintre ei nu erau tocmai bune, însă Battista – celebrul doctor – făcea tot posibilul să-l ţină pe Mihnea de partea lui. Mirosise bine că, deşi era numai asistent (şi fără acte-n regulă), cunoştinţele medicale ale lui Mihnea le egalau şi chiar le depăşeau uneori pe ale sale. Nu prea înţelegea el cum fusese posibilă o astfel de ratare a carierei, deşi Mihnea îi explicase cu sinceritate, fără să ocolească vreun detaliu: mai întâi, răzbunarea doctorului H., care-l dăduse afară din spital, profitând de influenţa pe care o avea să-i facă şi reclamă pentru fapta lui necugetată, deşi fusese pusă în slujba pacientului; pe de altă parte, despărţirea de soţie, după ce pusese tot sufletul şi toţi banii câştigaţi cu greu, după ani de muncă, într-o relaţie din care avea să plece cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă târând un geamantan cu pijamale, ceva şosete şi alte mărunţişuri personale, printre care şi vreo câteva cărţi de specialitate. Femeia fusese chiar generoasă, strigându-l din poartă: „Ţi-ai uitat fularul!” şi alergând după el să i-l restituie. Restul – casa, grădina, maşinile, cele două apartamente de închiriat şi firma - nu erau uitate, fuseseră lăsate de bunăvoie femeii care nu acceptase să-i ofere cel puţin copilul pe care el şi-l dorise atât de mult. Desigur, toţi îl priveau cu suspiciune pe Mihnea, aproape nevenindu-le să creadă.       

Battista avea o soţie cel puţin interesantă, genul de femeie care n-aş fi putut fi eu, de exemplu, niciodată. Anume femeia care, deşi neîndreptăţită prin nimic a avea pretenţii sau a cere prea mult de la viaţă, ştie exact ce urmăreşte, cunoaşte căile prin care să ajungă la ţel – preţul nu contează - şi care îşi ţine bărbatul nu sub papuc (ce atâta blândeţe!), ci sub bocancul mărimea 42 apăsat ferm pe grumaz, gata să-l sufoce la prima mişcare greşită. Mihnea, care-l asista adesea în operaţii, spunea că Battista nu îndrăzneşte să închidă mobilul nici măcar într-o atare situaţie. Mai mult, o asistentă are rolul de a prelua pe loc apelurile consoartei şi de a i le transmite instantaneu. Odată, Mary (a se citi meri, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenţia ca umilul ei sclav, pardon, soţul, să iasă din operaţie şi să-i ducă de urgenţă o anume pereche de pantofi la pus flecuri, pe care îi căşunase să-i încalţe la recepţia din seara respectivă. Cum doctorul avusese tupeul să pună viaţa pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soţii, şi-a primit plata cu vârf şi-ndesat: o săptămână de „gardă forţată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouţi şi de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary.

Întrebarea ivită automat când afli astfel de istorii adevărate o ştim: bine, bine, ea e cum e (să evităm cuvintele dure), dar cu el ce nu-i în regulă? Întrebarea mi-am pus-o şi eu. Până când i-am dat în cap cu o altă-ntrebare: până la urmă, care era diferenţa dintre mine şi Mary, exceptând zecile de perechi de pantofi în plus, de partea ei, precum şi zecile de centimetri tot în plus şi tot de partea ei – de-a lungul şi de-a latul, oricum ai privi? Păi diferenţa era - şi culmea! tot în favoarea ei – că, în timp ce ea avea un om să-i poarte de grijă, eu îmi purtam de grijă singură, cum mă pricepeam, cu rezultate uneori dezastruoase; apoi, în timp ce faţa ei ca o lună plină şi veşnic flămândă n-avea niciun rid, a mea începuse deja să dea semne de oboseală, cu toată strădania de a masca. Că de părul albit mai mult de jumătate nu mai vorbim! Şi-atunci? Aveam vreun motiv să cred că aş putea fi mai presus de ea în vreo privinţă? Nu. Dimpotrivă. Studiind-o fără să vreau, îmi puneam întrebarea dacă femeile de acest fel deţineau secretul reuşitei în viaţă – să nu-ţi pese de celălalt, de dorinţele lui, de orgoliul şi demnitatea pe care ar trebui să i le protejezi, nu să le terfeleşti. Să nu-ţi pese de nimic, cu excepţia modestei tale persoane pe care ţi-o imaginezi centrul universului. Siguranţa pe care o afişa Mary şi aerul de superioritate cu care privea pe toată lumea, dar mai ales pe mine, îmi întărea convingerea că da, secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăţi şi fără sentimente.

Să nu fiu nedreaptă, trebuie să recunosc că Mary se dovedise o gazdă perfectă. Chit că pregătirile nu le făcuse ea, ci „la ragazza”, tot o româncă.

La ragazza avea şi un nume, pe care Mary nu se obosea să-l reţină – Ligia. Am fost surprinsă s-o găsesc aici, mi-a făcut complice cu ochiul, semn că ştiam noi ce ştiam şi mi-a strecurat într-un moment în care m-a prins singură:

-         Ştiţi, m-am hotărât să devin o doamnă.

-         Bravo, zic, gata să vărs băutura pe mine, dar cu un soi de admiraţie, recunosc, pentru puterea ei de a se smulge singură dintr-un mediu pentru care nu era făcută, chit că nimerise de pe centură la bucătărie, dar parcă tot era mai bine. O-ntreb cum îi merge.

-         Bine. Cu scorpia asta mi-a fost mai greu la-nceput, dar am pus-o cu botul pe labe imediat.

-         Cuuum?, întreb de-a dreptul contrariată, gata de data asta să-mi muşc limba. Mi se părea imposibil ca o astfel de mătrăgună, pe care propriul soţ nu reuşise s-o îmblânzească, să fie pusă la punct de o pipernicită şi chiar timidă cum era Ligia.

Mi-a spus pe fugă, amuzându-se de întâmplare, rememorând cu plăcere parcă:

-         Cineva i-a „suflat” c-am fost prostituată. A venit să mă întrebe dacă-i adevărat. Nici nu ştiam ce să-i răspund. Dar am fost sigură că mă dă afară şi-am zis că, dacă tot n-am scăpare, ce să mă mai complic? I-am spus adevărul. Şi ce credeţi? În loc să mă dea afară-n şuturi, mi-a mărit salariul... cu condiţia s-o învăţ şi pe ea. Mă-nţelegeţi... Zicea că ea nu ştie decât să desfacă picioarele. I-am spus că e o artă şi desfăcutul ăla. Că nu poţi să ţi le desfaci aşa cum o face aruncătorul de discobol.

-         De disc, Ligia, aruncătorul de disc se numeşte discobol.

-         Totuna.

Ia te uită la madamme mustaţă! M-a amuzat teribil. Curiozitatea mă îndemna s-o trag de limbă pe Ligia cu privire la metodele didactice folosite – eu ştiam cum se predă engleza, nicidecum... Însă „discoboala” nu ne-a mai dat timp, apărând impunătoare în uşă, astfel că am rămas pentru totdeauna cu lecţia neînvăţată. Dar m-am ales cu-n şirag de dinţi albi-gălbui pe care şi i-a etalat Mary la mine sub formă de rânjet şi în semn de „va fan cullo”, înjurătura cel mai des uzitată de italieni şi a cărei traducere o aflasem între timp. La ei, era aşa ca un fel de bună dimineaţa, ce mai faci?

          Dacă la primit oaspeţi şi sex (!) Mary stătea cât de cât bine sau măcar era în curs de, la capitolul conversaţie era catastrofală. Am apreciat delicateţea lui Mihnea şi-a lui Battista de a evita discuţiile pe teme medicale, făcând un efort vizibil de a schimba subiectul ori de câte ori acestea apăreau involuntar. Astfel că se vorbeau de toate. Până şi de Lenin, la un moment dat. Motiv pentru Mary de a se învineţi la faţă, reproşându-i atroce lui Battista că acest sau această Lenin nu făcea parte din cercul ei de cunoştinţe. Cum îşi permitea să cunoască pe cineva, fără să i-l prezinte şi ei, care s-a sacrificat pe altarul meseriei lui, întrucât dacă el câştiga aşa mult, ei ce-i mai rămânea de făcut decât să colinde toată ziua prin magazine, ceea ce, la un moment dat, putea crea dependenţă, iar dependenţa asta nu-i bună, a auzit ea la coafor c-ar fi un fel de boală a secolului, dar ce-i păsa lui de bolile ei, etc. În timp ce Battista se transformase-n semafor, schimbând culorile de la verde la roşu şi trecând neapărat prin galben, eu şi Mihnea ne-am prefăcut a avea treabă undeva.

          Ce-i ţine pe oameni atât de diferiţi împreună, în timp ce pe alţii, care par făcuţi unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte şi stupide, aberant de stupide uneori? N-am să aflu. Probabil şi aceasta e una dintre întrebările la care n-am să aflu vreodată răspuns.

          Nu conta că nu-mi place compania, nici că nu prea mă distram. Nici n-aş fi avut nevoie. Cu Mihnea, era bine oriunde. Câtă vreme mă ţinea de mână, mă stăpâneau numai certitudini şi sentimente frumoase şi înălţătoare. Când iubeşti, ai fi în stare să săruţi şi broaştele râioase. Când îţi trece, începe să-ţi pută până şi parfumul celei mai minunate flori. Cum care? Lăcrămioara. Ah! Fir-ar să fie! Numai numele ăsta nu trebuia să mi-l amintesc, acum la trecerea dintre ani. Uite şampania, uite şi ceasul...

Îmi pare că Mihnea mă sărută cam rece, cam grăbit. Ce-a fost asta? E drept că nu m-am întrebat niciodată cum trebuie să se sărute oamenii în noaptea dintre ani. Vorbim de cei care se iubesc. Sau care trăiesc această iluzie.