Scrisori netrimise (9)

Mă bântuie sărăcia lumii, sub diversele ei forme. Probabil din dorinţa de a uita propria-mi sărăcie. Mai întâi, oameni săraci din ţara mea. Am întâlnit câţiva, pe vremea când nu ştiam cum e să-ţi numeri banii. Avea cine. O „armată” de contabili se îngrijeau de încasările mele. De cheltuieli aveam eu grijă. Şi, mai ales, Rozica.

          La cofetăria în care intram frecvent, era un băiat, să fi avut optsprezece ani. Uşor retardat, scăpat probabil de pe la vreo casă de copii. Stătea la uşă, mă obişnuisem cu prezenţa lui zdrenţăroasă, făcea aproape parte din decor. Nu cerea bani, nu stătea cu mâna întinsă. Îşi dăduse singur o sarcină, pe care şi-o luase cât se poate de în serios: deschidea uşa tuturor celor care intrau şi ieşeau. N-avea importanţă dacă primea sau nu ceva. Îi mulţumeam şi îi întindeam bani. Când mă grăbeam foarte tare, doar îi spuneam „mulţumesc”. Răspundea, invariabil, cu „săru`mâna”. Odată, îmi căzuseră nişte bani din buzunar. M-a strigat: „Şefu `, ţi-a căzut banii, bre!”. Şi, pentru că mă uitam nedumerit în jur, neştiind dacă mie mi se adresează, s-a aplecat, i-a ridicat şi mi i-a întins. Erau destul de mulţi. Am luat câteva bancnote şi i le-am pus în palmă. Le-a studiat, a oprit una singură, iar pe restul mi le-a înapoiat. La întrebarea mea nedumerită „Nu le vrei?”, a râs în felul său tâmp, râs urmat de nelipsitul „săru`mâna”. Insistând asupra întrebării, am aflat motivul refuzului: „Păi dacă mata n-o să mai ai bani, de unde-o să-mi mai dai mie când îţi deschid uşa?”. Am râs şi eu. Dar în secunda următoare, ceva s-a clătinat în mine, sub impulsul raţionamentului ieşit de sub ţeasta păduchioasă. Care va să zică, important nu era să aibă el bani, ci eu, ca să nu-mi pierd obrazul în faţa lui la o adică. Mai mult, „jocul” nostru de-a deschisul uşii şi întinsul banilor nu trebuia să înceteze, fiind mai mult o relaţionare, decât o necesitate strict materială. Am fost înduioşat, aceasta fiind prima fiinţă care se gândea la banii mei astfel, la cum să fac să mi-i păstrez, mai degrabă decât cum să facă ei să mi-i cheltuiască. Acasă, i-am povestit Rozicăi întâmplarea, cu un entuziasm care n-a reuşit să-i stârnească decât dezgustul: „Mai scuteşte-mă cu păduchioşii tăi! Altceva mai vesel n-ai găsit să-mi povesteşti? Spune mai bine dacă te-ai mai întâlnit cu cineva din lumea politică! Tot nu te-ai hotărât să intri în partidul ălora? Că de când te curtează! N-ai nicio ambiţie! În schimb, îţi pierzi vremea cu orice zdrenţăros de pe stradă. Du-te şi spală-te pe mâini, să nu fi luat microbi de la ăla!”

Dezumflat şi cu sentimentul celui care-a coborât în halta greşită uitându-se lung după coada trenului, i-am replicat numai: „Nu de astfel de păduchi şi microbi se moare. Sunt alţii mult mai periculoşi şi, din păcate, e mult mai greu a lupta cu ei.”. „Vorbeşti de parcă n-ai fi doctor! Auzi, dragă, de ce nu te-ai făcut tu mai bine preot?”, a mai zis şi a plecat, plictisită, fără să mai aştepte răspunsul. Ce-i drept, o nimerise. Târziu am aflat că vocaţia mea era mai degrabă aceea de „doctor” de suflete decât de trupuri. Noi, medicii, suntem nişte bieţi limitaţi, cu toată ştiinţa cu care ne-ndopăm. Dregem, cârpim, facem omul „ca nou”, dar numai acolo unde ar trebui să umblăm n-avem nicio putere – la cauze. Unii dintre pacienţii mei mă priveau ca pe un ciudat când, în faza premergătoare operaţiei îi întrebam când au fost ultima oară la Biserică, de când nu s-au mai spovedit, dacă au credinţă, dacă se roagă sau măcar dacă se roagă cineva pentru ei. Acolo unde primeam răspunsuri negative, dublam eu rugăciunile. Oricum, nu intram niciodată în operaţie înainte de a spune „Tatăl nostru”. Nicio abilitate, nicio ştiinţă, nicio diplomă şi niciun bisturiu nu-ţi sunt de folos fără ajutor de la Dumnezeu. Aici, în Italia, nu mai am astfel de conversaţii cu pacienţii, Battista m-ar desfiinţa. Şi-aşa am fost la un pas de a părăsi spitalul, când a încercat să mă convingă să dau jos de pe peretele cabinetului o icoană cu Maica Domnului, căreia el îi spune Maria sau Mary, ca şi nevestei lui. „Eu sunt protestant, şi o consider pe Maria o femeie obişnuită. Nu înţeleg de ce o veneraţi.” „Iar eu te consider pe tine un tâmpit irecuperabil, şi totuşi te suport în fiecare zi. Va trebui să te hotărăşti acum, pe loc – mă dai afară sau mă păstrezi. Dar, dacă mă păstrezi, rămâne şi icoana!” S-ar zice că are încă destulă nevoie de mine, dacă mai lucrez şi acum cu el.

          Gore, fostul meu partener de tenis, profesor de sport la o şcoală de copii „cu probleme”, îmi povestise odată despre devotamentul şi corectitudinea acestora. „Am luat doi la mine acasă, să-mi bată covoarele. Am făcut greşeala să nu le spun până când. I-am lăsat în curte, am intrat în casă, cred că am cam exagerat cu băutura şi m-am culcat. Asta era pe la prânz. M-am trezit pe la nouă seara şi mi-am adus aminte de ei. Erau tot acolo, bătând la covoare.”

De altfel, am avut ocazia să mă conving şi singur cum stau lucrurile. Într-una din zile, ne-am dus la sala de sport a şcolii, să jucăm baschet. Doi dintre copii s-au înfiinţat imediat lângă maşina mea, întrebându-mă dacă vreau să mi-o spele. Cum abia o scosesem din spălătorie, le-am mulţumit, zicând că nu-i nevoie, dar, pentru că s-au oferit, le-am dat nişte bani. Au ezitat înainte să-i ia, privind întrebător către Gore. Apoi imediat m-au întrebat ce să facă în schimbul acelor bani. Am dat să protestez, cum că n-ar fi nevoie, dar Gore mi-a făcut semn. Acolo îi învaţă că banul se câştigă muncind. Neavând altă inspiraţie, le-am spus să păzească maşina, crezând că s-or duce şi ei la joacă şi-şi mai aruncă din când în când un ochi către ea, chit că nici de asta n-ar fi fost nevoie. Am uitat de ei, bineînţeles. Ne-am luat cu jocul, apoi cu poveştile... Când am ieşit din sala de sport, se înnoptase bine. I-am găsit dormind în fund, unul în faţa, altul în spatele maşinii, rezemaţi de ea. Nevenindu-mi să cred că fac asta din proprie iniţiativă, l-am întrebat pe Gore dacă nu cumva acolo sunt bătuţi şi execută de frică. Mi-a infirmat teoria, adăugând: „Şi fii convins că nu banii tăi i-au dat pe spate. Oricum i-au luat cei mai mari; aici e o junglă, în care ei s-au adaptat foarte bine. Dar faptul că i-ai întrebat cum îi cheamă, câţi ani au, că unuia i-ai spus că are ochi frumoşi, că pe celălalt l-ai ciufulit în glumă, a contat mai mult pentru ei decât toţi banii din lume. În privinţa asta, sunt mai sensibili decât copiii normali. Bag mâna-n foc că, dacă i-ai pune să alerge după maşină, ar scoate sufletul din ei, dar nu s-ar opri.”

          Da. Până la urmă, nu toţi suntem la fel? Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să-nţeleg că sunt iubit?

Şi iată-mă ajuns în situaţia în care îmi lipsesc şi una şi cealaltă. Şi culmea! Acea împlinire sufletească după care atât de mult tânjesc e condiţionată de prima lipsă – aceea materială. Căci n-aş îndrăzni, Lăcrămioară, să te poftesc în viaţa mea, să-ţi cer să-mi fii o prezenţă şi fizică a fiecărei zile care-mi este dată, câtă vreme n-aş şti ce pot să-ţi ofer de azi pe mâine. Cine spunea că banii n-aduc fericirea?