Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 1 iunie 2019

Șarpele - Piesă de teatru scurt pentru copii

La mulți ani, copii!





Șarpele

Piesă de teatru scurt pentru copii, de Florentina Loredana Dalian

Personaje:

Profesoara de biologie
Profesorul de fizică
Profesoara de religie
Profesoara de literatură
Profesorul de matematică, directorul școlii
Mama lui Radu
Tatăl lui Radu
Elevi de gimnaziu: Radu, Ileana (tocilara clasei), Costi, Marina (literata clasei), elev 1, 2, 3, 4 + figuranți

Scena I

Decorul: o sală de clasă
Elevii sunt la ora de biologie (zoologie)
Elevii se află în clasă, se foiesc, unii tocesc din carte. Intră profesoara de biologie, elevii se ridică și salută.

Elevii (în cor): Bună ziuaaa!
Profesoara de biologie: Bună ziua! Luați loc! Pune catalogul pe catedră, privește amenințător către elevi, apoi li se adresează: Ce lecție am avut de învățat pentru astăzi?
Elevii în cor: Despre șerpi! Câțiva sâsâie, unul ține de coadă un șarpe de jucărie, din acela care imită târâișul șarpelui, îndreptându-l spre colegul de bancă.
Elev 1: Ghicitoare: „Este lung si subțirel, Blana nu e pentru el, Se târăște pe uscat, Și te mușcă imediat.” Ghiiici ce-i?!
Elevii (în cor): Sssssss!
Profesoara de biologie (încercând să facă liniște): ȘȘȘȘȘ! Gata! Vorbiți pe rând!
Elevii râd. Profesoara deschide catalogul și deodată se face liniște.
Profesoara de biologie: Așadar, cine-mi spune titlul lecției de astăzi? (Câțiva cu mâna sus) Spune tu! (arată către o elevă - elev 2)
Elev 2 (tare, cu un ton de parcă ar preveni-o): Șarpele, doamna profesoară! Șarpele!
Profesoara tresare, speriată, apoi controlează sub catedră, sub scaun, în jur.
Elev 3: Doamna profesoară, e adevărat că cei de la B v-au pus un șarpe sub catedră când le-ați predat lecția? (Chicoteli)
Profesoara de biologie: Niște needucați! O să le-arăt eu lor! Și vouă, la fel! Neciopliților! După ce că nu învățați nimic, mai sunteți și obraznici! Ia, să vă văd acum! Clasificarea șerpilor. Cine-mi spune de câte feluri sunt șerpii?
Elev 4: Știu eu, doamna profesoară! De mai multe feluri! Râde satisfăcut, ceilalți se amuză, de asemenea.
Profesoara de biologie: Stai jos, 4! Să te înveți minte. Cum te cheamă?
Elev 4: Ionescu Valentin, dar colegii m-au poreclit Șarpe. (Râsete)
Profesoara de biologie: Ție îți arde de glume?! La școală nu venim să glumim! La școală venim să învățăm! Să glumești la maică-ta acasă, ai înțeles? Mâine, să vii cu ea de mână la școală!
Elev 4 (întristat): Nu pot, doamna...
Profesoara de biologie (isterizată, îl trage de urechi): Ceee, cum îți permiți, neghiobule?! Dacă eu am zis să vii cu maică-ta la școală, așa să faci!
Elev 1: Lăsați-l, doamna profesoară, maică-sa-i moartă!
Profesoara de biologie: Mă rog, mă rog... când vă mai moare câte-un părinte, anunțați-mă și pe mine, să nu-l mai convoc!
Elev 2: Știe toată școala, doamna profesoară.
Profesoara de biologie: Adică ce vrei să spui, că știe toată școala, numai eu n-am aflat?! Obrăznicătură!
În clasă e o tăcere semnificativă.
Profesoara de biologie: Morții cu morții, viii cu viii. Și șerpii cu copiii. Să v-aud despre șerpi! Câte feluri de șerpi cunoaștem?
Elevii ridică mâna, profesoara îi pune, pe rând, să răspundă.
Elev 1: Șarpele casei.
Elev 2: Sau al clasei...
Profesoara de biologie: În capul vostru! Numai șerpi aveți în cap!
Marina: Ba nu, doamna profesoară, șarpele casei există, mi-a spus mie bunica. Și nu numai bunica. Poetul Marin Sorescu chiar a scris o poezie cu acest titlu. Începe așa: „Venea din curte și intra într-o gaură/ Din beciul casei./ Era un șarpe gulerat, mai mult alb, alburiu./ George era copil: - Uite șarpele, uite șarpele!”
Profesoara de biologie (tresărind, spre amuzamentul copiilor): Unde-i?! Apoi, revenindu-și: De poezie ne arde nouă? (Apăsat): Suntem la ora de zoologie! Zoo...
Marina: Termenul „zoologie”  provine de la cuvintele grecești: „zoon” - animal și „logos” - știință.
Profesoara de biologie:  Termină, dragă, cu literatura!
Marina: Nu e literatură, doamna, e terminologie... din franțuzescul „terminologie” (pronunție franțuzească), care, de bună seamă, are la bază tot cuvintele latinești...
Profesoara de biologie: Dar termină, dragă, cu terminologia, că m-ai terminat! Nu mai vreau s-aud nimic, decât șerpi! Șeeerpi!
Clasa: Sssssss!
Elev 3 (către Marina): Terminatoareo!
Elev 4: Terminator I (pronunție englezească)
Profesoara de biologie: O să-l vedeți pe Terminator II în persoană! În persoana mea! Câte feluri de șerpi cunoaștem? Hai, primul șarpe. Auuud?
Costi: Șarpele Micului Prinț.
Marina: „Micul Prinț” - capodoperă literară a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry...
Costi: Da. Micul prinț era de părere că „Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri peste lămuriri.” Exemplul cu șarpele este edificator: Micul Prinț desenează ceva, apoi le arată oamenilor mari și-i întreabă ce este. Ei, lipsiți de imaginație, răspund la unison că Micul prinț a desenat o pălărie. Iar lui nu-i vine să creadă că aceia n-au văzut că, de fapt, desenul reprezenta un șarpe boa care a înghițit un elefant.
Profesoara de biologie: Boooaaa! În sfârșit am auzit și eu o specie de șarpe! Altul! Alt șarpe!
Elev 1: Șarpele Kaaa. Cel din desenele animate cu Mowgli.
Marina: După „Cartea Junglei”, de Rudyard Kipling.
Elev 2 (către colegul de bancă): Trussssst in meeee!
Profesoara de biologie: Terminați! Nu suntem nici la ora de literatură, nici la desene animate! Mi-ați mâncat sufletul. Vreau s-aud o clasificare corectă a șerpilor. Ileana, măcar tu ai învățat pentru astăzi? Ce sunt șerpii, ce caracteristici au  și cum se clasifică ei?
Ileana (turuind): Da, doamna profesoară. Șerpii sunt un subordin de reptile fără membre, câteva specii sunt veninoase și toți șerpii sunt carnivori. În țara noastră, există infraordinul Henophidia (Henofidia), Alethinophidia (Aletinofidia) și Scolecophidia (Scolecofidia). Ordinul Henophidia cuprinde familiile: Boidae (Boide), Colubridae (Colubride) și Viperidae (Viperide). Din această ultimă familie, întâlnim: vipera cu corn bănățeană, vipera cu corn dobrogeană, vipera comună, vipera bosniacă și vipera de fâneață.
Elev 3 (aparte): Și „vipera” de biologie.
Profesoara de biologie: Tu de-acolo, ce-ai spus? Ți-a venit graiul? Că de obicei dormi pe tine.
Elev 3: N-am spus nimic, doamna profesoară, probabil am vorbit în somn.
Profesoara de biologie: Mă rog... Bravo, Ileana! Te felicit. Pentru astăzi ai nota 10. Iată, boi... boa ce sunteți, că se poate învăța. Ileana va ajunge departe, în timp ce voi o să frecați dușumele toată viața.
Elev 4: Păi, dacă tot o să frecăm dușumele, la ce-o să ne folosească să știm clasificarea șerpilor? Și la ce-o să-i folosească Ilenei dacă le știe p-astea cu... (fonfăindu-se, imitând-o): Henofidia, Hepatidia și Sclerofidia?
Profesoara de biologie: Ia să vedem dacă, în afară de categoriile enunțate de colega voastră, mai cunoaștem alte specii de șerpi.
O vreme e liniște în clasă, după care Radu ridică mâna, timid.
Profesoara de biologie: Tuuu, Radule? Te ascultăm.
Radu: Doamna profesoară, mă gândeam că dacă tot am învățat despre șerpi, ar trebui să amintim și de...
Profesoara de biologie: Hai, lasă introducerea, că acum se sună. Treci la subiect!
Marina: Subiect: Parte principală de propoziție care se exprimă prin substantiv...
Profesoara de biologie: Taci, odată! Spune, Radu, despre ce șarpe vrei să ne vorbești?
Radu: Despre cel din Grădina Edenului.
Profesoara de biologie (contrariată): Dihania asta de unde-a mai apărut?! Și ce grădină zoologică-i aia, că n-am auzit de ea.
Radu: Doamna profesoară, Grădina Edenului este Grădina Raiului, în care trăiau la început Adam și Eva pe care a ispitit-o șarpele, ceea ce a dus la alungarea lor din Rai.
Profesoara de biologie: Radule, ai căpiat? Ce caută Raiul la ora de biologie? Și nepricopsiții ăștia de Adam și Eva cine mai sunt? Tot niște inconștienți, așa, ca voi?
Radu: Da, tot niște inconștienți, dar nu ca noi, ci altfel. Ei sunt primii oameni pe care i-a creat Dumnezeu. Și pentru că n-au ascultat porunca Acestuia...
Profesoara de biologie: Dumnezeeeu? Te crezi la bisericăăă? Ce prostii ești în stare să debitezi! De teoria evoluționistă a lui Darwin ai auzit? Păi unde era s-auzi? Darwin a demonstrat - a demonstrat, rețineți! - că omul se trage din maimuță. Și tu-mi spui că pe om l-a creat Dumnezeu?
Elev 1: Și mama e de aceeași părere, doamna profesoară. Când vine tata beat acasă, îi zice: „Când te văd în halul ăsta, îmi vine să-i dau dreptate lui Drawin ăla, mai că mă convinge că omul se trage din maimuță!”
Elev 2: Sau din șarpe.
Clasa râde. Profesoara bate din picior, enervată.
Profesoara de biologie: Unde ai citit tâmpeniile astea? Sau sunt scornite de tine?
Radu: Scrie-n Biblie, doamna profesoară. Ne-a spus și la ora de Religie.
Profesoara de biologie: Ceee? Aia nu-i materie! Nimeni, în această școală, nu e calificat în șerpi, deci nimeni, cu excepția mea, nu vă poate învăța despre asta. Eu am studii de specialitate, am diplomă, nu iau lecții de la niște mucoși. În concluzie, Radule, dacă tăceai, filozof rămâneai. Dacă tăceai astăzi, la ora mea, erai și tu ca majoritatea, unul care n-a avut nimic de câștigat, dar nici de pierdut. Dar fiindcă ți-a trecut prin tărtăcuță să tranformi ora de biologie în cateheză, ai un mare doi. Și voi supune cazul tău dezbaterii în Consiliul Profesoral, pentru scăderea notei la purtare.
Costi: Dar ce-a făcut, doamna profesoară, de ce să-i scădeți nota la purtare?
Profesoara de biologie: Tu cine ești, avocatul lui? Ai grijă să nu te pricopsești și tu cu vreun doi!
Se aude clopoțelul (soneria) de terminarea orei.
Profesoara de biologie: Am pierdut ora degeaba cu prostiile voastre. Pentru data viitoare, învățați tot șerpii. Până nu stăpâniți bine lecția asta, nu trecem mai departe. S-a-nțeles? O să vă iasă șerpi pe nas!
Iese. Elevii ies și ei în pauză, sâsâind.

Scena II

Acasă la Radu.
Radu și mama lui. Ulterior: tatăl lui Radu și Costi
Radu stă la o masă, abătut. Mama lui trebăluiește. Intră tatăl, furios, fâlfâind demonstrativ o foaie tipărită.

Tatăl lui Radu: Incredibil! Măi băiatule, de câte ori ți-am spus să nu ne faci probleme cu școala? Noi muncim ca doi roboți, ca să-ți fie ție bine. Singura ta grijă e să înveți și să-ți vezi de treaba ta. Poftim, explică-te! Ce-i asta? (Îi trântește foaia pe masă).
Radu o privește și nu spune nimic. Citește și mama lui, privindu-l apoi întrebător.
Tatăl lui Radu: Ai amuțit? Vorbește!
Mama lui Radu: Te rog calmează-te și vorbește-i frumos copilului! Spune, mamă, e-adevărat ce scrie aici?
Radu: Da...
Mama lui Radu: Ce s-a-ntâmplat?
Radu: Am... am luat un doi la biologie și profa a zis c-o să propună să-mi scadă nota la purtare.
Tatăl lui Radu: Mersi! Asta vedem și noi, că nu suntem chiori și chiar am învățat să citim! Că pe vremea noastră se făcea carte, nu ca acum...
Mama lui Radu: Ești exasperant, termină cu „vremea noastră”! Dar, dacă tot ai început, lasă că voi continua eu: pe „vremea noastră”, noi nu eram supuși atâtor presiuni, părinții noștri aveau mai mult timp de noi, nu era atâta incertitudine, aveam timp să ne jucăm... Să continui? Copiii ăștia nu mai au timp de nimic, prea vrem să fie perfecți în toate. A luat un doi la biologie. Și? A ratat vreun premiu Nobel sau ce?
Tatăl lui Radu: N-a ratat vreun Nobel, dar nici nu trebuie să ne comportăm ca și când l-ar fi luat. Păi bine, mă, tocmai la biologie? Noi, cadre medicale, și tu ne faci de râs? În halul ăsta am ajuns? Ți-am spus de-atâtea ori că, dacă nu-nțelegi ceva, să-ntrebi. Bun! Să zicem că nu ne mai gândim la nenorocitul ăla de doi. Mda, să ne gândim la zecele de la sport. Acolo, daaa, ne pricepem să jucăm berbunca toată ziua și cât e vara de lungă. Dar mâna pe carte n-am pune-o, că ne ciupește! Toată ziua minge și calculator. Lasă că se termină cu toate astea! Cum ziceam, nu ne mai gândim la doi. Dar nota la purtare? Cu aia ce-i? Nu te-am învățat noi, copile, să te porți frumos, să fii respectuos, să nu-ți bagi în cârd cu toate haimanalele? Spune!
Radu: Tată, și dacă ți-aș spune, nu m-ai crede. N-am făcut nimic care să...
Tatăl lui Radu: Cum n-ai făcut nimic?! Oh, bietul de tine! (ironic) N-ai făcut nimic, tu stăteai, așa, ca un sfânt în bancă și de-odată, ce să vezi? Pac, nota scăzută la purtare a venit peste tine. Să-l pupe tata!
Intră Costi, cu mingea de fotbal în mână.
Costi: Sărut mâna! Bună, Radule! Nu ești gata? Ne-așteaptă băieții pe stadion.
Tatăl lui Radu: Băieții te-așteaptă numai pe tine. El are treabă: să-nvețe la biologie și si să studieze bunele maniere. Ce holbezi ochii la mine? Ori nu știi ce s-a-ntâmplat ieri la ora de biologie?
Costi: Ba da. Dar nu-mi imaginam că l-ați pedepsit pentru asta...
Tatăl lui Radu: Ooo, dar ce-ți imaginai? Că l-am pupat pe frunte, că l-am felicitat - „Bravo, mă, mânca-l-ar tata, așa băiatule, să mai faci și altă dată!” și i-am mai oferit și-o recompensă: o plimbare de-o săptămână la mare, sau la munte, unde poftește Măria Sa domnul Goe. Asta ți-ai imaginat?!
Costi: Bine, dar a fost o porcărie. (Către Radu): Nu le-ai spus?
Radu clatină din cap, negativ.
Costi: De ce nu le-ai spus?!
Radu: N-am avut când, nu m-ascultă.
Costi (bătând mingea, apoi stopând-o cu piciorul): Bine. Atunci or să m-asculte pe mine. Uitați cum a fost: profesoara i-a pus 2 degeaba, nici măcar nu l-a ascultat la lecție. Dacă l-ar fi ascultat, ar fi trebuit să-i dea 10. Știa lecția, am repetat-o împreună în pauză. Eu eram mai nașpa, că nu-mi intră-n cap denumirile alea latinești și pace. Chiar îl rugasem pe Radu că, de-o fi să m-asculte, să-mi sufle și mie de... viperidele-alea. Deci nu l-a ascultat. Dar profa, viperida-n persoană, s-a enervat că Radu a vrut să facă o glumă și-a zis de șarpele din Grădina Edenului, de Adam și Eva și de Dumnezeu. Nu suportă să i se vorbească de religie, e atee și-i trage-ntruna cu teoria lui Darwin. Tot d-asta a propus să-i scadă și nota la purtare. Vi se pare corect?
Tatăl lui Radu (către mama lui Radu): Vezi unde l-ai dus, cu educația ta religioasă? Veezi? Ți-am zis că trăim într-o lume pe dos, de ce-a trebuit să-i bagi copilului în cap poveștile astea, să-l cari după tine la biserică...?
Radu: Tată, mama n-are nicio vină. Uiți, pesemne, că noi facem Religia în școală. Și domnișoara ne-a învățat să nu privim religia ca pe ceva separat, ci ca făcând parte integrantă din viața noastră de zi cu zi. Nu e o materie la care să înveți cum ai învăța despre șerpi, apoi n-ai decât să uiți, că tot nu-ți folosește la nimic...
Costi: Da, și când te întâlnești cu șarpele-n drum, o rupi la sănătoasa mâncând pământul, fără să te mai intereseze dacă face parte din infraordinul nu-știu-care, din familia Boidae, Colubridae sau Viperidae. Na, că le-am zis!
Tatăl lui Radu: Costi, mă bazez pe faptul că tu nu minți. Să zicem că e așa cum spui, să zicem c-a fost o nedreptate. Dar de ce nu se putea evita asta? Pe tine te întreb, Radule! De ce a trebuit să vorbești neîntrebat, s-o iriți pe aia cu toți șerpii ei?
Radu: Tată, dar tu m-ai învățat să gândesc liber, să-mi exprim opiniile, atunci când le am.
Tatăl lui Radu: Da, nu te-aș mai fi învățat!
Radu: Iar mama m-a învățat să nu-mi fie rușine cu credința mea.
Tatăl lui Radu: A nu-ți fi rușine cu credința ta nu înseamnă s-o strigi în gura mare în fața oricui și cu orice prilej. Și mai ales... mai ales în fața unei vipere cu corn, care nu știe să-și facă semnul crucii. De ți-oi prinde-o pe aia, îi rup eu cornul!
Mama lui Radu: Cum vorbești în fața copiilor?!
Tatăl lui Radu: Da' ce-am zis? Ce vă uitați așa la mine? Bine, reformulez: De voi pune mâna vreodată pe doamna de biologie, îi voi aplica o operație chirurgicală de extirparea cornului. Gratis! Și bonus: extirparea gărgăunilor din cap. Fără anestezie. E mai bine? Sunt chirurg, da?!
Radu și Costi se amuză, destinși. Mama zâmbește.
Tatăl lui Radu: Hai, dispăreți odată la fotbal, dar să nu primesc vreo reclamație și de-acolo, că atunci mingea voastră o să aibă de-a face cu bisturiul meu. Roiu!
Băieții ies, povestind.

Scena III

În cancelarie, Consiliul Profesoral
Profesoarele de biologie, religie și literatură, profesorii de fizică și matematică (directorul)
Personajele stau așezate în jurul unei mese.

Profesoara de biologie: Așa au stat lucrurile, stimați colegi. Ca urmare, propun ca neobrăzatului să i se scadă nota la purtare la.. să zicem 8. Ba, dacă mă gândesc mai bine, la 7. 
Directorul: Doamnă, în școala noastră, de altfel cunoscută și recunoscută pentru disciplină, niciun elev n-a avut nota 7 la purtare. Și unul singur a avut 8, pentru niște fapte grave. Asta, cel puțin de cinci ani, de când sunt eu director. Mi se pare cam dură măsura.
Profesoara de biologie: Domnule profesor, ce-ar fi să vă vedeți de integramele dumneavoastră?
Directorul: Se cheamă „integrale”, doamnă.
Profesoara de biologie: Mă rog... nu-i cazul să faci pe deșteptul cu mine. Țin să subliniez că, pe vremea când eu eram profesoară, dumneata, tinere, te încălțai cu fesul pe dos.
Directorul: Se prea poate, dar, pe vremea asta, sunt directorul acestei școli și mi se pare că am un cuvânt de spus.
Profesoara de biologie: Mie nu mi se pare.
Directorul: Ghinion! În plus, aș dori să ascultăm și opinia celorlalți colegi ai noștri, că doar de aia ne-am adunat toți aici. Vă rog, stimați colegi!
Profesoara de literatură: În calitate de dirigintă a clasei în care învață „pârâtul”, precizez că Radu, atât cât îl cunosc, este un elev respectuos și cu rezultate bune la învățătură. E-adevărat, e un pic diferit, destul de franc și, de regulă, are păreri pe care ține să și le exprime. Eu i-am încurajat în direcția aceasta, mai ales că mă interesează abilitățile lor de comunicare, modul de exprimare, vocabularul etc. În definitiv, nu văd ce-a fost atât de deranjant în comportamentul lui.
Profesoara de biologie: Păi nici n-aveți cum să vedeți, doamnă, că dumneavoastră stați tot timpul cu nasul în romane și poezii și i-ați zăpăcit și pe ei de cap. În loc să-mi vorbească despre șerpii de la biologie, s-au apucat să-mi dea exemple de șerpi din literatură și desene animate. Și mai ales (privire semnificativă către profesoara de religie) despre șerpi din... grădinile de la ora de religie. Inadmisibil!
Profesorul de fizică (zâmbind ironic): Care-i diferența dintre șerpii „de la biologie” și cei „din literatură”? Nu vorbim despre același animal? Dacă eu le predau „becul” la materia mea, o să-i pun să-mi vorbească despre becul de la fizică, nu despre cel din casă? Materiile de studiu ar trebui integrate și predate în corelație unele cu altele și chiar ar trebui să ne bucure atunci când elevii stabilesc legături. Înseamnă că ceea ce au învățat vor ști să folosească în situațiile întâlnite, nu le vor considera niște cunoștințe numai bune de rămas în cărți. Și, chiar așa, nici eu n-am înțeles care este problema. De ce ar trebui scăzută nota la purtare?
Profesoara de biologie: Și dumneavoastrăăă, domnule profesor?! Chiar nu mă așteptam. Să nu-mi spuneți că și dumneavoastră credeți în existența lui Dumnezeu și a tuturor aiurelilor ăstora cu care sunt îndoctrinați elevii la ora de religie! Tocmai dumneavoastră, care predați o materie exactă?!
Profesorul de fizică: Tocmai eu și tocmai de aceea, doamnă. Dacă ar cunoaște cât de cât fizica, și mai cu seamă ultimele descoperiri din fizica cuantică, chiar și cel mai înrăit ateu ar trebui să admită existența lui Dumnezeu și a... „aiurelilor cu care sunt îndoctrinați elevii la ora de religie”.
Profesoara de biologie: Nu pot să cred! (Apoi, către profesoara de religie): Nu spui nimic, drăguță? Nu te simți deloc vinovată?
Profesoara de religie: Vinovată pentru ce?
Profesoara de biologie: Pentru ce, pentru ne ce... uite, de exemplu, pentru că, din pricina ta, îi este scăzută nota la purtare unui elev „cu rezultate bune” - cum a ținut să mă asigure doamna dirigintă.
Profesoara de religie: Nu din cauza mea cereți să i se scadă nota. Ci din cauza neînțelegerii dumneavoastră. Și a unei înverșunări pe care n-o pot pricepe. Libertatea religioasă e garantată de constituție.
Profesoara de biologie: Ia vezi, ia vezi! Numai dumneata, domnișoară, nu-mi ținuseși lecții pe ziua de azi! Nici nu ți s-a uscat bine cerneala pe contractul de angajare și faci pe interesanta cu mine, care am 40 de ani de experiență pedagogică!
Profesoara de religie: Respect anii dumneavoastră, dar experiența pedagogică nu-i de găsit pe nicăieri.
Profesoara de biologie: Destul, destul! Nu mai suport asemenea afronturi! Domnule director, vă rog să supunem la vot...
Directorul: Din câte constat, nu prea avem la ce vot să supunem. Sunteți singura care dorește scăderea notei la purtare, așa încât vă propun să uităm asta.
Profesoara de biologie: Cuuum?! Și dumneata, tinere, și dumneata?! Te-am crezut om inteligent, chiar dacă fără experiență, profesor de matematică, deh! Se zice că aia n-o poate oricine. Dar să nu-mi spui că și dumneata crezi... aiurelile astea cu existența lui Dumnezeu! Ce-are a face Dumnezeu cu matematica?
Directorul: Are de-a face și-încă cum! Tot Universul, doamnă, e de-o perfecțiune matematică incredibilă, de-o ordine desăvârșită și de-o rigoare nemaipomenită. Dacă el ar fi fost creat de mâna omului, ni s-ar fi prăbușit demult cerul în cap.
Profesoara de biologie: Nu, asta nu! E un complot! Un complot ordinar, v-ați pus toți cu răul pe mine. Cât sunt de neînțeleasă! Cât sunt de nefericită!!
Iese, bombănind.
Profesorul de fizică: Asta ne-ar scădea și nouă nota la purtare, dac-ar putea.
Directorul: Cred și eu! Și ne-ar pune și doi la lecția cu șerpii.
(Râd toți)
Profesoara de religie: Săraca! Mie mi-e milă de ea!
Directorul: Atunci, ia-o acasă!
Profesoara de religie (ca arsă): Nu, mulțumesc!
Profesorul de fizică: Atunci, dă-i de pomană! Când ți-e milă de-un om, îi dai o dată de pomană și-ai terminat cu el.
Directorul: Mai bine i-ai da cu Biblia-n cap. Poate-așa, îi mai intră și ei ceva-n el, în afară de șerpi.
Profesoara de religie: Fraților, nu fiți răutăcioși! Haideți să nu ne arătăm mai prejos decât ea!
Profesorul de fizică (imitând profesoara de bilogie): „Numai dumneata, domnișoară, nu-mi ținuseși lecții pe ziua de azi! Nici nu ți s-a uscat bine cerneala...” (râde)
Directorul: Ba, eu chiar am chef de-o lecție. Ia să te-auzim, colega, cum ne spui povestea șarpelui din Grădina Edenului.
Profesorul de fizică: Dar neapărat să specifici din ce familie, infraordin, paraordin, paratrăznet și alți paraziți era...
Ies, sporovăind

SFÂRŞIT

Florentina Loredana DALIAN, Slobozia, 26-28 martie 2017

joi, 30 mai 2019

„Ostrov” - lansare de carte la Slobozia


Va astept in ostrovul meu unde, pe lângă poezie, va vom întâmpina și cu o frumoasă surpriză muzicală. Împreună cu domnul Gigi Constantin, organizator, și cu alți invitați, sperăm sa ne bucurăm impreună de magia poeziei și a muzicii.


miercuri, 22 mai 2019

Ruine





„Ce ruină de lux!” – îi venise să strige, când deschise ușa apartamentului recent bombardat. Toate erau la locul lor, chiar și inima: mobilierul alb din lemn prețios, draperiile grele, patefonul cu ultimul disc ascultat atunci, demult, când încă toate erau stabile, sau măcar așa păreau. Ce fină-i granița dintre lumi, dintre părerile tale de ieri despre ceea ce credeai că ești și părerile de astăzi, când cauți cu înfrigurare să afli dacă chiar ai existat în forma aceea perfectă, puternică și de neînvins. Toate erau la locul lor, da, numai că urmele dezastrului erau atât de vizibile: bucăți din tencuiala căzută, cioburi din geamurile sparte de suflu, praful gros. Și, cumva, toate acestea îi păruseră similare cu ruina din viața lui, avea exact sentimentul acela când, intrând pe ușă în dormitorul lor somptuos, într-o zi oarecare, când nu părea să se anunțe nimic nefiresc, găsise biletul Anastasiei, pe măsuța de toaletă, rezemat de oglindă, de oglinda în care își revărsase de atâtea ori frumusețea, iar el o admira – ce privilegiu! – din vârful patului, trăgând din pipa din lemn de cireș, așteptând înfrigurat ca ea să-și termine gătelile și să i se așeze alături, s-o cuprindă și să se piardă în viața de noapte, cea care îi conferea echilibrul atât de necesar zilei următoare.
          Anastasia! Ce rezonanță, ce nume frumos, tradus în greacă prin „înviere”. Așa fusese pentru el, ca o înviere, ca o altă viață, nemaisperată, nemaiașteptată, dar atât de binevenită. După relații care fuseseră ori mult prea pasionale, ori nelalocul lor, păguboase, ridicole chiar pe alocuri, în sfârșit aflase acea armonie după care tânjea poate fără să-și fi dat seama. Trăiseră ani de iubire calmă, pe care nimic nu părea s-o zdruncine, nicio fisură, niciun război. Și culmea e că, atunci când a venit războiul, nu mai rămăsese nimic de zdruncinat, cu excepția pereților. Și-o amintea iubitoare, caldă, dedicată, mișcându-se lejer printre obiecte și oameni, poate un pic teatral (meseria, deh!), dar niciodată de o teatralitate forțată, studiată. Ar fi părut femeia perfectă dacă... Bineînțeles că așa ceva nu există. Cu un singur lucru nu se putuse obișnui Anastasia: cu amestecul altora în viața lor. Dar tocmai amestecul acesta el nu putea să-l ignore, era medic, și nu unul oarecare. Când ai o meserie ca asta, te cunoaște jumătate de țară, toate neamurile își aduc aminte de tine, toți vor câte ceva, fiecare se consideră îndreptățit să-ți mănânce bucăți din viață, unii cu lingurița, alții cu polonicul, se consideră stăpâni pe tine, pe viața ta, pe orele tale de liniște. Ca niște dobitoci care nu pricep că și tu ești om, și tu ai nevoie de sănătate, de odihnă, de intimitate, ba mai mult, că fără să te bucuri de toate acestea, nu vei mai putea, în curând, să le oferi nici lor grija și atenția de care se consideră îndreptățiți. El, da, se obișnuise, pentru că așa îi fusese toată viața, nu-și amintea să fi trăit altfel, mereu careva din preajmă avea să-i ceară un serviciu, atenția, priceperea, chiar și dacă acestea nu țineau neapărat de calitatea lui de medic. Poate la început l-or fi deranjat și pe el, dar cum nimeni nu s-a sinchisit de problema asta, acum după atâția ani, deranjul de către alții chiar la orele cele mai ciudate părea un lucru la care el trebuia să răspundă ca la o obligație, un fel de cruce pe care trebuie s-o porți, n-ai ce-i face, dacă te-ai pricopsit cu ea. Anastasia, în schimb, nu se învățase cu asta. Parțial din dragoste pentru el, parțial din amorul propriu deranjat, că se simțea neglijată, riposta, răbufnea sau numai se întrista uneori, dar e clar că aceste invazii ale hoardelor din viața lor aveau darul de a eroda, încet dar sigur, o relație ce părea de nedesfăcut. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă.
          „Plec. Știi de ce. Nu mă răzgândesc, nu încerca! M-am săturat de termitele astea care mănâncă din tine și din nervii mei și-așa obosiți. Te iubesc!” Încercase, desigur. Dar fără rezultat. Anastasia îl prevenise cumva de mai multe ori. El luase totul în glumă. I se părea că exagerează. Și, de când plecase ea, nemaisuportând să vină zilnic în casa care-i amintea de ea în fiecare colț, Anastasia fiind singura motivație pentru care mai părăsea spitalul, se mutase cu arme și bagaje la clinică. Avea o cămăruță a lui, cu mobilier minim, în care patul era obiectul principal, unde cădea lat după vreo operație mai grea sau după câte-o zi infernală. Nu mai trecuse pe-acasă de-atunci, să fi fost jumătate de an, și astfel, despărțirea îi fusese mai ușoară. Aproape credea că s-a vindecat. Dar azi cu bombardamentul... a trebuit să treacă, să vadă ce-a mai rămas, dacă a mai rămas.
          Dezastrul nu era atât de mare pe cât își imaginase. Și, cumva, parcă era o continuare a stării lui de după plecarea Anastasiei. Și el voise atunci să fărâme, să spargă, să deființeze. Acum se întreba înfrigurat: oare puterea gândului, dorința să fi fost atât de mare încât să se fi materializat șase luni mai târziu? Dar dacă este adevărat că gândurile au atâta forță, de ce oare numai forță distructivă? Tot cu ardoare își dorise și să revină ea, și-o imaginase de atâtea ori materializată... de ce forța acestui gând nu reușise să o-ntrupeze în fața lui, să i-o redea ca pe o altă înviere? Dar cine știe, poate că gândul acela nu fusese destul de puternic. Poți reconstitui pe cineva din ruine de gând?
          Ridică un colț al cuverturii prăfuite, pe care se instalaseră câteva rămășite de zid, se așeză, își aprinse pipa și puse acul patefonului să meargă. Muzica lui Chopin învălui camera, căzând ca o ceață peste ruine, invizibilă binecuvântare, prieten de nădejde cu care se însoțise în toate momentele lui, fie bune, fie dezastruoase, de singurătate, de oboseală, de tristețe... „Pădurea misterioasă” îl încânta ca și alte dăți, îl atrăgea prin fire nevăzute cu magia ei și, mai mult ca oricând, îi lăsa întrebări. Întrebări al căror răspuns poate nu-l va afla niciodată. Se așezase cu spatele către oglindă, singurul loc spre care nu putea și nici nu voia să privească. În rest, lăsa privirea să-i alunece cu oarecare nedumerire în jur. Asta fusese? În acordurile muzicii, i se revelă adevărul care acum punea stăpânire pe el: viața lui fusese o ruină, dar nu una oarecare. O ruină de lux, un lux pe care nu și-l permit mulți. Ar trebui să mulțumească pentru ruina aceasta, câți au parte de ea, câți privilegiați pe lumea asta? Realiză că așa cum era, bombardată, cu bolovani împrăștiați cum picaseră, fără geamuri, cu draperiile sfâșiate, camera aceasta tot își păstra măreția de odinioară, tot părea somptuoasă, demnă, cumva neatinsă și nemânjită de mizeria din preajmă. Nu-i totuna cu a vedea ruina unei case sărăcăcioase, care nu cunoscuse nicicând frumusețea și armonia.
          Aproape că se simțea bine în dezastrul acesta aparent regizat de un artist și își zise că și ruina lui de viață seamănă casei acesteia, se aseamănă măreției ei, o ruină demnă, frumoasă, grandioasă.
          Își aruncă un ochi prin rama ferestrei rămasă fără geam, văzu alte ruine, parcă mai jalnice, mai căzute, mai de plâns. Și asta îi confirmă că nici între dărâmături nu există egalitate, unele sunt mai cu moț decât altele, deci cum ar putea fi oamenii egali? Nu putem fi egali în nimic, nici în frumusețe, nici în inteligență, nici în simțul datoriei. Ceea ce i se părea totuși de neînțeles era un gând pe care încerca să-l deslușească acum prin fumul pipei: viața lui fusese ruinată (o ruină frumoasă, da!) nu de oameni mai inteligenți decât el, ori superiori în vreun punct, ci tocmai de niște iluștri mediocri, majoritatea inși care n-au realizat nimic prin ei înșiși, dar care au știut să se agațe și să se cațere la timp, s-au orientat întotdeauna după colacul de salvare, după mâna întinsă, i-au sufocat pe alții cu pretențiile lor absurde, i-au tocat până când și-au văzut scopurile împlinite. Cel mai trist dintre toate i se păruse faptul că unul dintre acești oameni-hiene fusese chiar mama lui. Care, sub umbrela „dragostei de mamă”, profitând de slăbiciunea lui, poate specifică oricărui fiu pentru mama sa, îl obosea cel mai tare cu tot soiul de pretenții, ea îi trimitea cele mai multe cereri, cei mai mulți „amărâți” care aveau nevoie de ajutor, de la ea auzise cei mai mulți „trebuie”... N-avusese pic de milă, când poate tocmai ea ar fi trebuit să fie prima care să-l menajeze, dacă tot era musai să i se bage în viață și nu putea sta deoparte să-și vadă de ale ei. Ce ciudat înțelegem uneori dragostea! Sigur că ea făcea toate acestea cu bune intenții, dar unde au dus? Îi părea rău că o judecă acum când nu mai e, dar parcă pentru prima dată i se luase acel văl de pe ochi, lăsându-l să vadă liber și nealterat lucrurile în lumina lor reală. Fusese nevoie de acest bombardament ca să-și vadă și el bolovanii aruncați în suflet și – culmea! – nu de cei mai străini sau mai indiferenți. Bolovanii lui fuseseră aruncați de cei care pretinseseră că l-au iubit: și mamă și soră și tot „haremul”...
          Singură Anastasia îl iubise cu adevărat, cu acea iubire generoasă, nu egoistă, care oferă, nu care cere, pretinde și tot pretinde, bate din picior, se vaită, răcnește și dă ochii peste cap. Anastasia plecase pentru că nu suportase să-i vadă ruina desăvârșindu-se, preferase să-și înfigă singură pumnalul printr-o mișcare bruscă și rapidă, decât să i-l înfigă alții lent și chinuitor. Acum, abia acum o înțelege deplin, acum pricepe că, în locul ei, și el ar fi plecat și s-ar fi lepădat de tot. Așa cum el ar fi trebuit să se lepede cât nu era prea târziu de viața lui transformată în ruină. Mda, rămânea totuși această consolare, că măcar fusese o ruină de lux!
            Privi iar prin gaura din perete care fusese cândva o fereastră, fereastra la care o zărise de atâtea ori de jos, privind pe geam, așteptându-l, bucurându-se cu bucuria unui copil ori de câte ori el ajungea acasă. Primii fulgi din an începuseră să cadă mari, voluptuoși, ningând alb peste ruina casei și peste ruinele din gând...
_____
Slobozia, 18 decembrie 2018

Fotografia care mi-a inspirat textul (sursa:  internet)