Vis topit

Parcă s-a topit cerul. Oameni cu creiere încinse - câțiva, ăia care se presupune că-l au - merg pe asfaltul încins, rumegând la gânduri cu miros de ars. N-au timp să se aplece asupra zădărniciilor lor de azi și de totdeauna și, în general, nu se pot concentra prea mult pe o idee. La 40 de grade Celsius e greu să gândești. Nu-i vorbă, sunt destui care nu pot gândi nici măcar la temperatura și umiditatea de confort. Dar nu asta-i marea problemă a omenirii. Nici dragostea nu mai e ce-a fost, dac-o fi fost vreodată,-n aia a mă-sii! Azi se vinde la kilogram și la preț redus. Da' tot n-are cine s-o cumpere. Iar bezmeticilor ăstora de pe drum nici atât nu le arde de ea. Nu azi, presupunând că le-o fi ars vreodată,-n pana lor!

Dincolo de ferestre, marea majoritate a rămas în confortul casei, dacă și ăla o fi confort. Femei grase și lăbărțate, neglijente, mirosind a tocană și-a usturoi, mândre foc de talentele lor culinare, de bărbații lor burduhănoși tolăniți pe canapele, cu berea și telecomanda la îndemână, copii neglijați de părinți, lăsați în seama tabletelor, pe alocuri câte-o pisică ce-și lasă perii peste tot, ori câte un câine privind trist pe geam la maidanezii ascunși și ăia de soare... o-ntreagă faună ce pare topită și ea. La televizor se difuzează prostie pe pâine și asta-i bine, altfel amărâții ar trebui să facă vreun efort de concentrare și li s-ar întoarce înapoi cârnații îndesați cu toptanul, de parcă ar veni sfârșitul lumii și-ar fi musai să-i găsească bine mâncați. Dincolo de ferestre, viața curge monoton, dar cui îi pasă de asta? Câte unul mai râgâie, altul și-o pune cu nevasta, fără niciun chef, așa, de plictis. Ce toropeală!

Nici la ștrand situația nu-i mai fericită. Câțiva șmecheri care s-au încumetat sar în apă cu plescăituri, urlă ca la stadion și apoi tac. N-au ce-și transmite unul altuia. De muncit, nu mai muncește nimeni pe zăpușeala asta. Doar pe șoseaua de centură, vreo două fete stau și ele în amorțeală, cu speranța că va opri careva. Din când în când, mai oprește câte unul. Dar cei mai mulți întreabă de preț, trântesc ușa și pleacă. Păi ce vreți, mă, viața s-a scumpit! Dacă vreți mai ieftin, duceți-vă la amante! Dacă vreți gratis, duceți-vă la neveste! Porcilor!

În parc, niciun foșnet, niciun ciripit. Nici păsările nu mai au chef de dragoste. Doi moșuleți joacă table, fără nicio tragere de inimă. Parcă și piesele s-au topit. Mai încolo, pe-o bancă, o tânără stă și pare că visează ca proasta cu ochii deschiși. O fi visând, săraca, la iubire. Un vis topit. 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 17 august 2018

Carele toamnei

Vai, săniile-acelea, arătându-se-n plină vară,

unde vor ele să mă ducă

și ce ninsori să-mi ningă diminețile?

Vai, carele toamnei pline ochi de roade –

cât a dat Dumnezeu –

plimbându-și melancolia în tropotul șters, monoton al cailor,

ultimii cai rămași în satul aproape pustiu.

Cine și de ce îmi tulbură strălucirea verii,

picurând fărâme de amintire

dintr-un alt veac?

FLD, Slobozia, 06 august 2018

Bezmetică și-nsingurată

Bezmetică și-nsingurată, altă poveste, ori poate aceeași de cândva și de mai ieri, se spune din gramofon, prin intermediul revistei „Spații culturale” (Rm. Sărat, iulie/ august 2018).
Mulțumesc, Valeria Manta Tăicuțu!

Copilăreală de Maltezi

Maltezi, Dunăre, sâmbătă, 28 iulie 2018

          Ce fac poeții când nu scriu poezie, ce fac adulții când nu mai vor să fie adulți? Se copilăresc și ei, se joacă de-a oamenii mari care nu mai vor să fie mari. Desigur, trebuie să fie un „nebun”-șef care-i instigă, iar ei atât așteaptă, care-i zdrăngăne cu tractorul peste câmpii, prin Valea lui Ilie (cine-o fi fost el), acostând la mal de Dunăre, care numai albastră nu este (Strauss ăla era un visător ori pesemne daltonist). Acolo, se bucură de natură, recită ori ascultă poezie, împletesc coronițe încununând domnițe, fac fotografii, dau cu plasa ca să prindă iluzii ori vreo metaforă șchioapă rămasă de la ultimul potop, fac plajă, se bălăcesc (nu, nu se bălăcăresc!). Ah, dar mai ales împing de tractorul care n-are baterie (n-are deloc!), mândri că au reușit să-l urnească. Așadar, poeții au și mușchi. Dar și poetele! Seara, osteniți, își trimit versul către semeni, la lumina flăcărilor unui foc încropit din surcele, mănâncă porumb fiert sau copt, ascultând poezie. Căci, da, poeții mai și mănâncă. Uneori mai și beau, s-au săturat de apă de ploaie, asta care nu mai contenește. Poeții mai ascultă și muzică, dansează, se bucură. Înțelegeți-i și pe ei: s-au săturat de neghina lumii și vor să plutească printre versuri și note, să-și imagineze viața mutată într-un alt (uni)vers. Târziu în noapte, ori dimineața devreme, se întorc fiecare la ale lor. Neghina e tot acolo, da-n acest timp, poezia se scrie singură.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 30 iulie 2018

Ziua Imnului Național „Deșteaptă-te, române!”

          Pe 29 iulie este sărbătorită Ziua Imnului Național „Deșteaptă-te, române!”. Aceasta se sărbătorește anual ca urmare a unei hotărâri a Senatului României din 18 mai 1998.

          Pe 29 iulie 1948, în parcul „Zăvoi” din Râmnicu Vâlcea, în fața unei numeroase asistențe, după ce s-a citit noua Constituție, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oară imnul Revoluției pașoptiste - „Deșteaptă-te, române!”, devenit după Revoluția din 1989, imnul național al României.

          La originea imnului național se află poemul patriotic „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, publicat în numărul din iunie-iulie 1848 al suplimentului „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, pe o melodie culeasă de Anton Pann. Acesta este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureșanu a pus versurile sale avea o largă circulație în epocă și nu i se cunoaște cu certitudine autorul. O versiune spune că însuși Andrei Mureșanu este compozitorul, iar alta susține că, de fapt, era o melodie cântată pe un text religios, ce purta numele „Din sânul Maicii mele”. (Conform pr. Vasile Oltean - „Imnul Național Deșteaptă-te, române! - scurt istoric”).

          Ideea unui imn național s-a născut încă din 1840 în Principatele Române, când era cântat mai ales la festivitățile oficiale unde apărea domnitorul țării. În anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnul regal român”. Acesta s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I.

          Imnul regal a fost înlocuit în 1948 de „Zdrobite cătușe”, apoi de „Te slăvim, Românie!” și de imnul comunist „Trei culori”. Acestuia i-a luat locul, după Revoluție, „Deșteaptă-te, române!”.

          Timp de câțiva ani, „Deșteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Republicii Moldova, fiind înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”.

Câteva umbre

Venim fiecare dintr-un alt vis,

ne stăpânesc existențe străine, oameni mici, jocuri de-a v-ați ascunselea,

câteva umbre revendicându-și drepturile în pași de vals -

ne apropiem până la sufocare, topiți, contopiți,

apoi gustăm din licoarea înstrăinării.

Gustul ei acrișor-amărui mai stăruie o vreme,

până ce uităm iar că existențele noastre fragile fac echilibristică

la mari înălțimi, fără plasă,

că nimic nu e pentru totdeauna.

Poate că mâine ni se va face iar dor,

dar nu putem paria decât pe ziua de azi.

FLD, Slobozia, 24 iunie 2018