Jurnal Roman - ziua 1, 16 august 2021

Roma, Italia - tur ghidat panoramic, vizită la Vatican

 

          Nu știu cât i-o fi luat Armatei Romane să traverseze Dunărea pe un pod de corăbii, dar astăzi, distanța Roma-București (și invers) se parcurge în mai puțin de două ore (cu avionul, desigur).

          Cazarea la Deseo Home este mai mult decât acceptabilă, hotelul este foarte curat și elegant, fără mari pretenții, iar personalul amabil. E drept că se află în aceeași clădire cu un „Studio di Psicologia Clinica”, dar, și dacă greșești ușa, tot ai ceva de câștigat. Hotelul se află chiar vis-a-vis de Ambasada Britanică și pe aceeași stradă cu Ambasada Turcă.

          Singurul punct în care m-a dezamăgit Roma a fost curățenia stradală, mai bine spus, mizeria incredibilă. Dacă vi se pare că orașul în care locuiți este plin de gunoaie, mergeți la Roma și o să vă treacă. Dar, evident, asta ține de administrație și e un lucru care se poate schimba. Atât despre urâțenie, că, până la urmă, nimeni nu se duce la Roma să meargă cu capul în jos, cu atât mai mult cu cât ai ce vedea. Mai dificil mi se pare pentru locuitori, dar asta nu-i problema noastră.

          Din punct de vedere arhitectonic, Roma e o mare bijuterie, alcătuită din bijuterii la fel de mari. Se vede că face parte din ceea ce, cândva, a constituit legănul civilizației (unul dintre ele). Ai ocazia să te convingi de asta făcând un tur ghidat cu autobuzul, în regim Hip-Hop. Asta înseamnă că, de la orele dimineții, până seara târziu, autobuzele pentru tur ghidat (Big-Bus, în cazul de față) circulă permanent cu opriri în toate stațiile, la intervale de jumătate de oră. Astfel, în contul unui bilet, te poți urca timp de 24 de ore (sau 48, sau 72, după cum alegi) oricând și te poți opri la oricare dintre cele opt stații de la obiective turistice majore, vizitezi, apoi îți continui drumul. Prima dată am făcut un tur complet. Am stat la etaj, de unde se poate admira mult mai bine și te poți bucura și de aer, autobuzul fiind descoperit. Dar nu ești lăsat să mergi ca fraierul, fără să știi ce vezi, ci, când urci prima dată, primești niște căști audio, care se cuplează la dispozitivul din fața scaunului, astfel că ghidul din căști îți explică pe unde treci și ce vezi. Puțină istorie, puțină muzică, toate menite să te introducă în atmosferă. În atmosfera de vacanță, dar și de informare privind locurile vizitate. Sunt mai multe limbi disponibile pentru turul ghidat, evident cele mai cunoscute (româna nu se află printre ele), care pot fi selectate din dispozitiv. Am ales, firește, engleza, și am avut șansa unei limbi engleze foarte corecte și inteligibile. Când urci în autobuz, ești întrebat, sfătuit, oamenii au răbdare și sunt plini de solicitudine. Eu nu am cunoștință, dar am înțeles că astfel de tururi există și în București. La Roma, se poate opta, de asemenea, și pentru varianta unui tur pe jos, cu ghid însoțitor. Din acest punct de vedere, lucrurile mi s-au părut foarte bine puse la punct.

          Opririle s-au făcut la următoarele obiective turistice, cu plecare din stația „Termini”: Basilica Santa Maria Maggiore (cea mai mare dintre cele 26 de biserici din Roma dedicate Fecioarei Maria), Colosseum (clădirea dedicată triumfului roman în marile bătălii), Circco Massimo (construit în secolul al VI-lea î. H), Piața Venezia, Vatican, Spanish Steps (din apropierea Pieței Spaniole) și Piața Barberini.

          Am coborât la Vatican (Stato della Città del Vaticano), în lumea căruia am intrat după ce am trecut pe unul dintre podurile maiestuoase de peste râul Tibru, care străbate Roma, având izvorul în Munții Apenini și se varsă în Marea Tireniană. Vaticanul, după cum se știe, este o enclavă în Roma, a cărei suprafață este de numai 0,44 Km², având circa 800 de locuitori, Stat în Stat, condus de Papa, episcopul Romei, care deține autoritatea supremă executivă, legislativă și judecătorească peste statul Vatican și peste Sfântul Scaun. În lumina sorelui aproape de apus, ne-am bucurat de frumusețea Castelului Sant' Angelo, a muzeului Vaticanului, a Basilicii „Sfântul Petru” (superbă, grandioasă), a pieței purtând același nume și a obeliscului egiptean care trona în mijlocul pieței.

          Am continuat turul în autobuz, până la ora de închidere, căci nu strică niciodată să treci de două ori prin același loc, să asculți aceleași explicații, întrucât este imposibil ca prima dată să nu-ți fi scăpat ceva.

          Masa servită la restaurantul „La Famiglia” (pe care îl testaserăm încă de la prânz) a încheiat o primă zi de familiarizare cu vestita capitală a Italiei.

 

 Florentina Loredana Dalian

Roma 16 august, Slobozia, 28 august 2021

 

 

 

Risipiri de vară

 

          Astrologii anunță o zi cu eclipsă de Soare la 11:53, cu Lună nouă în Gemeni și ieșirea lui Marte de pe nu știu unde, o conjunctură astrală așa și pe dincolo. Dar eu n-am timp de sfaturile astrologilor, mă risipesc încoace și-n colo, cu diverse treburi. Și mai ales cu emoția unei întâlniri de diseară, o sindrofie în hi-life, dar nu asta e important. Plec, așadar, fără să am habar de eclipsa de soare, grijile mele sunt mult mai prozaice: să fiu aranjată, să nu-mi curgă rimelul, să nu mi se ducă - Doamne ferește! - vreun fir de la ciorapi (lasă, că mi-am luat de schimb! Mai rămâne să văd unde mi i-aș putea schimba, la o adică). Pot, în sfârșit, să mă relaxez, mi-am luat șofer, asta ar mai fi lipsit, emoția drumului prin aglomerația marelui oraș.

          Ajungem mai devreme, avem toată parcarea la dispoziție, dar îi spun șoferului să nu se așeze moț la intrare, bănuiam că vor veni somități pe acolo. Bănuială adeverită. Când mașinile încep să se mai adune, îmi zice cu năduf disimulat: „Doamnă, ori faceți ceva să schimbați mașina, ori, data viitoare, dacă mai venim, nu mai parcăm aici! Nu vedeți ce mașini au ăștia? Noi suntem cei mai amărâți!” Orgoliu șoferesc, iaca na! „Tacă-ți fleanca - i-o retez - ăștia nu și-au luat mașinile din salariu de inginer. Dacă o vând pe mama și tot familionul, nu cred că reușesc să cumpăr nici măcar o roată de-a ăstora.” Eu nu judec oamenii după mașini, ci după educație, după fărmâma de omenie care ne-a mai rămas într-o lume de tot nebună.

          La intrare, până să se deschidă porțile, mă împiedic de actrița Ge, nelipsită de peste tot. Așa o fi zicând și ea de mine. Schimbăm câteva vorbe, apoi prind momentul să scap de ea. Nu-i vorbă, o să-mi taie calea ceva mai încolo. E drăguță, amabilă, mă complimentează de fiecare dată, nu mi-a spus niciodată ceva rău, dar nu știu cum, mă obosește. Și nu cred să fie de vină Luna aia nouă, ăsta e sentimentul pe care-l am ori de câte ori o întâlnesc. Dar nici cu mine nu mi-e rușine, ce sclifinoasă mai sunt! De zici că m-am sălbăticit de la atâta singurătate. Totuși, sunt oameni cu care aș sta, uitând de timp. De aceia, însă, nu prea am parte.

          Festivitățile încep pe fondul unei zumzăieli generale. Mi-ar plăcea să fie și șoferul înăuntru, să-i arăt și lui cine sunt cei cu mașini bengoase, de care se rușinează el. Oameni ai lumii noi, în care noțiunea de respect a căpătat alte conotații sau a dispărut de tot. Pe scenă vorbea un personaj important, gazdă, conducătorul instituției, dar unii aveau de povestit, de ciocnit pahare, lasă-l să zică! Singurele momente de tăcere deplină au fost când s-au intonat imnurile. Slavă Domnului! Le-aș fi pus și un „Tatăl nostru”, că tot era zi de Înălțare, dar tare mi-e că asta nu le-ar fi împiedicat zumzăiala. Ori sunt eu picată din alt veac, ori am început să am tabieturi de babă. Dar nu cred. Dintotdeauna, m-au iritat lipsa ordinei și disciplinei. De voi fi avut o altă viață, pesemne am fost comandant de oști.

          În fine, parcă forfota se mai potolește. Sunt strigată la premiu, când urc cele două trepte șui și înguste, mă împiedic de batoza de Ge (nici că se putea să-și găsească loc mai bun!) care a ținut morțiș să mă felicite, la coborâre.

          Domnul Key mi-a cam dat papucii, așa am simțit. Spre deosebire de ceilalți premianți (toți bărbați), am fost singura pe care nu a invitat-o la microfon. Acum, eu știu că femeile vorbesc mai mult, dar, într-o atare situație, în mod cert n-aș fi abuzat de timpul nimănui. Îmi pregătisem ceva pe limba lui Shakespeare, dar n-a fost să fie. Am cam luat-o personal. Mai târziu, cineva mi-a sugerat că ar fi trebuit să vorbesc, că n-am înțeles corect. O fi fost tot de la eclipsă. Ce să fac, dacă mă am bine cu protocolul! Așa cum nu concep să merg undeva neinvitată, nici nu concep, când sunt într-un cadru oficial, să fac lucruri de capul meu. Cum ziceam, picată din alt veac!

          Ultimul moment e unul artistic. O doamnă cântă melodii superbe - voce și pian - acompaniată de un tânăr la chitară. Asta m-a întristat cel mai tare. Lumea a considerat că s-a dat drumul la bar și, cu câteva excepții, nimeni nu mai asculta. Se vocifera pe diverse tonalități, se ciocneau pahare, se râdea... Stăteam în față, nu-i vedeam, dar îi auzeam foarte bine. Foame și sete. Nehalită specie mai suntem! În alt context, aș fi zis „nație”, dar acum aveam o slabă consolare, erau mai multe nații pe acolo. Solista abia mai făcea față zgomotului de fond. Ascultând-o, meditez la condiția artistului. Trist destin! Artistul a ajuns să fie confundat cu un lăutar de bodegă, el își face „numărul” în timp ce „spectatorii” se ocupă cu orice au chef. Eventual, din „respect”, aplaudă la final. High-life, bre! La țară, am întâlnit public mult mai respectuos decât la kilometrul zero al Bucureștiului, mai cu sfială, chiar și pe fondul lipsei de înțelegere totală a artei. Nu știu ce aș fi făcut în locul solistei. La cum mă știu, cred că luam chitara băiatului (că pianul ar fi fost prea greu, de neurnit) și le-o dădeam ălora-n cap. După care, le ceream despăgubiri. Na-vă!

          După ce i-am aplaudat pe cei doi la final, împreună cu alți vreo câțiva care, ca și mine, ascultaseră în tăcere, am ieșit la aer, pe superba terasă. Frumusețea din jur avea să mă revigoreze, gândeam. Bineînțeles, aici altă forfoteală, dar acum era normal să fie așa. Mi-am aflat un loc mai retras în care să pot fuma liniștită. Un pahar de vin roșu, pe jumătate, că barmanului i se terminase sticla la mine. Ghinion! Și mi-a fost jenă să atârn pe acolo până ar fi deschis alta. Acum, recunosc, uneori sunt de-a dreptul toantă. Dar îmi asum asta și suport consecințele. Lasă, că am destule calități care să compenseze asta. Compensează pe naiba!

          Au dreptate cei care spun că, dintre toate singurătățile, cea mai grea e cea din mulțime. Dar pe mine nu mă deranjează. Oricum, Luna aia nouă sau Marte sau eclipsa, ori toate la un loc mă cam blegiseră. Că vinul nu fusese suficient pentru asta. Un grup de doamne încep o cântare ad-hoc, cu veselie și dănțuială. Adorabil! Îmi place această naturalețe, veselia fără gorbianism, muzica, dansul, lipsa scorțoșeniei. Mai târziu, se mută înăuntru și continuă spectacolul, m-aș fi dus să urmăresc, dar nu mă mai îndur să părăsesc frumusețea de afară.

          O vreme, stau cu fața înspre grădină, mă bucur de priveliște, apoi îmi pică fisa că poate nu-i frumos să întorc spatele celorlalți, așa că îmi sprijin dosul de zid și contemplu oamenii. Îmi place veselia lor, deși contrastează cu pleoșteala mea. Ador să văd oameni veseli și fericiți. O doamnă dintr-un grup mă fixează cu privirea și, la un moment dat, îmi face semn să mă duc la ei „să nu fiu singură”, deși nu ne cunoșteam. Apreciez gestul, îi mulțumesc, dar o refuz politicos, spunându-i că îmi place. Ce-o fi înțeles, săraca? Nu puteam să-i explic de la o asemenea distanță. Îmi place singurătatea; îmi place și compania, dar nu forțată și nu a oricui. Nu mai consider demult că e cazul să mă prefac, nici măcar de dragul politeței. Prezența unui singur om mi-ar fi făcut bine în seara aceea, singurul care m-ar fi ajutat să mă simt eu, în prezența căruia nu simt nicio asperitate, cu toate eclipsele din lume și cu toate planetele date peste cap. Nu apucaserăm să ne salutăm. Îi mai zăream când și când chipul cu acel superb zâmbet de copil, natural, absolut netrucat, interacționând cu diverse grupuri, zburând de la unul la altul, apărând și dispărând cu agilitatea unui sabreur pe planșă. Speram că, în cele din urmă, va ajunge și la mine. Asta mă mai ținea, oarecum, lipită de zidul acela, fumând a nu știu câta țigară, nu atât din plăcere, cât din pură lipsă de ocupație. Mă gândeam că, pentru un scriitor, un astfel de post de observație e mană cerească. Și o astfel de pauză în alergătura de zi cu zi, de asemenea. Fără să am aerul că studiez sau fixez pe cineva cu privirea, mai observ diverse lucruri: unele doamne elegante, în frunte cu prima doamnă a „casei”, altele - din păcate - pentru care eleganța era la ani lumină (puneți-vă, dragă, ciorapi, seara, la recepție, mai ales dacă purtați rochii scumpe! Nu mai umblați cu picioarele alea goale în pantofi, de parcă nu v-ar mai fi ajuns banii de dresuri, că sunteți ridicole! Tu, asta colorată, la păr - ho, nu săriți! - aurie, na, dacă ți-ai pus rochie scurtă cu volane și mai ești și grăsunică, e tot ce-ți mai lipsea piciorul ăla gol, pe care ți se văd vergeturile!); mai văd un preot tânăr cu reverenda șifonată, îmi vine să mă duc să i-o netezesc, iar pe coana preoteasă s-o smotocesc - șifonată și ea, nu-i vorbă, dar măcar ea e în „civil” (dar nu cred că atunci când ești lângă un preot îți poți permite să te consideri „în civil”). Copacii și florile și iarba sunt minunate! Natura nu dezamăgește niciodată. „Și George nu mai vine” - vorba poetului.

          Dar iată că, în sfârșit, domnul Viy își îndreaptă atenția și către mine, ce zâmbet, câtă căldură, ce îmbrățișare! Schimbăm câteva vorbe, eu, după ce că sunt bătută în cap de la eclipsa aia de Soare, mă topesc după farmecul lui, e ca un copil pe care nu se poate să nu-l îndrăgești. Ăsta e un mare dar de la Dumnezeu, nu se poate dobândi și nu se poate mima. Fericiți cei care-l au! Să poți zâmbi oricui în mod egal, indiferent dacă îți place sau nu fața lui. Asta ar trebui să fie probă eliminatorie în diplomație. Dar atunci, pesemne, ar rămâne lumea fără diplomați. Eu mărturisesc că nu pot zâmbi cu toată gura (mai bine zis cu toată inima) oricui. Domnul Viy, copilul frumos, e și la fel de neliniștit ca un copil. N-are stare. Pleacă repede, sub un oarecare pretext, promite că revine și, evident, n-o mai face. Dar nu te poți supăra pe copii.

          Apar apoi două doamne, mamă și fiică, lângă care stătusem în sală. Drăguțe amândouă. Schimbăm banalități, facem niște poze, ne cam plictisim în grup. În cele din urmă, rămân iar singură, îmi aprind o ultimă țigară și consult ceasul. La ora de final fixată în invitație îmi iau avânt către ieșire. Un fel de a zice avânt, cam trăgeam de picioare, în speranța de a-l mai vedea o dată pe Viy. Plec, mă întorc, dau de el într-un grup, aștept să termine conversația și dau să zic la revedere, dar el ținea morțiș să mă prezinte unei senatoare. „Nu, mulțumesc!” - mă zbârlesc toată, gata să-mi scuip în sân (iar am fost diplomată!), domnul Viy iar dispare (pot paria că a făcut scrimă la arma sabie în tinerețe, niciun alt sport nu-ți dă o asemenea abilitate de deplasare), iar eu rămân ca o barcă abandonată între ierburi (chiar n-am vrut să zic „bălării”). Încep să vâslesc spre ieșire, acum de-adevăratelea, fără să mă uit înapoi.

          Nu-mi plac plecările. Cui îi plac? Dar parcă tot e mai bine să plec decât să rămân. Am scris mai demult un gând: Trenul în gară - între a rămâne și a pleca, nu-i decât o așteptare de-o viață. Acum îl putem adapta: Mașina-n parcare... tot aia!  

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 11/ 12 iunie 2021